Inimă-stea
Tu iartă-mă, suflet al meu
Dospit în furtună
Uitat mai mereu!
Tu iartă-mă, minte a mea
Lăsată-n răscruce
Când inima-i grea!
Tu plângi peste valuri de dor
În miez de speranță
Brândușă-n pridvor!
Mă uită în slova din ceas
Tu, lupul meu tânăr
În muguri rămas!
Și lanul de frig peste noi
Să-și cearnă lăstarii
Și taina din ploi
Tu iartă-mă, inimă-stea!
Femeia din mine
Se stinge și ea.
Întâlnire cu un lup singuratic
Privesc
amiaza cuvintelor,
curcubeul amețit
de așteptare și
oceanele stinghere
din bobul de rouă
nenuntit încă în
pâinea mirării mele.
Rămân goale
în urma noastră
peșterile desenate
la intersecțiile memoriei
și sub zăpada
ce ni se dăruiește,
colecția mea
de cărămizi și pași pierduți
rămâne desperecheată și ea
În visul verde al ierbii
tremură spaimele
că iar voi scăpa cerul din mâini
și înlăuntrul cărnii mele
se scurg toate râurile
de lumină pe care le-am păstrat
și năvoadele toate
au ochiuri tot mai rare.
Zidurile cad pe rând
decojind clipele,
sălbăticia și respirațiile
tuturor femeilor adunate
în mine .
Câte dintre noi
s-au întâlnit cu tine
câte ți-au recitat din sângele lor
Lup singuratic ?
Cântec pentru rana din vis
Plouă febril a tine, a spaimă și a gol
Cu zeii toți de humă prelinși pe anii mei
Aud cum urlă timpul mărșăluind domol
Și cum desface ora-n secunde fară chei
E-o geană de zăpadă sub cetină în gând
Și cerbii tăi mă poartă pe crupă maiestuos
Orice pretext mi-e cântec și te întreb plângând:
Ai mai trăit vreodată ceva așa frumos ?
Se laudă mirenii că mi-au săpat mormânt
Lichenii dorm sub lespezi de slove ce-au deschis
Și tolba de durere purtată de cuvânt
Și ochii mei albaștri și rana ta din vis
——————————————-
Camelia FLORESCU
București
29 noiembrie, 2017