Lansarea unei cărţi reprezintă întotdeauna un eveniment cultural care oferă prilejul unei profunde meditaţii pe subiectul propus, mai ales atunci când tema este atât de aproape existenţei noastre concrete, la care, nu rareori ne raportăm pe măsura anilor ce trec, şi nu numai. Culegerea de eseuri ce alcătuiesc cartea Medicină şi Societate apărută la editura PIM, Iaşi, 2014, este inteligent centrată pe trei teme principale; 1. Medicina între bioetică şi etica creştină, 2. Interferenţe medico-sociale şi 3. Medicină-mediu şi societate.

Cartea încearcă să abordeze relaţia sistem medical şi societate în integralitatea ei, prin prisma istoriei, a evoluţiei ca ştiinţă şi posibilităţi tehnice, a reciprocităţii sub raport etic şi moral, locul ei în viaţa socială, rolul medicului şi desigur perspectiva prin prisma transformărilor din societatea modernă (partea I-a). Cartea în ansamblul ei apare ca o lucrare extrem de bogată în informaţii şi opinii pe care le consider personalizate şi cu ecou în mintea cititorului.

Doctorul Lupu dovedeşte şi cu acest prilej că genetica biologică (ereditatea sau moştenirea nativă) trebuie să o dublăm în familie şi şcoală cu o „ereditate culturală”. Acest lucru este demonstrat în chip remarcabil de tandem-ul care îşi asumă responsabilitatea, autoritatea şi originalitatea acestei lucrări Valeriu şi Vasile Lupu. Această lucrare, până la urmă de „eseistică medicală”, este de fapt o abordare plurivalentă a fiinţei umane, un mozaic caracterologic al omului şi al interacţiunii sale cu socialul sub toate aspectele sale, dar şi cu mediul extrasocial şi extralogic al existenţei noastre (partea a II-a şi a III-a).

Autorii îndeamnă medicul, dar şi pe pacient, să se privească reciproc şi să intercondiţioneze de la persoană la persoană şi nu de la creator la creatură. Adică în complexitatea relaţională din punct de vedere psihologic, estetic, moral, cultural, aşa putând să se realizeze o cunoaştere mai bună a cauzelor care l-au adus în starea de pacient. Cred că trebuie să considerăm medicina ca cel mai umanizat spaţiu al existenţei noastre unde războiul are un singur adversar – boala şi se duce pentru sănătatea vieţii şi nu pentru alte scopuri (pg 48-58).

Raportarea acestor aspecte la realităţile concrete ale actului medical, ridică câteva probleme de esenţă şi de percepţie, până la urmă a profesiei de medic (pg 41). Prima ar fi că medicul şi sistemul medical nu gestionează viaţa, cum greşit se percepe la nivelul opiniei publice şi mai ales a liderilor de opinie în domeniu. Ceea ce medicul şi sistemul medical este chemat să gestioneze este sănătatea vieţii, pe care însă o poate gestiona cu mai mult sau mai puţin succes în funcţie de o multitudine de variabile cum ar fi; fondul biologic al pacientului, zestrea lui ereditară, modul de viaţă, atitudinea faţă de propria lui existenţă, prezenţa unor boli cronice sau tare congenitale, capacitatea de răspuns al organismului, alte cauze cunoscute sau necunoscute, etc, etc, variabile pe care opinia publică şi mai ales familia refuză să le ia în calcul.

Trebuie înţeles faptul că gestionarea vieţii nu aparţine asistenţei medicale, pur şi simplu pentru faptul că are alte resorturi, care de regulă scapă logicii şi raţiunii umane. O viaţă se încheie atunci când trebuie să se încheie, indiferent cum; prin accident, prin boală, sau fără o cauză aparentă ce poate fi asimilată fatalităţii, ca să nu mai vorbim de uzura biologică care este de regulă respinsă de cel în cauză sau de aparţinători.

Sunt cunoscute în biologie suficiente situaţii în care efectiv organismul refuză să răspundă intervenţiilor noastre, oricât de sofisticate şi evoluate ar fi din punct de vedere tehnic, sau răspund de o manieră paradoxală (efect invers) cum ar fi: apoptoza celulară, celula refuzivă sau în blocaj metabolic etc. Dacă acceptăm că viaţa este un dat natural sau divin, trebuie să admitem şi faptul că cel care dă viaţă poate să o şi întrerupă oricând, aspect ce raţiunea umană refuză să accepte. Înţelepciunea populară a găsit un răspuns mult mai simplu şi mai aproape de adevăr decât toată ştiinţa noastră (aşa a fost dat să fie, s-a terminat ghemul zilelor, ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, etc).

Medicul trebuie mereu privit în statura sa de reper valoric fundamental al sănătăţii noastre, şi nu ca pe un oarecare meşteşugar, aşa cum de regulă îl priveşte societatea actuală care, prin alocare de fonduri insuficiente cu afundarea sistemului în inepţii funcţionăreşti birocratice şi prin trimiterea de „cercetaşi” distruge de fapt şi lasă răni adânci în viaţa unui spital, al medicilor şi al pacienţilor.

Într-un spital nu suntem nici la măcelărie şi nici la piaţă ca să intre cineva cu ciubotele în activitatea medicală. Este necesar respectul statului şi al cetăţeanului faţă de acest reper vital pentru orice tip de societate. Acest lucru îl demonstrează şi lucrarea de faţă, iar efortul autorilor este unul meritoriu, de aceea sper ca în viitor să mai vedem assmenea apariţii.

Închei prin a spune că această carte poate fi uşor asimilată ca un adevărat ghid moral şi etic pentru medic şi ajutoarele sale din sistem, iar pentru cei din afara sistemului un instrument util în cunoaşterea a ceea ce înseamnă; medic şi sănătate, viaţă şi boală, medicină şi societate.

,,Dacă va veni peste noi o altă pedeapsă, şi care va veni numaidecât, va veni pentru nerecunoştiinţa noastră a românilor ortodocşi care călcăm pe jertfele martirilor. Oriunde ne-am îndrepta e picătura de sânge pe metru pătrat.,,

                                                         Arhimandrit IUSTIN PARVU

 „Când cărţile sunt arse, poporul va sfârşi şi el prin a arde.”

    (Heinrich Heine)

 „Când dreptul legal la libera exprimare este ameninţat, cărţile vor sfârşi prin a fi arse”

(Moshe Zimmerman)

   Gândirea întru Adevăr, fiind de sorginte divină nu poate fi interzisă, nu poate fi arestată sau expulzată.

   Cel mult ea poate fi tot prin Adevăr combătută.

   Pentru dimensiunea spirituală a continuităţii ortodoxe veşnice a Neamului creştin, Bunul Dumnezeu hărăzeşte fiecărei Generaţii: dascălii, preoţii, monahii, monahiile, poeţii, scriitorii, artiştii, geniile, profeţii, conducătorii, eroii, martirii, mărturisitorii, sfinţii, cuvioşii, într-un cuvânt toţi Slujitorii Elitei Aristocrate a Spiritului, a Jertfei mistice întru Atotcreatorul şi Neamul protodac străbun.

   Elita Aceea Aleasă aparţine lui Dumnezeu şi deopotrivă Neamului, atât generaţiilor trecute, a celor prezente cât şi a celor viitoare. Toţi sunt într-o comuniune divină, harică, hristică a contemporaneităţii permanente a tuturor, ca slujire, sacrificiu, misiune şi vocaţie, biruinţă întru mântuire.

   Prin urmare, denigrarea, profanarea, calomnia, oprobriul, infamia, negarea, contestarea meritului sacru-vocaţional, didactico-pedagogic-duhovnicesc, interzicerea trăirii ortodoxe-naţionale şi a creaţiei creştin-spirituale, a atitudinii şi exprimării dumnezeeşti, uciderea postumă a morţilor şi a urmaşilor lor de sânge ori spirituali, implică în mod expres consecinţa şi sacrilegiul adus lui Dumnezeu, Sfinţilor Lui, Fecioarei Maria-Ocrotitoarea Daciei Mari, Neamului însuşi, lumii întregi, poporului care mai trăieşte, pregătind şi promulgând totodată şi legea mutilării mistice a generaţiilor viitoare.  

   O parte din Mărturisitorii credinţei strămoşeşti, ai suferinţei mistice şi ai jertfei sfinte au îmbrăţişat vocaţia şi misiunea scrisului, zugrăvind cuvintele în alese scripturi, iar cei ce închină slovele numai lui Dumnezeu şi Neamului le întrupează în sublimele Poeme ale iubirii şi dragostei naţional-universale. 

   Toate cuvintele sunt croite perfect după chipul şi asemănarea Autorului şi a Celui, a Celor cărora le sunt închinate spre cinstire.

   În puterea limbii, spune Ecclesiastul este viaţa şi moartea şi cei ce o iubesc mănâncă din rodul ei. (Pilde 18, 21).

    Limba sfântă a unei Naţiuni defineşte şi rosteşte crezul fiinţei Neamului, iar sensul ei jertfelnic celebrează Taina teologico-liturgică a Ortodoxiei. În esenţa ei limba îşi îndeplineşte funcţia cultică, în care-L slăveşte mai întâi pe Dumnezeu-Cuvântul, Cerul sfinţilor, iar apoi Seminţia sa şi omul creştin în general.

   În graiul vechi al Psaltirei, Psalmul 116 zicea:

   Lăudaţi pre Domnul toate limbile,…

   În Sânul limbii daco-române s-a răspândit primordial mireasma Revelaţiei dumnezeieşti a Logosului grăitor de frumos şi adevăr.

   Cuvintele frumoase sunt un fagure de miere; dulceaţă pentru suflet şi tămăduire pentru oase. (Pilde… 16, 24)

   Limba daco-română este mărturia dreptei credinţe, este expresia frumuseţii sufletului ortodox şi Altarul consfiinţit de martiriologia milenară a acestei Naţiuii arhibinecuvântate.

  Scrisul ales, bine chibzuit este aura mărturisitorului credinţei, a suferinţei şi a demnităţii, care poartă în fiinţa sa admiraţia, cântarea, slava, slova, poezia, dorul şi dragostea pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi mândria sfântă a Neamului său protodac nemuritor.

   Că din cuvânt se cunoaşte înţelepciunea şi din graiurile limbii învăţătura. Nu grăi împotriva adevărului, ci ruşinează-te de lipsa ta de învăţătură. Graiul dulce înmulţeşte pe prieteni şi limba cea binegrăitoare îndatorează, deseori, la răspunsuri binevoitoare. (Înţelepciunea lui Isus Sirah 4, 26-27; 6,5)

Cuvintele de foc, sunt de fapt Oamenii jertfei, sunt versurile învăpăiate sunt jurămintele ce depun mărturie peste Hrisovul de jar al suferinţei, al dăruirii, al devenirii, al înnoirii acelui Neam.

    Ele nu sunt „cuvinte potrivite” politic, cuvinte de clacă, ci sunt Oameni ce potrivesc vieţile după măsura jertfei lor, rămânând permanent în sânul de lumină al Lăcaşului dumnezeiesc.

   Cuvintele-Oameni nu sunt spuse aşa ca să te afli în vorbă, nu se târăsc pe pământ ca vieţuitoarele, ci ele grăiesc Duhului Sfânt, trăitor, înălţându-se ca pe o sfântă cuminecătură, la Cina Cerului.

   Cuvintele-Oameni nu sunt literatură, nu sunt gânduri risipite în diferite genuri epice, lirice, dramatice, satirice ori tragicomice.

   Cuvintele-Oameni ţesute-n tăcere nu tac, ard şi brodate în smerenie nu ascultă se înalţă, se ridică în slavă, mărturisesc şi se înfăptuiesc în dumnezeiescul Cuvânt pe Care-L binecuvântă.

