Biografică
Sfârşit de august, anul ′76,
O zi cum nu se poate mai frumoasă,
În toiul nopţii de-aur şi mătase
Un serafim iar a plecat de-Acasă.
Să vadă cum mai e în altă parte,
După milenii petrecute-n Rai,
Şi-a luat cu el misterioasa Carte,
O Sită de argint şi vechiul Nai.
Şi a ajuns în satul transilvan,
Cu vii şi cu livezi urcând pe dealuri,
Mai multe roade-au fost în acel an,
Bătrâne sălcii se-aplecau pe maluri.
Şi a venit şi ora aşteptată,
Când primul ţipăt a străpuns tăcerea,
Prin bunătatea Cerescului Tată
O moarte nu şi-a mai împlinit vrerea.
Iar după-o vreme, au plecat spre casă,
Pe drum, măicuţa se ruga, mereu,
Să aibă pruncul inima duioasă,
Să fie-un dar trimit de Dumnezeu.
Şi a crescut copilul, zi şi noapte
Se bucura de fiecare cllpă,
Râdea şi se juca, sublime şoapte
De îngeri, ce băteau dintr-o aripă,
Se auzeau în dreptul inimii,
De-aveai răgaz să taci şi să asculţi,
Sus în grădină, floarea lacrimii
Îşi revărsa mireasma celor mulţi.
Aşa s-au scurs vreo paisprezece veri,
Cu zilele de şcoală şi vacanţă,
Acolo în Lechinţa, nicăieri
Nu-i mai profundă dragostea de viaţă.
Dar a sosit şi ziua despărţirii,
La mijloc de septembrie-n ′90,
Coboară gândul panta amintirii
Găsind lumina-ntinsă pe poteci.
Oraşul respira un aer pur
După deceniile de-ntuneric,
Pe străzi şi dealurile dimprejur
Culori de toamnă dănţuiau feeric.
Timid, sârguincios şi inocent,
Şi-a însuşit aleasa-nvăţătură,
Urcând noi trepte, într-un mod decent,
Tăcut mai mult, decât bătând din gură.
Aşa a fost, până-ntr-o bună zi,
Când trebuind să îşi aleagă drumul,
A stat pe gânduri, taine, erezii
Se înfruntau să-i tulbure destinul.
Şi a ales cărarea-nţelepciunii,
Deşi nepregătit să o străbată,
Doi ani de zile-n mijlocul furtunii
A renunţat, bătând la altă poartă.
În felu-acesta a ajuns aici,
Cu noi speranţe-n gând şi-n buzunare,
În marea urbe, mii de licurici
Îi pregăteau un loc măreţ sub soare.
Iar patru ani, iubind călătoria
A străbătut tărâmuri minunate,
Studiind temeinic toată geografia
A înţeles cuvântul Libertate.
Să poţi vedea, dar şi cu ochii minţii,
Să-auzi pâraie şopotind năvalnic
Prin vechi cetăţi de piatră, unde sfinţii
Se mai închină Celui Bun şi Darnic.
Pe urmă s-a întors la rădăcini,
Doi ani, în sat, coleg cu foştii-nvăţători,
A revărsat în oameni mici lumini
Asemenea miresmelor de flori.
Iar mai târziu şi-a împlinit un vis,
Ce-l mistuia chiar din copilărie,
La Bistriţa-n „Rebreanu” – paradis
Un an a fost, şi multă Poezie.
Şi s-a întors în burgul transilvan
Pe malul Someşului Mic, fireşte,
Azi e tătic, mai bine de un an
De când un Suflet din al său trup creşte.
Aici şi-a regăsit Fiinţa toată,
Iubirea, Împlinirea, Omenia,
În Clujul de acum, măreaţă Poartă
Spre Patria comună: Veşnicia.
Cornel C. Costea
27 august 2014