“Cântecul lucrat la repezealã, neavând nici o legaturã cu bucuriile si durerile inimii noastre, e lepãdat îndatã la groapa comunã a nimicurilor. Însã operele, dãltuite cu trudã si adâncime, rãmân ca niste monumente pe munti./…/Legea creatiei e munca si asta trebuie s-o tinem minte si sã n-o uitãm, mai ales în betiile succeselor.”
(Eusebiu Camilar – Din “Cãrtile Sãgetãtorului”, 1957)
DOAMNE, SUNT SINGUR
Doamne, sunt singur. Auzi-mã.
Focurile toate s-au trecut.
Trâmbitele-nalte, zadarnic
rãsunã pe ziduri de lut.
Nu se mai roagã la izvoarele soarelui
cãprioarele, iezii mãrunti;
încremeniti, ghemuiti, înclestati,
ciobanii dorm acoperiti de munti.
Chemându-te din slãvi în chiote,
în fulgerãri de coase si pumnale,
atâtea rânduri de flãcãi si ierburi
au strãlucit în tarinile tale -
si ti-au vãzut în ploile înalte
picioarele de-argint cum strãlucesc.
Flãcãi si ierburi putrezesc prin tarini
si alti flãcãi si ierburi cresc.
Doamne, sunt singur. Auzi-mã.
Focurile toate s-au trecut.
Trâmbitele-nalte, zadarnic,
rãsunã pe ziduri de lut…
Uneori se aud morile adâncului
mãcinând pe sub munti, pe sub stânci;
sub uriase turle de cremene
uneori s-aud buciume-adânci…
În zarea de cânepã vânãtã
s-au dus verii mei, fratii mei.
Ciobani strãvechi mã asteaptã
de mult, sã mã culc între ei…
Eusebiu Camilar – “Cetatea Moldovei”, nr. 1, 1 ianuarie 1943
PULSEAZÃ MAREA VREMII
Pulseazã marea vremii profund în tâmpla mea…
Ascult târziu în noapte si o cunosc cã-i ea –
Când urcã prin artere si prin plãmânii grei
Imense perioade din adâncimea ei!
E drept cã marea asta ne roade palul chip!
Picãm la fundul mãrii, cenusã sau nisip,
Dar câte viitoruri pulsãm, vâltori-vâltori:
În nemurirea mãrii suntem nemuritori!
Pulseazã marea vremii! Înfiorat ascult,
Cum se perindã evii si secoli de demult,
Si mã întreb ce fatã de mâine s-o mira,
Când existenta noastrã la tâmplã-i va pulsa…
Eusebiu Camilar
Din volumul “Poezii”, 1964
Sursa: http://www.isanos.ro/