   Cuvintele-Oameni sunt Vlăstarele cereşti ale Logosului-Hristos: sunt Imnele sacre, sunt Craii credinţei, sunt Lacrimile prigoniţilor, sunt Dorurile noastre, sunt Monahii nădejdei, sunt Monahiile suferinţei, sunt bucuriile Eroilor, sunt Acatistele Martirilor, sunt Poemele Mărturisitorilor, sunt Rugile Fecioarei, sunt Mirii Iubirii, sunt Cer şi Pământ, sunt Mame şi Sfinţi.

   Razele dumnezeieşti ale Mântuitorului se urzesc în râul rubiniu al martirilor, podind cu suspinele lor Catedralele albastre ale Neamului. Toate sentimentele martirilor suie statornic în căţuie de mir şi de jertfă. În sufletele noastre umbrite plouă sufletele lor de lumină. În ţărmurile Patriei noastre se revarsă mereu Curcubeul pătimirii lor. Goliţi de mireasma de pâine a pământului străbun, mărturisirea lor ne înveleşte-ntr-o maramă de cer. Pe cioatele rămase ale Codrului frânt au înflorit a vişin inimile Mucenicilor. Tot asfinţitul şi-a topit culorile seci în cugetele frângerilor noastre, dar ei Brazii falnici, zeloşi, cutezători, luptători, temerari, biruitori ne cuminecă cu răsăritul strălucirii lor. Ne răsturnăm în patimile egoismului zilnic, dar Mirii de Sus ne surprind în extaz cu bucuria sfântă a învierii lor.

   POLITICIENI „ALEŞI”, VOIŢI SĂ VĂ DAŢI SEAMA DE INFLUENŢA MIŞCĂRII NAŢIONALISMULUI CREŞTIN ROMÂN ÎN SÂNUL CULTURII ORTODOXE NAŢIONALE şi UNIVERSALE?!?

   Închipuiţi-vă o clipă că MIŞCAREA, care este sinonimă Bisericii Luptătoare n-ar fi existat de loc sau că aţi fi sugrumat-o din faşă.

   RĂSTIGNIŢI în gând BINELE, FRUMOSUL, DREPTATEA, ADEVĂRUL şi LIBERTATEA care trăiesc permanent în EA.

   ÎNCEPEŢI cu Apoteoza EROILOR. Intraţi în fiecare tranşeu, în fiecare ambuscadă, în fiecare linie întâi, în fiecare cetate cucerită, în fiecare lagăr al deportării şi smulgeţi de pe chipul bravilor fiecare tăcere a morţii, din inimile răniţilor fiecare durere, din sufletul învingătorilor fiecare bucurie, din cohortele prizonierilor fiecare suferinţă.

   CONTINUAŢI cu Aura MARTIRILOR. Păşiţi în toate închisorile şi temniţele ateo-comuniste. Ştergeţi lacrimile tuturor torturaţilor, călcaţi în picioare umbrele Stafiilor ce mişcă, încleştaţi-le frica, încătuşaţi-le crezul, curmaţi-le nădejdea, încremeniţi-le ruga, striviţi-le iertarea pentru vrăjmaşi, prefaceţi în scrum toate dorurile, visele, zidiţi-le de vii toate versurile, toate poeziile, toate icoanele sfinte, ale mamelor, ale copiilor, ale soţiilor, ale iubitelor, ale camarazilor, ale cerului, profanaţi-le mormintele, crucile, gropile comune, răscoliţi toată Glia purtătoare de moaşte sfinte şi împrăştiaţi-le peste tot, ardeţi-le.

   DECLANŞAŢI Inchiziţia împotriva GÂNDIRII creştin-ortodoxe în Poezie, Cult, Filosofie, Artă, Literatură, Ştiinţă, Sport.

   URMĂRIŢI şi ŞTERGEŢI NUMELE lui HRISTOS, al FECIOAREI MARIA, al PATRIEI, al SFINŢILOR, al EROILOR, al MARTIRILOR, al GENIILOR, al marilor VOIEVOZI, al marilor VLĂDICI, al FECIOARELOR, al PREOŢILOR, al MONAHILOR, al MONAHIILOR, al DASCĂLILOR, al marilor CUVIOŞI, al tuturor mărturisitorilor din toată Creaţia Creştină.

   APROPIAŢI-VĂ de SCHITURI, de MĂNĂSTIRI, de TROIŢE, de SPITALE, de ŞCOLI, de Instituţii, de Monumente, de tot ceea ce poartă pecetea creştină şi DĂRÂMAŢI-LE.

   EXCOMUNICAŢI toţi ierarhii, preoţii, monahii, monahiile, arhimandriţii, care au îndrăznit să intre în Cler după iadul închisorilor ateo-comuniste.

   CATERISIŢI toţi Mucenicii, Cuvioşii, Martirii şi Sfinţii care au trecut din Temniţe în Sinaxar.

   ARDEŢI pedagogia marilor DASCĂLI creştini şi stârpiţi ODRASLELE lor spirituale.

   ANCHETAŢI fiecare rază de soare care a mângâiat căpşoarele copiilor lor pe care i-aţi persecutat în toate şcolile sau i-aţi arestat.

   SUGRUMAŢI fiecare viers, voce, tril, cânt, strigăt şi bucurie în toţi cei ce simt mândria regală a FOLCLORULUI românesc.

   ZIDIŢI orice emoţie, fior, strângere de mână, îmbrăţişare, haz.

   SMULGEŢI bravura fiecărui soldat, epoleţii fiecărui ofiţer, demnitatea marilor generali, fireturile, tresele de aur, decoraţiile şi ardeţi toate meritele şi ordinele lor ostăşeşti.

   ADUNAŢI cenuşa celor arşi de vii, mai ardeţi-o încă odată şi împrăştiaţi-o din nou, ştiţi voi pe unde..

   TOPIŢI toate cărţile, revistele, albumele, fotografiile, poemele, operele de artă, simbolurile care au monograma verde-creştină.

   RUPEŢI toate Diplomele, invenţiile, cercetările şi descoperirile.

   ARDEŢI Codrii Verzi care i-au adăpostit şi i-au apărat.

   PRĂVĂLIŢI stânci peste cărările prin care şi-au purtat paşii.

   STRIVIŢI Florile care le-au oferit mireasma şi balsamul lor.

   SCUFUNDAŢI toate terenurile care i-au hrănit cu roadele lor.

   OTRĂVIŢI izvoarele care le-au potolit arşiţa setei sufletului.

   ACOPERIŢI cerul albastru şi senin pe care l-au privit adeseori.

   ASTUPAŢI peşterile prin care s-au pustiit şi s-au sihăstrit.

   HUIDUIŢI păsările care i-au încântat cu revărsarea lor serafică.

   ALUNGAŢI zorii care le-au surâs de atâtea ori speranţelor.

   IZGONIŢI aerul care l-au respirat şi încremeniţi-l în Siberii.

   ANULAŢI asociaţiile, cenaclurile, ligile, fundaţiile, contractele de muncă, pensiile, bolile, supravieţuirea, înfierile, logodnele, cununiile, aspiraţiile, mântuirea, totul…

   ÎNFIERAŢI cu mistificarea voastră toată creaţia şi adevărul lor, nimburile şi aurele eroilor şi sfinţilor, toate expresiile: „Doamne ajută”, Hristos a Înviat!…Hristos s-a Înălţat!…”Cu noi este Dumnezeu!”, „Bucură-te Fecioară”…”Noi suntem Români!”…

   STIGMATIZAŢI lacrima de bucurie, zâmbetul, simţirea, surâsul, căldura, plânsul, gingăşia, dorul, iubirea de pe chipul lor.

   LEGITIMAŢI atrocităţile comise asupra creştinilor ortodocşi, respectiv asupra poporului român, prin argumente puerile şi justificări privind siguranţa naţională…

   FOLOSIŢI-VĂ de spiritul de justiţie favorabil şi de arhitoleranţa Românilor pentru a vă răspândi peste tot răul, minciuna, manipularea, mistificarea.

   PLASAŢI-VĂ pe un teren ideologic al violenţei, al demagogiei, al calomniei pentru a instaura un regim de teroare, doctrinar, politic şi intelectual.

   NĂRUIŢI printr-o lege, Ordonanţă de Urgenţă, naşterea, copilăria, adolescenţa, maturitatea, senectutea, supravieţuirea, continuitatea prin urmaşi şi decretaţi că totul este mit şi legendă.

   RETEZAŢI mâinile tuturor care se închină şi care binecuvântă.

   TĂIAŢI toate înrudirile, legăturile lor spiritual-creştine cu toate marile personalităţi culturale străine şi cu ţările lor.

   ÎNCRIMINAŢI Decizia Tribunalului Internaţional de la Nurnberg, fiindcă nu i-a încriminat politic ca extremişti.

   ÎNCRIMINAŢI-L pe DUMNEZEU fiindcă i-a născut, i-a crescut, i-a oblăduit, i-a certat, i-a iertat şi i-a iubit.

   ÎNCRIMINAŢI-L pe HRISTOS că toţi s-au răstignit pentru EL.

   ÎNCRIMINAŢI Neamul Român că toţi s-au jertfit pentru el.

   ACUZAŢI voi şi CONDAMNAŢI, înainte ca să fiţi Acuzaţi şi Condamnaţi.

   PRIVIŢI fără teamă în urma voastră şi smulgeţi din pieptul milioanelor de creştini ortodocşi vii sau adormiţi Crucea Răstignirii şi a Învierii Mântuitorului şi a lor.

   APOI, dacă puteţi, renaşteţi totul dumnezeiesc în Bine, Frumos, Credinţă, Dreptate, Adevăr, Iubire şi Libertate.

   După ce i-aţi răstignit pe Eminescu, Paulescu, Haşdeu, în Corola de lumină dumnezeiască pe care vreţi s-o spulberaţi, s-o îngropaţi sub zgura urii voastre, sub mistificarea continuă a celor peste 7 decenii, se află Mireasma celor mai Aleşi Fii ai Neamului Dacoromân, care au îmbrăcat sau nu Cămaşa Verde, dar au urcat Drumul Golgotei Ortodoxe Româneşti, al Jertfei, al prigoanelor, al persecuţiilor, al exilului, pentru Credinţă, Cruce şi Hristos.

   Fiecare aşezat  în rândul Cetei sale binecuvântate este un rod împlinit şi însutit al sacrificiului său sau al lor, mistic, mărturisitor şi mântuitor pentru Dumnezeu, pentru Neam, pentruŢară şi pentru sine.

