Rezonanţã
Ce mari incendii în a mea fiinţã!
În orice-atom din mine arde-un foc,
de când am evadat din nenoroc
şi am aflat cã totu-i cu putinţã.
Ce splendidã luminã e-n speranţã,
ce curcubeie-n visuri şi-n dorinţi!
În loc de resemnãri şi neputinţi
cântã-un surâs şi râde-o cutezanţã.
Îmi iau de mijloc orişice dorinţã
şi-n bãtãtura împlinirii joc,
ţinând în dinţi al dragostei boboc
rupt azi din cea dintâi fãgãduinţã.
Şi din culori s-a şters orice nuanţã
de când de pasiune sunt fierbinţi.
De-atâta fericire-îmi ies din minţi,
cãci trup şi suflet sunt în rezonanţã.
Anatol Covali
„Am început să scriu poezie și proză de la zece ani. Am creat sute de poezii, câteva nuvele și aproape terminasem un roman intitulat „În bârlogul lupilor”. Mi s-au publicat câteva poezii prin revistele vremii, dar pentru că nu mă încadrasem în front (proletcultismul era în floare) am fost chemat la ordine de poetul Geo Dumitrescu. Aveam 25 de ani. A urmat o lungă discuție, care m-a făcut să pun punct activității literare. Având în vedere că aveam un talent, m-am consacrat muzicii și timp de 25 de ani, până în 1990 am tăcut. N-am mai scris nimic.
În 1990 mi-am distrus manuscrisele din tinerețe și am luat-o de la zero.
Am scris mult, încercând să recuperez timpul pierdut și fiind de acord cu Constantin Tsatos, care în „Aforisme și cugetări”, a spus că:
„Omul trebuie să muncească și ca unul care nu va muri niciodată și ca unul care va muri mâine. El trebuie să proiecteze lucrări care încap într-o singură viață și, în același timp, să execute cu grabă și fără necaz, ca și cum ar trebui să moară mâine. Să se grăbească a le încheia și, în același timp, să nu se teamă să le dea dimensiuni titanice”
În 20 de ani (1990-2012) am publicat 30 de volume de poezii, dintre care două sunt antologii și patru sunt reeditări, și mai am terminate, în manuscris, încă șapte. Și nu am de gând să mă opresc decât când voi închide ochii definitiv”
ANATOL COVALI