PUNŢI SUFLETEŞTI
Pentru omu-nsingurat,
Pentru legături fireşti
Eu prin vers am încercat
Să întind punţi sufleteşti
Între toţi oamenii buni
Care s-au înstrăinat,
Între ei şi-ntre străbuni
Cei ce ţara ne-au lăsat.
În lupta pentr-un trai firesc,
Pentru o lume mai bună
Cum e profund omenesc,
Să învăţăm a fi-mpreună.
În dragoste, în omenie
Care ne-au fost în veci temei,
În grija pentru ţară, glie
Şi pentru viitorul ei.
MENIRE
Şi eu sunt la fel ca şi cei de dinainte
Străbat mereu aceleaşi dragi poteci
Poate acum mi-e pasul mai cuminte
Şi gândurile-mi sunt poate mai reci.
Dar am aceeaşi stea care mă cheamă,
Imboldul şi neliniştea-s aceleasi
Şi-un crez lăuntric ce de bună seamă
Îl are orice om ce n-aparţine sieşi.
Mânat de-un ideal nedefinit
Sădit în sânge-ncetul cu încetul
Să împlinesc acel destin menit
S-armonizez izbânda cu eşecul.
Uitarea-i un balsam dar nu-i de-ajuns
Să potolească-un dor de mii de ani
Care a ars şi a rămas nestins
În zeci şi zeci de generaţii de ţărani.
Eu sunt continuarea vrerii lor
În aste zile tulburi şi moderne
Sunt un chezaş, garant al tuturor
Că praful sau uitarea nu s-aşterne.
Sunt simplă za din lanţul nesfârşit
Dar c-o menire limpede şi clară
De-a fi mereu prezent şi pregătit
Să nu ne facem neamul de ocara.
CORCODUŞII
Râdeau în soare corcoduşii
Cu hohote albe-verzui
Eu i-admiram din pragul uşii
Sau printre ei umblam hai-hui.
Acestea se-ntâmplau demult,
Aveam grădină, corcoduşi,
Aveam putere să exult
Dar acei ani demult sunt duşi.
Cu florile de corcoduş
Vestind miracolul trăirii
Eu începeam al meu urcuş
Cu primii muguri ai iubirii.
Rămasă-i doar în amintire
Copilăria cu-al ei farmec
Când corcoduşii în neştire
Iubirea mă făceau s-adulmec.
Azi îi privesc şi nu mă satur,
Parcă-s la fel dar parcă totuşi
Văzuţi cu ochi de om matur
Nu sunt aceeiaşi corcoduşi.
Costache Năstase
20.03.2016