   Să privim câteva Raze din Aura fiecărei Cete de Mărturisitori:

   Ceata Martirilor-înmănunchează sute de mii de cununi:

    -prof. maior, erou al primului război mondial, Ion Zelea Codreanu,deţ. pol.;  Dr. în Drept Internaţional, Corneliu Zelea Codreanu, deţ. pol., martir, ucis în 1938; inginer agronom Ion Zelea Codreanu, ucis în 21/ 22 Sept. 1939,pe treptele bisericii din Huşi; locotenent al armatei române, brav ofiţer, Horia Zelea Codreanu, ucis în faţa casei sale din Bucureşti, în 1941, de S.S.I.; Decebal Zelea Codreanu şi Cătălin Zelea Codreanu au primit câte 16 ani de temniţă între 1948-1964; Dr. în med., Dr. în Drept, Ioan Banea, deţ.pol., ucis în 1939, în penitenciarul Râmnicu Sărat; Dr. în Drept, Dr.în Teologie, scriitor, publicist, Ion Moţa, martir, ucis la Majadahonda în Spania; Dr. în Drept Internaţional, scriitor, publicist, Vasile Marin, martir, ucis la Majadahonda în Spania; Dr. în Filosofie, eseist creştin, filosof, Vasile Băncilă, deţ.pol.; lic. în Litere şi Drept, Dr. în Filologie, poet, scriitor gândirist, gazetar, dramaturg, prozator, eseist, mb. al Societăţii Scriitorilor Români, Pan M. Vizirescu; Dr. spec. în radiologie, mb. al Misiunii Medicale franceze în Yemen, deţ. pol. Vasile Andrei; deputat de Ialomiţa, pictor-gravor, Alexandru Basarab, prizonier pe frontul de est, ucis la 8 Iulie 1941; Comandor de aviaţie Eugen Băilă; Dr. chirurg Emil Bulbuc, ucis în 1947; stud. în medicină, licenţiat în filologie, dr. în teologie Preot prof. Gheorghe Calciu-Dumitreasa,deţ.pol.; pictor Andronic Cantacuzino, ucis pe frontul de est în 1941; Dr. în Drept Internaţional cu studii la Paris şi Haga, prinţul Alexandru Cantacuzino, ucis în 1939 la închis. R. Sărat; g-ral de armată, erou al primului război mondial, deputat în diverse legislaturi, prinţul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul; lic. în Filologie Ion Caranica, deţ.pol. ucis în 1938 la Tîncăbeşti; poet, publicist, prof. univ. Dr. Nicolae Caranica-Universitatea din Besancon; poet, publicist Valeriu Cârdu, deţ. pol. ucis la închis. Vaslui în ’39; Av. Dr. în Drept Internaţional Nistor Chioreanu deţ.pol.; Sterie Ciumetti, ucis în 1933 şi aruncat în lacul Colentina-Bucureşti; Dr. savant de reputaţie internaţională-autorul monografiei Pelagra, Ion Claudian; lic. în Drept, prefect de Tutova, preşedinte al Consiliului Naţional Român din Diaspora, Horaţiu Comăniciu; lic. în Drept, Dr. în Economie la Paris, deţ. pol. (1948-1964) Alexandru Constant; regizor de teatru, poet, cronicar cu studii la Roma şi Viena, soţul celebrei artiste Marietta Sadova, Haig Acterian, deţ. pol. ucis pe frontul de est în Kuban, 1943; Dr. în Drept, procuror, Victor Biriş, deţ. pol. ucis în 1964; Av. Nicolae Arnăutu; erou pe frontul de est, deţ. pol. lic. în Filologie Nicolae Călinescu; Av. Dr., prefect de Fălciu Victor Corbuţ, deţ. pol. (1948-1964); Av. Horia Cosmovici; prof. av. prefect de Hunedoara, deţ. pol. Iosif Costea; Av. Preşedintele Centrului Studenţesc Bucureşti, Preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România, deţ. pol. Traian Cotigă, ucis lângă Râşnov în 1939; poet, publicist, consilier de presă la Milano, Varşovia, Madrid, Lisabona, Aron Cotruş; Dr. în medicină, Preşedinte al Societăţii Studenţilor Medicinişti din Bucureşti, Paul Craja, ucis la închis. R. Sărat în 1939; prof. univ. dr. în Istorie cu specializări la Berlin şi Roma, deţ. pol. Vasile Cristescu, ucis în locuinţa sa din Bucureşti; Av. Dr. în Drept la Paris, prefect de Mehedinţi, deţ. pol. Axente Crişu; ing. şeful Centrului Studenţesc Timişoara, Mircea Dimitriu; lic. al Acad. Comerciale Cluj, deţ. pol. Bănică Dobre, ucis la închis. R. Sărat; prof. de Ed. Fizică la Colegiul Naţional Sf. Sava, prefect de Tecuci, Ion Dobre, ucis în 1942; lic. al Fac. de Chimie Victor Dragomirescu, ars de viu în crematoriu în 1939; prof. poet. Traian Drăgoi; Dr. în Filosofie şi Litere, mb. al Şcolii române de la Roma, cercet. şi şef de secţie la Inst. de Arheologie al Academiei Române, Vladimir Dumitrescu; ataşat comercial în Spania, diplom. la Roma, consul general la Viena Mihai Fotin Enescu; Dr. în Teologie, Preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor din România, deţ. pol. Gheorghe Furdui, ucis la închis. R. Sărat în 1939; Av. publ. istoric, scriitor, ambasador al României la Atena, Constantin Gane, deţ. pol. ucis la închis. Aiud; prof. univ. Dr. în Filosofie la Univ. Buenos Aires-Argentina, Ovidiu Găină, deţ. pol; prof. univ. Dr. Ion Găvănescu-Nestor la pedagogiei româneşti; Dr. în Litere şi Filosofie cu specializări la Marburg şi Roma, filolog de reputaţie internaţională Dumitru Găzdaru; Av. scriitor, publicist Victor Puiu Gârcineanu, deţ. pol. ucis în Noaptea românească a Sfântului Bartolomeu, 1939;  Preşedintele Asociaţiei Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922, Ilie Gârneaţă; Av. Corneliu Georgescu, ucis la Mittersill-Austria la 6 Mai 1945; Av. ministru al României în Spania, Radu Ghenea, ucis în 1961; Dr. în Drept Internaţional, min. de interne, deţ. pol. Prinţul Alexandru Ghica; poet, publicist, fondator şi director al institutului de Cercetări şi Revizuirea Istoriei Simion Ghinea; luptător activ, erou-martir al rezistenţei anticomuniste Ion Golea, ucis în 1953; cel mai proeminent editor de literatură-67 de titluri, cu 36 de titluri publicate în franceză, germană, engleză şi română, Traian Golea; poet, prof. univ.Dr. în Litere, de 4 ori laureat al Societăţii Scriitorilor Români şi al Academiei Române pentru erudita şi geniala sa creaţie mistico-literară, secret. de Stat, în min. Culturii, Radu Gyr, fondatorul Teatrului evreiesc de Stat, deţ. pol. 23 de ani; Av. Ion Herghelegiu, ucis în 1939; Nicu Iancu, descendent din străbunul tribun Avram Iancu; Dr. în med. ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Vasile Iaşinschi; prefect de Timiş-Torontal, Ghenadie Ilie; ing. Dr. în Fizico-Chimie, prof. univ. deţ. pol. Eugen Ionică, ucis în 1939; Av. Mile Lefter; poet, pictor, publ. Simion Lefter; poet, prozator, Dr. în Litere Dumitru Leontieş; Av. public. Vasile Mailat; dublu lic. în matematică şi fizico-chimie, studii superioare de chimie-fizică şi radioactivitate la Facultatea de Ştiinţe-Paris, studii la Sorbona şi College de France, prof. univ.Dr. în Fizică nucleară, cercet. de reputeţie mondială, deţ. pol. Prinţul Gheorghe Manu, ucis la penitenciarul Aiud în 1962; erou al rezistenţei anticomuniste, Zaharia Marineasa, deţ. pol. între 1941-1964; Av. Dr. în Drept, poet, prefect de Făgăraş, deţ. pol. între 1941-1964, Virgil Mateiaş; elev eminent, conştiinţă religioasă, spirit mistic, memorialist, Virgil Maxim, despre care marele Duhovnic Arhimandritul Arsenie Papacioc a spus: „Virgil Maxim intuia perfect starea de lucru, pe care o analiza şi o prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei.” (Fabian Seiche, op. cit.); compozitor, dir. gen. al Radiodifuziunii Române, Ion Mânzatu, deţ. pol.; prof. univ. Dr. Virgil Mihăilescu, exilat în lagărele germane Berkenbruk şi Dachau, fondator al Bibliotecii Române din Freiburg; Dr. în med. Preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români, scriitor, public. memorialist, Şerban Milcoveanu; Av. prefect al Poliţiei Capitalei, Radu Mironovici; Av. deţ. pol. Vică Negulescu, ucis la Jilava în 1958; prof. public. deţ. pol. Mircea Nicolau; Dr. în med. deţ. pol. Vasile Noveanu; asist. univ. în Filosofie, Cpnstantin Oprişan, ucis la închis. Aiud; pr. memorialist, deţ. pol. Ştefan Palaghiţă; Dr. în Istorie cu specializări la Bucureşti şi Cracovia, rector al Univ. Bucureşti, mb. al Şcolii Române din Franţa, fondator alături de Gh. Brătianu al Revistei Istorice Române, mb. coresp. al Academiei Române Petre P. Panaitescu, deţ. pol.; lic. al Academiei Comerciale, min. secretar de stat la Min. Finenţelor, un prolific scriitor şi istoric, Constantin Papanace, deţ. pol.; Preşedinte al Centrului Studenţesc Bucureşti, Ion Antoniu Pâsu, ucis în 1939 în lagărul de la Vaslui; prof. de română, franceză şi istorie Nicolae Petraşcu, asasinat în 1968; comisar regal, general, deţ. pol. Constantin Petrovicescu, ucis la închis. Aiud în 1949;  jurist, public. istoric, deţ. pol. Mihail Polihroniade, ucis în ănchis. R. Sărat în 1939; Av. scriitor, publicist Traian Popescu; poet, public. prof. univ. Dr. Vasile Posteucă în Germania, Canada, SUA; poet, public. prof. univ. Dr. în Litere la Paris, ataşat de presă la Londra, Dragoş Protopopescu, ucis în spital în Bucureşti în 1948; Av. public. deţ. pol. Traian Puiu; prof. univ. Dr. în Istorie la Univ. din Salzburg, doctor honoris causa al Univ. din Madrid, mb. al Acad. de Istorie a Spaniei; poet, public. deţ. pol. Virgil Rădulescu, ucis în lagărul de la Miercurea Ciuc în 1939; ing. agron. prof. univ. Dr. la Univ. din Salamanca, unul din iniţiatorii Fundaţiei Culturale Române din Madrid, Aurel Răuţă; ing. prof. Dr. , doctor honoris causa al Univ. din Aachen, expert în construcţii înalte, mb. al unor foruri internaţionale, Duiliu Sfinţescu; lic. în Drept, Litere şi Filosofie, prof. de română, min. sub Carol al II-lea şi sub Ion Antonescu, Comandant al M. L. prolific scriitor, analist, memorialist  şi publicist Horia Sima, decorat în 8 Ianuarie 1941, de către regele Mihai cu Ordinul <<Steaua României>> ; prof. univ. Dr. Ilie Smultea; poet, public., eseist Horia Stamatu; prof. erou al rezistenţei anticomuniste Constantin Stoicănescu, ucis în martie 1945 în URSS; Dr. în Drept Internaţional, diplomat de carieră, min. de externe, reputat publicist şi memorialist Prinţul Mihail Sturdza, despre care filosoful evreu Joseph de Maistre spunea: „La famille Sturdza est a elle seule toute une Academie”; dipl. luptător, comandor, Preşedintele Comunităţii Româneşti din Spania, Prinţul Ilie Vlad Sturdza; av. dr. în Drept la Bonn, public. istoric specialist pe problemele Basarabiei, Alexandru Şuga; prof. univ. Dr. la Fac. de Medicină a Univ. din Iaşi, Corneliu Şumuleanu; g-ral Ion Tarnovschi; prof. erou, ucis pe frontul din Ungaria în 1944; stud. erou al luptelor de pe Oder, capturat, judecat şi ucis în 1953; av. Cristian Tell; Dr. În Drept, erou în Spania, deţ. pol. Nicolae Totu, ucis la închis. R. Sărat; prof. dr. public. istoric specialist pe problemele Basarabiei, Petre Vălimăreanu; dr. în med. prefect de Iaşi, Alexandru Ventonic, ucis în 1941; prof. scriitor, memorialist, deţ. pol. Filon Verga; av. prefect de Neamţ, deţ. pol. Ştefan Verşescu; ing. public. min. al României la Roma, Ion Victor Vojen; av. prefectul Poliţiei Capitalei col. Ştefan Zăvoianu, deţ. pol. ucis la închis. Jilava; lic. în Teologie, scriitor mărturisitor, ctitor, erou pe frontul de Răsărit, marele Duhovnic Arhimandrit, Iustin Pârvu, deţ. pol.; Lic. în ASE., poet, lupt. pe frontul din est, Zaharia Pană, deţ. pol.; absol. al Şc. Militare de Ofiţeri de Cavalerie-Regele Ferdinand-Târgovişte, prizonier, lic. şi Doctorat în Filosofie, lic. al Facultăţii de Cibernetică, Gabriel Constantinescu, deţ. pol.; Dr. în med., scriitor, Flor Strejnicu, deţ. pol.; lic. în istorie, memorialist, eseist, poet, Demonstene Andronescu, deţ. pol.; lic. în Filosofie, prof, scriitor, memorialist, Marcel Petrişor, deţ. pol.; lic. al Politehnicii din Bucureşti, prizonier la Buchenwald, Constantin Ardelea, deţ. pol.18 ani la Aiud; lic. în Drept, av. magistrat, ofiţer erou pe frontul din Răsărit, Constantin Puiu Atanasiu, deţ. pol. cu 18, 3 ani închisoare; stud. la Academia Comercială, erou participant la elib. Ardealului, erou al rezistenţei anticomuniste, memorialist, poet, Petru C. Baciu, deţ. pol. cu peste 15 ani de temniţă; Lic. în Litere şi Filosofie, ofiţer al Armatei Regale, erou şi 10 ani de prizonierat, pictor de biserici, nominalizat pentru premiile UNITER, Radu Mărculescu, decorat cu înalte distincţii şi ordine militare, deţ. pol. cu peste 15 ani de temniţă; preot, cercetător istoric, erudit cărturar, Dimitrie Bălaşa, deţ. pol.; Dr. în med. Constantin Banu, deţ. pol.; lic. în Litere, distins gazetar, Gabriel Bălănescu, deţ. pol. cu peste 15 ani de temniţă, ucis de securitate, în 1986,în SUA; stud. de Drept, erou al Rezistenţei anticomuniste, internat la Rostock şi Buchenwald, Nicolae Bălănescu, deţ. pol. cu peste 17 ani de temniţă; Pr. Ioan Bărdaş, deţ. pol. cu 16 ani de temniţă; dublu lic. în Istorie şi Teologie, Pr.  prof. scriitor, Maior, Dimitrie Bejan, prizonier 7 ani, deţ. pol. cu peste 16 ani de temniţă; lic. în Teologie, pr. prof. Ioan Gh. Berghianu, deţ. pol. ucis laînchis. Aiud în 1958;  studii în Academia Comercială, lic. în Teologie, pr. Eugen Berza, deţ. pol. cu peste 17 ani de temniţă; lic. în Drept, av. luptător, erou şi martir, Spiru Blănaru, ucis în 1949;  dublu lic. în Bele Arte şi Teologie, marele duhovnic, Sofian Boghiu, deţ. pol.; erou decorat cu ordinul Bărbăţie şi Credinţă, prozator mărturisitor, reeducat la Piteşti,  Dumitru Bordeianu, deţ. pol. cu 15 ani de temniţă; lic. în Litere, 2 ani cu studii Teologice, un an la Conservator, absolvă Şcoala Militară de Ofiţeri-Câmpulung Muscel, erou pe frontul de Răsărit, erou al rezistenţei anticomuniste, Olimpiu Borzea, deţ. pol., 11 ani; absolv. al Politehnicii-Timişoara, ofiţer de rezervă, erou, prizonier, Gheorghe Brahonshi, deţ.pol.; lic. în Filosofie la Cernăuţi şi Dr. în Filosofie la Viena, cursuri de Drept, prof. univ. pe care prof. Richard Wahle l-a considerat: cel mai talentat student al întregii sale cariere universitare, decan al Fac. de Litere şi Filosofie-Cernăuţi, mb. al Academiei de Ştiinţe Politice din New York, unul dintre cei mai mari sociologi români de reputaţie mondială, ministru, Traian Brăileanu,deţ. pol. ucis în închisoarea Aiud; lic. în med., Gheorghe Brânda, deţ. pol.; lic. în Teologie, pr. Liviu Brânzaş, deţ. pol. cu 13 ani de închisoare; triplu lic. în Teologie, Filologie-secţia Biblioteconomie şi Litere-secţia Limba şi Literatura Română, prof. univ. Constantin Bucescu, deţ. pol. cu 16 ani de temniţă; învăţător, Grigore Caraza deţ. pol. în 3 etape cu întreruperi 31.08. 1949-22.07. 1977/ 18 ani la Aiud, din care 8 în zarcă, a memorat peste 10.300 de versuri cu care s-a eliberat, dăruindu-le iubitorilor de poezie; lic. în Ştiinţe Economice-Timişoara, Marcel Cazacu, deţ. pol. 16 ani; lic. în Litere, memorialist, erou pe frontul din Răsărit, prizonier, erou pe frontul de vest, Nicolae Călinescu, deţ. pol. victimă a reeducării Piteşti; lic. în teologie, părintele Adrian Cărăuşu, deţ. pol. cu peste 17 ani de închisoare; unul din şefii mişcării de rezistenţă<<Haiducii Dobrogei>>, cu o reţea de peste 2000 de partizani, Nicolae Ciolacu, deţ. pol., după 1990 se călugăreşte la M-rea Sâmbăta sub numele Nectarie; lic. în Teologie, pr. Ioan F. Coliţă, deţ. pol. ucis în lagărul de la Salcia-Măcin; absolv. al Şcolii de Comerţ, mobilizat pe front, adjunct de prefect-Prahova, intră în monahism la M-rea Sihăstria, Constantin-Marcu Dumitrescu, deţ. pol. între ’43-’64; lic. în Drept, comisar de poliţie, erou pe frontul de Răsărit, lic. în Teologie, cursuri în Filosofie, călugărit la Mănăstirea Putna, memorialist, Arhimandritul Alexandru Adrian Făgeţeanu, deţ. pol.; lic. în Teologie, luptător anticomunist, Părintele Petru I. Focşăneanu, deţ. pol., ucis la închis. Gherla în 1953; lic. în Teologie-Sibiu, pr. Ion Fulea, deţ. pol.; lic. în Teologie, erou pe frontul de Răsărit, fondatorul organizaţiei de luptă anticomunistă <<Gărzile Decebal>>cu 300 de voluntari în 4 judeţe, Părintele Filaret Gămălău, deţ. pol. cu peste 15 de temniţă; Pr. prof. univ. Dr. protopop de Făgăraş, Părintele Ioan Glăjar, deţ. pol.; scriitor, memorialist, George Popescu Glogoveanu, deţ. pol. timp de 23 de ani; absolvă Şcoala de Ofiţeri-Ploieşti şi Academia Teologică-Sibiu, memorialist, Părintele Nicolae Grebenea, deţ.pol. timp de 23 de ani; dublu lic.în Litere şi Drept, absolvă Şcoala de Ofiţeri de rezervă, erou pe frontul de Est, prof. erou al rezistenţei anticomuniste, Petru Hamat, deţ. pol. cu peste 15 ani de închisoare; lic. în Litere şi Filosofie, prof. Şef al Judeţului Alba, internat în lagărele germane, Vasile Hanu, deţ. pol.; comisar de poliţie, erou pe frontul de Răsărit, memorialist de război, Tiberiu Hentea, deţ. pol.; erou al rezistenţei anticomuniste, stareţul Evghenie Hulea, deţ. pol. ucis de securitate la Galaţi;  lic. al Facultăţii de Teologie-Cernăuţi, Dr. al Facultăţii de Teologie-Bucureşti, ilustru pedagog şi scriitor, poet, pr. prof. univ., min. secretar în Ministerul Cultelor, Părintele Ilie Imbrescu, deţ.pol. este ucis la închisoarea Aiud în 1949; lic. în Teologie-Bucureşti, călugărit la M-rea Bogdana-Bacău, luptător anticomunist, exarh al mănăstirilor din Oltenia, stareţ şi protosinghel Gherasim Iscu, deţ. pol. ucis în penitenciarul Târgu Ocna; stud. al Academiei Comerciale-Braşov, luptător anticomunist, mistic, Gheorghe jimboiu, deţ. pol. ucis la închis. Aiud în 1963; lic. al Facultăţii de Teologie-Bucureşti, preot misionar în Transnistria, Pătintele Ilie Lăcătuşu, deţ. pol. supravieţuitor, făcător de minuni după moarte, propus pentru canonizare; lic. în medicină, Aristide Lefa, deţ. pol., 16 ani de detenţie; lic. în Teologie, trecut prin reeducările Piteşti,părintele Mihai Lungeanu, deţ. pol.; lic. în Teologie-Iaşi, Părintele Ştefan Marcu, deţ. pol. peste 15 ani; lic. în Drept, mistic al grupului Valeriu Gafencu(V.G.), deţ. pol.; dublu lic. al Institutului Medico-Farmaceutic şi al Facultăţii de Biologie-Geografie, Dr. în Ştiinţe medicale, mebru-iniţiator al Centrului de Rezistenţă Armată din Codrul Fetea, fondator şi preşedinte al Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine Cristiana-Braşov, ctitorul unui azil de bătrâni în oraşul Săcele, Teofil Mija, deţ. pol. cu 14 de temniţă; lic. şi dr. în Teologie-Cernăuţi, pr. prof. univ., rector al Academiei din Cernăuţi, părintele Liviu Galaction Munteanu, deţ. pol., ucis la penitenciarul Aiud în 1961; lic. în Litere, mb. al grupului mistic „V.G.”, Marin Naidin, deţ. pol. cu 23 de ani temniţă; lic. în Teologie, ctitor, duhovnic, iscusit propăvăduitor şi mistic trăitor, părintele Ioan Negruţiu, deţ. pol.; stud. la Politehnica-Iaşi, Cornel Niţă, deţ. pol., ucis în 1950, la penitenciarul diabolic Piteşti; student, aprig luptător creştin, Mihai Niţă este arestat în ’42 şi ucis în Zarca Aiudului în 1954; lic. în Teologie, torturat la Piteşti, părintele Gheorghe Opriş, deţ. pol.; lic. în Teologie, luptător în organizaţia anticomunistă Vlad Ţepeş II, condusă de Gheorghe Popescu-Vâlcea, părintele Dumitru Iliescu Palanca, deţ. pol., ucis în lagărul Salcia, aruncat în groapa comună de la Agaua, în 1963; student al Academia Comerciale, lic. în Teologie, părintele Vasile Pătraşcu, deţ. pol.; ofiţer în rezervă, erou al celui de-al doilea război mondial, decorat cu Ordinul Coroana României şi Virtutea militară şi cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler cu spade, Nicu Păun, deţ. pol. cu peste 16 ani de temniţă; erou al celui de-al doilea război mondial cu 10 ani de lagăr la Vorkuta, rănit şi prizonier la Rostoc şi Buchewald, Nicu Popescu-Vorkuta, deţ. pol. cu peste 20 de lagăr şi temniţă; dublu lic. al Politehnicii Bucureşti şi al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale-Bucureşti, compozitor creştin, Traian Popescu-Macă, deţ. pol. cu 16 ani de temniţă; lic. în Filosofie şi Litere, internat în lagărele naziste Rostok şi Buchewald, temerar luptător anicomunist cu 10 ani de gulag sovietic, Eugen Raţiu, deţ. pol. cu peste 18 ani de închisoare; lic. în Teologie cu vocaţie de mare mărturisitor, un înflăcărat şi zelos luptător anticomunist, purtător al Crucii patriarhale, părintele Ioan Sabău, deţ. pol. în toate cele 3 regimuri dictatoriale; Dr. în Medicină, ilustru pedagog, luptător tenace, Ion Simionescu, deţ. pol. ucis în lagărul Peninsula-Taşaul în 1951; farmacist, oltean dârz, fiul aghiotantului Generalul-Prinţ Gheorghe Cantacuzino, Alexandru Ştefănescu, scriitor, memorialist, deţ. pol. din ’38 -’64, călugărit la M-rea Petru Vodă; lic. în Teologie-Sibiu, ctitor, părintele Gheorghe Tarcea, deţ. pol. ucis la închisoarea Aiud în 1963 şi aruncat în groapa comună din Râpa Robilor; ofiţer, poliglot, lic. şi dr. în Drept, ilustru avocat, erou pe frontul de vest, prefect de Braşov, scriitor, Traian Trifan, deţ. pol. între ’41-’64; absolvent al Seminarului Teologic-Craiova, poet, scriitor, purtător al Crucii patriarhale, Ilie Tudor, deţ. pol.; zelos luptător al rezistenţei anticomuniste, mare trăitor creştin, Vasile Turtureanu, deţ. pol. cu 23 de ani de temniţă; lic. în Teologie, luptător anticomunist, părintele Ilie Ţintă,deţ. pol. sub cele 3 regimuri de dictatură; învăţător, mistic, luptător aprig, Nicolae Ţoţea, deţ. pol. cu 25 de ani de temniţă; Dr. în Med. Dumitru Uţă-doctor fără de arginţi, deţ. pol. cu 23 de ani de Aiud; studiază 2 ani Geografia, lic. în Teologie, ctitor, duhovnic cu un har deosebit, scriitor-mărturisitor, părintele Constantin Voicescu, deţ. pol. ucis cu bune intenţii în 1997; lic. în Litere şi Filosofie, erou pe frontul din Răsărit, 6 ani prizonier, prof. Grigore Zamfiroiu, deţ. pol. devenit monahul Andrei; lic. în Teologie, deosebit propăvăduitor al Mântuitorului Hristos, ctitorul bisericii Sf. Gheorghe-Toronto, părintele Nicolae Zelea, deţ. pol.; lic. în Teologie, dârz misionar, ctitorul bisericii Hăşdate, purtător al Crucii patriarhale, părintele Gavril Zob, deţ. pol.; lic. şi dr. în Drept al Universităţii Regele Ferdinand-Cluj, brav luptător, creştin mărturisitor, Alexandru Popşor, deţ. pol. cu peste 15 ani de temniţă; student la Medicină, absolvent de Conservator, neînfricat luptător anticomunist Mircea Morărescu, deţ. pol.; lic. în Arhitectură, poet, trăitor mistic, Dragoş Morărescu, deţ. pol.; inginer, memorialist, luptător dârz, Gheorghe Jijie, deţ. pol.; student strălucit, caracter demn, erou al rezistenţei anticomuniste, Ion Jijie, deţ. pol., ucis în penitenciarul Aiud;  erou al rezistenţei anticomuniste, dârz şi tenace luptător, Gheorghe Grecu, deţ.pol.19 ani temnita Aiud; lic. alAcademiei Comerciale, caracter integru, zelos idealului său, profesor cu vocaţie, Ilie Alexandru Petrescu, deţ. pol., ş.a.

            MARTIRIUL FEMEILOR:

  -dublu lic. în Litere şi Filosofie, arsă de vie în crematoriul din Bucureşti, Nicoleta Nicolescu, Şefa Cetăţuilor pe Ţară; absolventă a Academiei Naţionale de Educaţie Fizică, cursuri de Filosofie, prof. de sport, monahia Maria-Mihaela Iordache, deţ. pol., ucisă în închis. Miercurea Ciuc în Aprilie 1963; lic. în Teologie, prof. purtătoare a Crucii patriarhale, Anastasia Popescu (Mama Sica), deţ. pol.; asist. univ. la Fac. de Matematică-Univ. Iaşi, Viorica Pârnac, deţ. pol.; Dr. în med. Iolanda Popescu; lic. în Litere, prof. de lb. franceză, Liliana Codreanu, deţ. pol.; absolv. de Filologie, una dintre marile eseiste creştine, o adevărată instituţie a memoriei naţionale, prozatoare, mărturisitoarea Aspazia Oţel-Petrescu, deţ. pol.14 ani; Dr. în med., poetă, scriitoare de origine evreică, Ana-Maria Marin /Van Saanen, deţ. pol.; absolv. de A.S.E., Paula Agape, deţ. pol.; absolv. de ASE., Maria Ioraş, deţ.pol.; absolv. de ASE., Cornelia Novac, deţ.pol.; stud., aprigă luptătoare, eroina Lenuţa-Elena Faina, deţ. pol.; lic. în Filologie clasică şi modernă, asist. univ. poetă mistică, traducătoare, Zorica Laţcu/Maica Teodosia, deţ. pol.; Dr. în med., Adela Blănaru, deţ. pol.; lic. în Litere, prof. de lb. franceză, Flora Crăcea, deţ. pol.; lic. în Filologie, Alexandrina Teglaru Voinea,deţ. pol.; absolv. de ASE., Maria Roşca Brahonschi, deţ.pol.; stud., poetă, Eugenia  Indreica Damian, deţ. pol; Dr. în med. Elena Ana Bumbac, deţ. pol.; stud. la Acad. Comercială, luptătoare neînfricată, Şefa Cetăţuilor pe Ţară, Ecaterina Gâţă, deţ. pol. ucisă bestial şi profanată de maiorul Vasile Bulz la închisoarea Malmaison în 1949; Dr. în med. Nataliţa Nicolicescu Vasilcovschi, deţ. pol.; elevă a Şcolii Normale din Beiuş, de o frumuseţe angelică, Florica Sav, deţ. pol. omorâtă în penitenciarul Târgu Ocna în 1952; studentă eminentă, spirit serafic, temerară până la sacrificiu, Elena Bagdad, deţ. pol., etc.

   Un lot martiric este consemnat chiar în ziarul „România liberă”, din 20 Iulie 1991, p. 2: „Despre cele 55 de fete-eleve şi studente ucise mişeleşte-starea civilă comunistă nu pomeneşte nimic. Media de vârstă a deţinuţilor politici de la Tg. Ocna era sub 30 de ani. Majoritatea celor morţi acolo şi aruncaţi de-a valma în pământ era constituită din elevi şi din studenţi.”

   Credinţa, iubirea, crezul, dreptatea, adevărul, libertatea, patriotismul, erau Camarazii ideali de drum ai elanului tineresc naţionalist dacoromân: „Am mers pe urmele unui ideal sfânt, mărturiseşte eroina şi sriitoarea mistică Aspazia Oţel Petrescu, împreună. Unele am avut un rol mai modest, altele mai important, în marea dramă a patriei înrobite de comunism, dar fiecare rol a fost sublim prin suferinţă şi dăruire. Speranţa noastră şi credinţa noastră ne-au dat tărie. Am crezut nelimitat că, mergând cu fidelitate pe drumul Crucii asumate, ţinându-ne una de alta ca să nu rătăcim, vom fi de folos ţării şi neamului. În dura noastră peregrinare prin întristătoarele văi ale plângerii am reuşit să ni-L apropiem pe Domnul, să-L întâlnim în noi înşine, în aproapele nostru şi în magnifica Sa  creaţie oglindită atât în patria noastră cât şi în întregul univers.” (Aspazia Oţel-Petrescu-In Memoriam Spice. Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2008, p. 135-136) 

   Ceata Maicilor mărturisitoare: Stavrofora Veronica Gurău, Mihaela Portase, Arhimandritele surori Olga şi Teodosia Gologan, Anghel Calidonia, Nimfodora Cuştiuliţă, Monica Pâciu, Florentina Bârdan, Stavrof. Tatiana Răduleţ, Nicoderma Vasilache, Patricia Codău, Nicodima-Hristu, Epiharia Muşat, Pangratia Mureşan, Maftidia Grancea, Filofteia Grunzişor, Epistimia Dănilă, Atanasia Iordache, Irina Lecca, Anastasia Porfiria Ciolac, Ana-Epraxia Danielescu, Eufrosina, Magdalena Bochi, Veronica Constantinescu, Olga Glejaru, Paisia Despina Băzăvan, Xenia, Veniamina Răducanu, Olimpiada Liţescu, Gabriela Cotârlan, Cipriana Cojocaru, Onisifora Rus, Tinca Popa, Silvia-Maria-Gabriela Vlad, Ecaterina Iordache ş.a.

                   SIMPATIZANŢI

  -prof. univ. Dr. în Teologie cu studii de specializare la Athena, Berlin, Munchen, rector al Academiei Teologice-Sibiu, mb. al Academiei Române, unul dintre cei mai mari dogmatişti ai lumii, Părintele Dumitru Stăniloae, doctor honoris causa al Univ. Bucureşti; studii teologice la Bucureşti şi Strasbourg, Dr. în  Teologie-Germania, pr. prof. Ieromonah, ales episcop de Hotin, Benedict Ghiuş; lic. în Teologie şi Litere, Dr. în Teologie, reputat cărturar, pr. prof. Ion V. Georgescu, deţ. pol.; lic. în Litere şi Filosofie, poet, prof. vorbitor a 5 lb. străine, Ilariu Dobridor, deţ.pol.; crit. şi istoric literar, teoretician, scriitor, prof. univ. Dr. Alexandru Ciorănescu, mb. de onoare al Academiei Româno-Americane din California, mb. fondator al Fundaţiei Culturale Române din Madrid;  eseist, folclorist, prozator, critic lit., poet, mb. coresp. al Academiei Române, consul gen. în Anglia şi Ierusalim, Marcu Beza; poet, prof. univ. la Fac. de Matematică a Univ. Bucureşti, Ion Barbu; G-ral; comandant al Lic. Militar „Mănăstirea Dealului”, Virgil Rădulescu; G-ral, cavaler al ordinului <<Mihai Viteazu>>, Gheorghe Băgulescu; poet, filosof, eseist, public. dramaturg, academician, Lucian Blaga; poet, eseist, Dan Botta; poet, actor, Emil Botta; poet, eseist, traducător, Ion Caraion; poet, publicist, Virgil Carianopol; lic. în Fizică-Chimie cu specializări în Suedia şi Anglia, prof. univ. Dr. , rector, Eugen Chirnoagă; g-ral erou, prizonier, min., Platon Chirnoagă; g-ral, Gheorghe Costandache; poet, eseist, memorialist, prof. univ. Dr. în Teologie cu studii de specialitate la Viena, Nichifor Crainic; poet, public. profesor, ataşat de presă la Sofia, Nicolae Crevedia; poet, public. parlamentar, prof. univ. Dr. în Economie, fondatorul „L. A. N. C., A. C. Cuza; G-ral Nicolae Dona; scriitor, eseist, Dr. în Filosofie, ataşat cultural la Londra şi Lisabona, reputat istoric al religiilor cu o strălucită carieră universitară în SUA, propus de Academia Franceză la candidatura Premiului Nobel pentru Literatură, Mircea Eliade; poet, romancier, public., prof. univ. în Italia, Argentina, Franţa, Spania, Vintilă Horia; logician, gânditor creştin, filosof, formator de  Şcoală filosofică, prof. univ. Dr. cu specializare în Germania, Nae Ionescu; prof. univ. chimist, cărturar şi savant, Gheorghe Longinescu; g-ral Ion Macridescu; g-ral Ioan Arbore, martir, mort în penit. Văcăreşti în 1954; diplom., om politic, prof.univ. Dr., economist de reputaţie internaţională, Mihail Manoilescu; g-ral Dumitru Mehedinţi; etnograf, geograf, prof. univ. Dr. savant, mb. al Academiei Române, reputat pedagog, Simion Mehedinţi; poet, fabulist, deţ. pol. mort în închisoare, Vasile Militaru; principele Nicolae de Hohenzollern; eseist, filosof al culturii, stud. univ. cu specializări în Franţa, deţ. pol., Constantin Noica; prof. univ. Dr. fiziolog de reputaţie mondială, descoperitorul insulinei, propus pentru Premiul Nobel, care i s-a furat, Nicolae C. Paulescu; prof. univ. Dr., rector, mb. al Academiei Române, reputat filolog de talie europeană, Sextil Puşcariu; g-ral Mihail Racoviţă; scriitor, public. Dr. în med., deţ. pol., Nicolae Roşu; scriitor, public. prof. univ. de limbă germană, Ion Sân-Georgiu; poet, public., Barbu Sluşanski; poet, prozator, Mircea Streinul; g-ral Ion Tarnoski; mare gânditor creştin, filosof de autoritate socratică, renumit economist cu studii de Drept la Berlin, deţ. pol., Petre Ţuţea; Lic. în Litere şi Filosofie, Dr. în Filosofie la Roma, Dr. în Drept, deţinător a numeroase premii internaţionale, George Uscătescu; economist, sociolog, filosof cu studii în Filosofie şi Drept la Bucureşti şi Paris, deţ. pol. Mircea Vulcănescu, martir al închis. Aiudîn 1952; lic. în Teologie la Cernăuţi, absolv. al Şc. Militare din Bacău, pr. apoi Arhimandrit, Iloarion Argatu-ctitorul Mănăstirii Sf. Cruce-Brusturi; erou, arhimandrit Pimen Bărbieru, deţ. pol cu 14, 9 ani de temniţă; lic. în Teologie, pr. paroh, apoi monah, Valentin Bilţ, deţ. pol. ucis în închis. Aiud în 1960; Preşedintele Consiliului Naţional Român, erou- luptător, artizan al Marii Uniri, pr. militar, senator, Iosif Coriolan Buracu, deţ. pol.; absolv. de Teologie, erou-martir pe frontul din Rusia, Horea Buracu; lic. în Filologie-Iaşi, prof. poet, memorialist, fondator şi senator PNŢ-Mehedinţi, Mihai Buracu, deţ.pol. reeducat la Piteşti; poet de geniu, dramaturg, mb. al Uniunii Scriitorilor din România, distins cu numeroase premii, Robert Eisenbraun alias Cahuleanu alias Andrei Ciurunga, deţ. pol. supranumit Poetul Canalului; sculptor bisericesc, erou pe frontul de Vest, lic. în Teologie, călugărit în ’48., arestat în 3 rânduri: ’48-’49, ’59-’66 şi 1988 la Jilava.,ctitor, mare duhovnic, cel care l-a încreştinat şi l-a botezat pe omul de cultură Nicolae Steinhardt, Mihai-Mina Dobzeu, deţ. pol.; lic. în Filosofie şi Litere, absolv. de Drept, doctorand în Teologie, ofiţer-erou în războiul din Răsărit, călugărit la M-rea Cernica, iar la 6 August 1952, va îmbrăca marea schimă, fiul generalului Dumitru Dorobanţu, Nil Dorobanţu, deţ. pol.; lic. şi Dr. în Teologie, pr. prof. univ. Gheorghe I. Drăgulin, deţ. pol.; pr. prof. Dr. în Teologie, rector la Acad. Teologică Arad, cursuri de Litere şi Filosofie la Cluj, premiat de Academia Română, Ilarion V. Felea, deţ, pol. „între cei 5.000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi”, ucis în închisoare în 1961; lic. şi Dr. în Filosofie la Roma, lic. în Teologie la Roma, Dr. în Teologie la Lwow,  pr. prof. la Academia Teologică-Cluj, Alexandru Filipaşcu, coautor al Istoriei Bisericii Române-2vol., ucis în lagărul Valea Neagră-Canal în 1952; lic. în Teologie-Cluj, Dr. în Teologie-Sibiu, pr. prof. mare duhovnic, ctitor, Ioan Iovan, deţ. pol.;  lic. în Teologie, luptător în organizaţia anticomunistă Babadag, părintele Aurel Lazarov, deţ. pol., ucis în penitenciarul Aiud, în 1960; lic. în Teologie, erou al primului război mondial, cel mai mare misionar român al secolului XX, mare propăvăduitor de cultură creştină, cel mai mare bibliofil, peste 500. 000 de cărţi confiscate şi arse de securitate, luptător în Oastea Domnului, protosinghel Nicodim Măndiţă, deţ.pol.;  dublu lic. în Teologie-Cluj şi Litere şi Filosofie, Dr. în Teologie-Cernăuţi, cu studii postuniversitare la Strasbourg, Dr. în Teologie-Berlin, părintele Florea Mureşan, deţ.pol., ucis în penitenciarul Aiud în 1961; student eminent în anul V la Facultatea de Medicină-Cluj, ucis de securitate în 1985; dublu lic. în Litere şi Teologie, descendent al unei caste clericale-Neagovici, cu preoţi ce au păstorit peste 200 de ani ortodocşii din Depresiunea Buzăului,  părintele Aurel Negoescu, deţ. pol., ucis la Canal-Capul Midia în 1952; Dr. în med. mobilizat în ’41, pe frontul din Basarabia, medic de Batalion, primul doctor din România care operează pe cord deschis, Iosif Nicolescu, deţ. pol.; student în ultimul an la Politehnica-Bucureşti, mistic al grupului „V.G.”, Gheorghe Niţescu, deţ. pol., ucis în penitenciarul Târgu Ocna în 1950; lic. în Teologie, părintele Zosim Oancea, deţ.pol. 15 ani; lic. în Teologie-Bucureşti, dr. Doc. în Teologie-Athena, cursuri postuniversitare în Istorie, Filosofie şi Litere la Leipzig, Sorbona, Paris, prof. univ. Teodor M. Popescu, deţ. pol.; lic. şi Dr. în Filologie, prof. univ., scriitor, publicist, traducător, Mihai Rădulescu, deţ. pol.; neînfricată luptătoare a Rezistenţei anticomuniste, cu o demnitate rar întâlnită, Elisabeta Rizea, deţ. pol. cu 13 ani de temniţă; lic. în Teologie, ctitor, mare duhovnic, memorialist, părintele Constantin Sârbu, deţ. pol.; lic. în Teologie, unul din stâlpii Ortodoxiei, părintele Ilie Stan, deţ. pol. ucis în penitenciarul Aiud în 1962; dublu lic. în Litere şi Drept, Dr., scriitor, critic literar, eseist, publicist, filosof, evreu, Nicolae Steinhardt, deţ. pol., încreştinat în închisoare; lic. în Teologie, stareţ al M-rii Neamţ, arhimandritul Haralambie Vasilache, deţ. pol. omorât în 1962, la închisoarea Gherlea; lic. în Teologie-Bucureşti, Dr. în Teologie-Chişinău, scriitor, redactor, iniţiator al mişcării Rugul Aprins, stareţ, ctitor, Arhimandritul Vasile Vasilache, deţ. pol., etc.  

Ceata Voievodală a Prinţilor-o numim reprezentativ:  Alexandru Ghica, Alexandru Cantacuzino, Gheorghe Cantacuzino, George Manu, Mihail Sturdza, Ilie Vlad Sturdza,  Principele Nicolae.

   Ceata Ierarhilor, membri, simpatizanţi, pătimitori; a Teologilor-Preoţilor, Monahilor şi Monahiilor însumează după afirmaţia Părintelui Dumitru Stăniloae, cca. 6 000 de preoţi, după Cicerone Ioaniţoiu, circa 4 000 de preoţi: „din care 10%, circa 400 au fost ucişi în temniţă.” (Cicerone Ioaniţoiu-Persecuţia creştină în România-Casa, anul III, nr. 2/1996, RFG; Preoţi cu crucea-n frunte- Casa, anul IV,nr. 3/1996, RFG; Dr. Manfred Zeidler-Denn ich sah vor mir unser Heer,voll des groBen Zornes, Ilja Ehremburg- FAZ Nr. 71/24.03.95.

 În dicţionarul statistic intitulat Biserica întemniţată. România 1944-1989, document apărut sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, alcătuit de Paul Caravia,Virgil Constantinescu şi Flori Stănescu, fără limitări confesionale, se găsesc înregistrate 2544 de persoane, între care 2398 de persoane aparţinând diferitelor confesiuni: ortodocşi-1725; greco-catolici-226; romano-catolici-165; protestanţi şi neoprotestanţi-90; de alte religii-36.

În studiul introductiv, neincluşi în corpul dicţionarului sunt menţionaţi şi: „ 31 de ierarhi ortodocşi, scoşi din scaun, sechestraţi sau exilaţi, unii morţi în împrejurări pe cât de obscure, pe atât de suspecte, ca Irineu Mihălcescu sau Nicolae Popoviciu, peste 1500 de cazuri de personal ecleziastic epurat, precum şi 60 de monahi despre care se ştie cu certitudine că au sprijinit Mişcarea naţională de rezistenţă.” (Răzvan Codrescu-Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului, în Din Temniţe spre Sinaxare.Volum coordonat de Danion Vasile. Ed. Areopag, Bucureşti, 2011, p. 36-37)

Ceata Dascălilor-prezentă în Catalogul prof. Contantin Totir-Bistriţa Năsăud, cu dascălii şi învăţăceii persecutaţi, strămutaţi, deportaţi, arestaţi sau ucişi în timpul comunismului (6 martie 1945-16 Decembrie 1989), în care citim cifra de 3788 (listă incompletă)

   Între primele texte tipărite după Evenimentele din 1989, se află articolul Pr. prof. univ. Dr. Gheorghe I. Drăgulin: Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia aghiografului contemporan, publicat în revista „Biserica Ortodoxă Română”, CIX (1991), nr. 7-9, pp. 91-98, în care se atenţionează: „Se crede că în timpul defunctei orânduiri comuniste au funcţionat în ţara noastră 160 de închisori. Prin ele au trecut două milioane de deţinuţi politici, dintre care trei sute de mii au fost ucişi („Rezistenţa”, 1/ 1991, p. 3). Alte surse dau cifra de trei milioane de pedepsiţi politic, cinsprezece mii dintre ei devenind eroi ai morţii legale(„România liberă”, 17-18 Aug. 1991, p. 3).

   Simpatizanţi străini şi laureaţi ai Premiului Nobel: Claude Bernard, Jean Lacroix, Merleau-Ponty, John C. Eccless, Jacques Monod, Heinz Pagels, Victor Weisskoph, Roger Sperry, Niels Bohr, Lyall Watson, Claudio Mutti, Julius Evola, Michelle Rallo, Dr. Iefim Haritonovici, Ariel Kaspy, Wolfgang Geiger, Baruch Kimmerling etc.

   Evrei-proromâni: Ana Maria-Marin, Pr. Nicu Steinhardt, Mihail Sebastian, Edgar Papu, Oscar Lemnaru, rabinul David Şafran, Vasile Noveanu, Cătălin Ropală, Iancu Kahana, Abramovici, Max Frohlich, Carol Beiniş, Iancu Avram, Adalbert Heimovici, Sora Maria Judith, Hary Brauner, Marcu Beri, Lazarovici, David Solomon, Victor Isac, Paul Goma, etc.

    Scriitori străini şi evrei proromânism: Armin Heinen, Kurt W. Treptow, Nicholas M. Nagy-Talavera, Felix Aderca, M. Gaster, H. Tiktin, Stephane Courtois, Jean-Loui Margolin, Jean-Louis Panne, Karel Bartosek, Nicolas Werth, Andrzej, Paul Johnson, Richard Pipes, Karl Radek, Maurice Pinay, Roger Garaudy, Moshe Zimmerman, Tomas Escolar, Carlo Sburlati, Michel Mourre, Denami Haider, Francisco Veiga, Gunter Klein, Gerald J. Bobango, Klaus Liepelt, Klaus Charle, Klaus P. Beer, E. Saleo, Jerome et Jean Tharaud, Nydia de Fernandez Periero, L. B. Tua,  Pierre Milza, A. Panini-Finotti, J. Nieto, Hanna Arendt, Stanley G. Payne, Ernst Nolte, George L. Mosse, Eugen Weber, Hans Rogger, Walter Laqueur, S. J. Woolf, F. L. Carsten, Peter F. Sugar, Gilbert Allardyee, M. A. Leden, Stephen Fischer, Emanuel Turczynski, Philip Rees, Scott Anderson, John Lee Anderson, Jeliu Jelev, Mariano Ambri, Joseph Rothschild, A. W. Palmer, C. A. Macartney, Ezra Mendesohn, Vincent E. McHale, Sharon Skowronski, Martin Broszat, Andreas Hillgruber, N. I. Lebedev, Teodor I. Armon, Hugh Seton-Watson, Henry L. Roberts, Rene Ristelhueber, Henri Prost, P. Shapiro, S. M. Carrington, Paul Guiraud, Ewald Hibbeln, Jean-Paul de Longchamp,  Keith Hitchins, R. J. Crampton, Larry L. Watts, Misha Gleen, Erich Fromm, Eric Hobsbawm, Michael Joseph, Michel Bertrand, Juan  J. Luis, Charles  Vaugeois, Garry Allen, Johan Urwich, Matthias Rub, Oskar Uskert, Tom Gallagher etc.

   La toate aceste Răstigniri de credinţă şi iubire se mai adaugă: Ceata Cruciadei Copiilor-cu sutele de elevi; Ceata Mucenicilor-cu miile de studenţi în frunte cu cei de la Piteşti, Cruciada Canalului cu sutele de mii de morţi, Cruciada Poporului-cu milioanele de prigoniţi, în multe forme, cei de ieri, de azi şi poate de mâine…

   Graţie revoltei: după unii, Revoluţiei din ’89, după alţii, Loviturii de stat, s-a permis giganticul aflux al unei uriaşe literaturi memorialistice concentraţioniste în care au răsărit Icoane, Arhetipuri şi Modele din sânul poporului creştin ortodox, reprezentate sub Aurele clerului, a mirenilor şi a monahilor, ce s-au jertfit pentru Glie şi Cruce.

   Redăm o mică parte din Memorialistica mărturisitoare, subliniată de scriitorul şi poetul creştin Răzvan Codrescu:

   Ioan Bărdaş, Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui preot ortodox. Ed. Anastasia, Buc., 199; Dimitrie Bejan, Oranki. Amintiri din captivitate. / Viforniţa cea mare.Ed. Tehnică, Buc., 1995, 1996; Liviu Brânzaş, Raza din Catacombă. Jurnal de închisoare./ Martor într-un proces moral. Ed. Scara, Buc., 2001/ Ed. Brad, 2000; Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Şapte cuvinte către tineri. Războiul întru Cuvânt. Cuvinte către tineri şi alte mărturii. Ed. Anastasia Buc., 1996,/ Ed. Nemira; Nicolae Ciolacu-Monahul Nectarie, Haiducii Dobrogei. Rezistenţa armată anticomunistădin munţii Bagdadului. Col. „Omul Nou”, Hallandale-Florida,1995; Nicu Crăcea, Dezvăluiri legionare, 5 vol., [în regie proprie], Buc., 1994-2001; Mina Dobzeu (botezătorul lui N. Steihardt), Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti. Ed. Anastasia, Buc., 1999; Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric. Ed. Agora, Iaşi, 1998; Părintele Marcu de la Sihăstria, Mărturisirea unui creştin. M-rea Petru Vodă, 2007;  Zosim Oancea, Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox. Ed. Harisma, Buc., 1995; N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991. (Din Temniţe…, op. cit. p. 38-39)

   Ulterior avalanşa lucrărilor memorialistice au umplut un ocean creştin al mărturisirilor ortodoxe. 

                                          CONCLUZII

 Am strans o parte din lucrările publicate ale acestor mari mărturisitori Dacoromâni, doar 3258 de volume cuprinzand opere de orice gen literar.

   Gama divers abordată surprinde în cea mai mare parte prin: memorialistică concentraţionară, lucrări de referinţă în teologie ortodoxă, istorie, filosofie, sociologie, medicină, literatură, artă, memorii de război, eseistică creştină, teatru socratic-creştin etc.

   Alături de opera scrisă se adaugă diferitele edituri, reviste, cenacluri, fundaţii, asociaţii, ligi, apoi numărul mare al operelor de artă bisericească, obiecte de cult liturgic, acatiste, imne, psalmi, ctitorii, realizările privind desăvârşirea vieţii ortodoxe întru Hristos, prin pedagogie, cultură, ştiinţă, monahism, cler mirean, prin discipolii pe care i-au format spiritual în toate domeniile creştine, în ţară şi în străinătate, prin demnitate, mucenicie şi sfinţenie, minunile şi binecuvântările în timpul vieţii şi cele după urcarea lor la ceruri.

   Dincolo de toate aceste întregiri memorabile şi divine privind suferinţa, credinţa, adevărul, dragostea şi mărturisirea, sublima lor înălţare spirituală a fost şi este binecuvântarea Jertfei supreme asumate prin puterea Crucii izbăvitoare, biruitoare şi înălţătoare.

   Mărturisitorii Dreptei credinţe au acumulat cel mai profund şi mai măreţ Tezaur al suferinţelor, cea mai pură radiografie a trăirilor mistice, cea mai divină înălţare creştină, izbăvitoare: iertarea călăilor lor: „o mare parte dintre legionari trăiseră în închisori monahismul la modul cel mai profund şi exigent.” (Fabian Seiche-op.cit. p. 305)

   Marele patriarh Justinian Marina, plin de smerită recunoştiinţă faţă zecile şi sutele de mii de jertfe curate ale mărturisitorilor prigoniţi şi pătimitori din închisori, mulţumindu-I lui Dumnezeu, îi mărturiseşte părintelui Ioan Negruţiu: „Părinte, nu ştim cum să vă mulţumim că ne-aţi salvat Biserica! Ortodoxia noastră a amuţit aici (în libertate, n.a.). Altarele româneşti sau mutat în închisori!”, iar părintele, unul dintre cei persecutaţi pentru credinţă şi adevăr, privitor la celulele devenite altare mărturiseşte cu emoţie: „Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau foarte bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei ş.a.m.d. Numai Bunul Dumnezeu ştie numărul şi numele victimelor, aduse ca nişte oi spre junghiere… şi trecute prin rigorile torturilor, aplicate de călăi cu înaltă calificare, prin proba cumplitelor răngi, a focului, a varului nestins, a înfometării, a frigului, a terorii şi a umilinţelor de tot felul.” (Din Temniţe spre Sinaxare, volum coordonat de Danion Vasile, cu binecuvântarea I.P.S. Justinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului. Ed. Areopag, Bucureşti, 2011, p. 24-25)

   Tot în cadrul şi contextul suferinţei, al jertfei şi al mărturisirii grăieşte şi Voievodul Ortodoxiei, cum îl numea Românul creştin Dan Puric pe Părintele Iustin Pârvu: „Noi purtăm această cruce a Gherlei, a Aiudului, a Sighetului, pentru ca să răsplătim toate păcatele neamului nostru, de la începuturile vieţii politice după secolul XIX şi până în prezent. Dacă va veni peste noi o altă pedeapsă, şi care va veni numaidecât, va veni pentru nerecunoştiinţa noastră a românilor ortodocşi care călcăm pe jertfele martirilor. Oriunde ne-am îndrepta e picătura de sânge pe metru pătrat.

   Dacă Biserica noastră ortodoxă nu se va apropia cu toată dragostea, cu tot dinadinsul de jertfa acestor tineri, vom avea soarta cea mai degradantă şi mai disperată a popoarelor care au dispărut de pe harta Europei. De aceea, nu ne rămâne astăzi decât să ne reîntoarcem la cei pe care prin aceste jertfe înalte Dumnezeu i-a ales şi i-a aşezat să moară în cele mai groaznice chinuri.” (ibid.p. 11)

   Mărturisitorii dacoromâni contemporani au fost chemaţi şi aleşi întru Mântuitorul Hristos, ca prin mesianismul jertfei lor să de-a suflet, conştiinţă şi viaţă înnoitoare martirologiei ortodoxe universale.

   Numărul aproximativ al martirilor ucişi de Vidra Roşie se estimează la peste două milioane jumătate de mucenici: „ Amploarea operaţiei de deportare precedată de arestări, afirmă Gh. Boldur-Lăţescu în „Gulagul românesc în cifre, p. 15-20), între   50 000-200 000 pentru perioada 1949-1960, sau mai plauzibil a 2. 000. 000 de ţărani, din rândul cărora circa 200 000 au murit în detenţie sau în lagăre de muncă forţată.” (Alexandru Bidian-Der Tag der gefangenen Nationem- Pressekonferenz Bonn 15.07.89)

În bilanţul estimării numărului deţinuţilor politici Doctorul Florin Mătrescu citează: „Venerabilul patriot şi istoric anticomunist Cicerone Ioaniţoiu afirmă că aproape 3.000.000 de români au trecut prin temniţele comuniste. Din aceştia, circa 250.000 zac în gropile comune presărate pe tot cuprinsul ţării.” ( Florin Mătrescu- Holocaustul Roşu, Ed. Irecson, Bucureşti, 2008, p.132). Doctorul Mătrescu merge mai departe şi adună suma parţială a victimelor anticomuniste în lucrarea sa istorică de anvergură internaţională Holocaustul Roşu, vol. I, stabilind cifra de 2. 451. 400 de martiri, astfel: 180 000 prizonieri în URSS; 500 000 ucişi în lagăre şi închisori; 200 000 ucişi în timpul colectivizării forţate; 1. 400 în Revoluţia din Decembrie; 10 000 în cadrul Mişcării de partizani; 60 000 în perioada ceauşistă; 1. 500. 000 în Basarabia şi Bucovina, ca teritorii înstrăinate.(Florin Mătrescu-Holocaustul Roşu Addenda. Ed. Irecson, Bucureşti, 2008, p. 27)

   Numărul aproximativ al martirilor supravieţuitori agăţaţi ca nişte zdrenţe de viaţă depăşeşte cu mult cifra de un milion şi jumătate.

   Numărul aproximativ al celor persecutaţi şi prigoniţi între anii 1945-1989, trece cu mult peste două milioane de români creştini.

   Numai numărul victimelor regalo-carliste asasinate între 30 Nov. 1938-22 Sept. 1939, girate de patriarhul-premier Miron Cristea a fost de 286, iar pe perioada mandatului exclusiv al lui dictatorului Carol-Lupescu statistica victimelor se aproprie de 350 de persoane ucise.

   „Din cei 3-4 000 000 de deţinuţi de la noi, spune Fabian Seiche, peste 800 000 şi-au lăsat oasele acolo.” (Fabian Seiche-Martiri şi mărturisitori din secolul XX Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton-Făgăraş, 2010, p. 273)

   Numai la Salcia-Brăilei în satul Agaua, în gropile comune, mărturiseşte părintele Viorel Roşu: „au fost aruncaţi peste 3000 de deţinuţi politici.”  (ibid. p. 401)

   Canalul care se revărsa cu sute de mii de martiri în Marea Neagră o făcuse Roşie: „Canalul Dunăre-Marea Neagră, în 1949 folosea munca a 60.000 de persoane, iar în 1951 se ajunsese la 300.000; cota de morţi ajunsese la un moment dat la 400 pe zi.” (Florin Mătrescu, op. cit. vol. I, p. 133)

   „Numărul total al locurilor de detenţie, continuă Doctorul Mătrescu, era de peste 120 şi capacitatea de circa 96.000 de locuitori în perioadele de <<vîrf>>, 100% ocupate, dar cu o medie pentru 1948-1964 de 75.000!…În intervalul 1964-1990 au decedat 500.000 de foşti deţinuţi politici, ceea ce înseamnă o medie anuală de deces de 39,5%…, se poate presupune că, în condiţiile de detenţie, rata era de 20-30 de ori mai mare. raportând acest coeficient de multiplicare la rata normală a mortalităţii în ţară şi pentru o grupă de vârstă medie (40-44 ani), se poate deduce un număr de 500.000 de morţi… În închisorile comuniste cu regim înspăimântător vizând exterminarea şi deţinând cote de lichidare mult mai mari faţă de medie, cifra totală (provizorie) a morţilor în România, victime ale regimului comunist va creşte, în acest context, de la 411.000 (raportată în ediţia precedentă cu 300.000, dat fiind că cifra celor omorâţi în lagăre şi închisori era estimată la numai 200.000. Se ajunge astfel la o cifră globală a victimelor <<holocaustului roşu>>, în România (exceptând Basarabia , Bucovina şi restul provinciilor româneşti), de 891.500 de morţi.” (Vezi, Garry Allen, op. cit., / Johan Urwich- Strigătul Golgotei răsăritene. Verlag Kommittee der Gefangenen Nationem Munchen 1986; Filip Păunescu-Cunoaşterea şi combaterea comunismului. Libertatea anul 8, nr. 72, Martie 1989; Constantin Dumitrescu-Cetatea totală. Jon Dumitru Verlang, Munchen, 1982;  Gh. Boldur-Lăţescu-Gulagul românesc în cifre; FAZ Nr. 294/19.12.89; Matthias Rub-Albanien vor cinen Neubeginn?-FAZ Nr. 162/16.07.97)

   -De ce se preferă Raportul oficialului Tismăneanu (Tismineţchi) recrutat din elita comunistă, demn urmaş al mentorilor cominternişti, deci girant şi garant fidel al lor: „La provocare noi răspundem cu teroare, cu o întreită teroare; iar, dacă va fi nevoie, vom recurge la o şi mai aspră teroare”(Lenin) sau îndemnul lui Ilia Ehrenburg: „Ucide-i!” „Nemţii nu sunt oameni! Noi nu vom vorbi, noi vom omorî!” ori expresia generalului roşu, cehul Ingr: „Când va veni ziua noastră, întreaga naţiune va urma strigătul de luptă al husiţilor; loveşte-i, ucide-i, nu lăsa pe nimeni în viaţă!”, ca să nu mai vorbim de laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel-Părintele holocaustului…, care n-a vrut să ştie că Holocaustul roşu a exterminat peste 1.200.000 de români (Puncte Cardinale, Nr. 10, Oct. 2002), iar la scară mondială cca. 355.602.300 de oameni (Dr. Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu, op. cit. Addenda, p. 27), dintre care  peste 250.000.000 de creştini, puţin poate comparabil cu cifra reclamată de evrei şi ştiind de fapt că atât holocaustul împotriva lor cât şi holocaustul roşu împotriva zecilor de popoare au avut de fapt acelaşi numitor privind autorii persecuţiilor.

   În cartea sa <<All rivers run de sea>> Elie Wiesel declara: „A consequence was that Sighet became Maramorosszighet again. The population joyfully greeted the first <<motorized>> units of the Hungarian Army:troops on bicycles. My mother, too, was pleased with our change of nationality. For her it was a king of return to her childhood for whitch thanks were due to God”, la pagina 28.

   În cartea sa Elie Wiesel se opreşte şi comemorează momentul primelor zile când în Sighet au intrat trupele ungureşti, iar comunitatea maghiară şi cea evreiască din oraş exulta bucuroasă că <<s-a terminat cu ocupaţia românească>>.

  În traducere românească, autorul încântat şi la fel de bucuros spune: „O consecinţă a fost aceea că Sighetul a devenit din nou Maramorosszighet. Populaţia a salutat cu bucurie primele unităţi <<motorizate>> ale armatei ungare: trupe pebicicletă. Şi mama mea s-a bucurat de schimbarea naţionalităţii. Pentru ea aceasta a însemnat o întoarcere la copilărie, fiind recunoscătoare lui Dumnezeu.” (aceeaşi pag., 28)

Deci, de ce Tismineţchi, care retuşează, mistifică, manipulează, cosmetizează, eludează fenomenul concentraţionar pentru a da comunismului o faţă umană, vis-a-vis de Raportul Doctorului Florin Mătrescu, care se acreditează cu autoritatea celor 1870 de lucrări bibliografice de mare referinţă mondială?!?

   „Mişcarea Legionară înainte de toate este o şcoală a prefacerii interioare, a caracterelor, aşa cum cere şi Biserica. Nu e vorba de o suprapunere între Biserică şi Mişcare, ci de un punct comun: şcoala legionară urmăreşte formarea omului interior pe care Biserica urmează să-l înduhovnicească. Nu întâmplător, Mişcarea a dat procentul covârşitor de jertfe în închisori (peste 70% din deţinuţi, peste 90% din martiri!) (Fabian Seiche, op. cit., p. 265)

   Numărul în conştiinţa celor care a rămas cinstirea mărturisitorilor dacoromâni este de ordinul multor milioane.

   „Comunitatea generală a Ţării (spune scriitorul evreu-român Victor Isac), n-ar avea decât de câştigat acceptând Mişcarea Legionară sub onorabilitatea ei socială, independent de latura politică, putând îndeplini rolul de <<sare în bucate>>, pentru decăzuta societate românească. Ea deţine secretul angajării românilor spre corectitudine, onorabilitate şi generozitate în viaţa politică, ce ne lipsesc acum cu desăvârşire, striviţi fiind de corupţie, desfrâu şi iresponsabilitate.”(Victor Isac-O istorie obiectivă a Mişcării Legionare. Ed. „Călăuza”-România, Ed. Deva, p. 38)

   Fiecare mărturisitor al dreptei credinţei şi al adevărului întru Iisus Hristos este un adevărat teolog al trăirii, nu instituţionalizat.

   Prin urmare după logica securistului căpitanul Ion Teodoru (de fapt, singura teorie corectă a securităţii), care l-a anchetat pe marele profesor şi teolog al gândirii ortodoxe naţional-universale, Teodor M. Popescu, arestat între 4-5 Martie 1959, precum că: „Eşti legionar pentru că eşti teolog, şi fiind teolog eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar!” (Un Martir al Crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 122)

 Prin urmare, înseamnă că aproape tot poporul care a fost şi este anticomunist este legionar şi ca atare trebuie re-prigonit, re-arestat, re-condamnat, re-persecutat sau chiar suprimat. 

   În iadul deznădejdii concentraţioniste zidit de dujmanii lui Dumnezeu şi ai Neamului nostru, creştinii ortodocşi au înfipt Crucea nădejdii convertindu-l într-un iad al smereniei. Turnând bucurie peste suferinţă au făcut din ger, din gratii, din cătuşe, din lanţuri, din torturi, din foame, din umilinţă, din mizerie, din deportări…, căldură, comunicare prin morse, sculpturi pe os, creaţie, comuniune mistică, trăire hristică, înălţare spirituală.

   Dar, fiecare persecuţie îndreptată împotriva spiritului ortodox provoacă la rândul ei renaşterea unei culturi creştine, duhovniceşti, nepereche, nemuritoare şi de valoare cosmică.

   Faptul că Mişcarea Legionară nu a fost alceva decât o Înaltă Şcoală a trăirii creştin-ortodoxe se explică şi prin râvna celor mai încoronate sau neîncoronate capete ale poporului român, cum au fost regele Mihai şi Conducătorul Ion Antonescu-reprezentanţii de vârf ai Statului Naţional Legionar Român, cu dorinţa de a-şi „înfia” Mişcarea naţionalist-creştină.

   Generalul Ion Antonescu, după ce îmbrăcase deja cămaşa verde, pe 6 Octombrie 1940, la o lună de la biruinţa revoluţiei legionare, cu prilejul manifestaţiei de amploare din capitală: peste 100.000 de legionari între cei circa 500.000 de demonstranţi cu totul…, [„Regele Mihai, consemnează Horia Sima, ar fi vrut să fie cu noi şi chiar să îmbrace cămaşa verde, dar a fost oprit de Antonescu. Aceasta am aflat-o mai târziu de la Şeful Casei Militare a Regelui] (Horia Sima-Era Libertăţii. Statul Naţional Legionar, vol. I, Ed. Mişcării Legionare, Madrid, 1982, p. 145-147), Antonescu deci, se adresa la Iaşi prin jurământ regelui Mihai, la 8 Noiembrie 1940, cu aceste cuvinte memorabile atunci:

   „A VRUT DOMNUL, SIRE, CA ZIUA MAJESTĂŢII TALE SĂ FIE ZIUA DE PROSLĂVIRE A BIRUINŢEI LEGIUNII ARHANGHELULUI MIHAIL. ESTE ŞI ACEASTA UN SEMN CARE NE VINE DE DINCOLO, O ÎMPLETIRE DE DESTINE. SĂ NE LEGĂM CREDINŢA ÎN MAJESTATEA TA DE ÎNSĂŞI CREDINŢA LEGIONARĂ, PENTRU CA BIRUINŢA LEGIONARĂ SĂ FIE ŞI BIRUINŢA MAJESTĂŢII TALE, IAR ZIUA MAJESTĂŢII TALE SĂ FIE DE-A PURURI ZIUA LEGIUNII!

AICI ÎN IAŞI, CORNELIU ZELEA CODREANU ŞI-A AFIRMAT ÎNTÂIA OARĂ CREDINŢA LUI NEBIRUITĂ ÎN PUTERILE NEAMULUI ŞI FAPTA LUI DE ÎNNOIRE RĂSCOLITOARE.

   AICI S-A ZĂMISLIT CU HARUL DOMNULUI ŞI VOINŢA CĂPITANULUI, LEGIUNEA RHANGHELULUI MIHAIL, LEGIUNE CARE, A PORNIT ÎN NUMELE VECHII CREDINŢE, LA NOUA FAPTĂ ROMÂNEASCĂ, LEGIUNE CARE, ÎN NUMELE ARHANGHELULUI, ŞI-A DESLĂNŢUIT ASPRIMEA JUDECĂŢII, ALEGEREA ADEVĂRAŢILOR ROMÂNI ŞI ÎNLĂTURAREA NEVREDNICILOR.

   ZIUA DE AZI ESTE ZIUA NOASTRĂ DE MĂRTURISIRE ŞI ÎNCHINARE ÎN AMINTIREA CĂPITANULUI, ESTE ZIUA FAPTEI LUI DE MARTIR AL NEAMULUI ROMÂNESC.

   PILDA LUI DE JERTFIRE ESTE O JUDECATĂ ŞI UN STRIGĂT: E O JUDECATĂ PENTRU TOATE LAŞITĂŢILE, TRĂDĂRILE ŞI PRĂBUŞIRILE TRECUTULUI; ESTE UN STRIGĂT PENTRU TOATE DATORIILE ŞI CHEMĂRILE VIITORULUI.

   SĂ NU SE UITE DE NEPĂSĂTORII ŞI PĂRTAŞII TRECUTULUI; SĂ NU SE UITE DE ZIDITORII VIITORULUI: EROII ŞI JERTFIŢII LEGIUNII AU PUS SÂNGELE LOR LA TEMELIA REGATULUI LUI MIHAI ŞI A GENERAŢIEI LUI CODREANU ŞI HORIA SIMA.”

(Antonescu, Mareşalul României şi Războaiele Reîntregirii. Mărturii şi documentări de Iosif Constantin Drăgan, pag. 230;/ monahul Atanasie Ştefănescu în Comentar la Monografia Oraşului Corabia. Audiatur et Altera Pars. Ed. Babel-Bacău, 2003, p. 100; / Horia Sima,op. cit. p. 459-4)

   Ce tâlc învăluia în taină de fapt mesajul lui Antonescu?!

   „Ascunde, spune istoricul Lavinia Daciana Dumitraşcu, de fapt, ideea de a li-l impune, spre a-i putea controla, prin intermediul Regelui… Antonescu consideră că eroii Legiunii prin jertfa lor şi-au pus sângele la temelia Majestăţii Sale”…(Radiografia Dreptei Româneşti, op. cit. p. 418-422)

În continuare, cu un gest patetic, Generalul continuă:

   „Sire,

    „În numele ţării şi al armatei, în numele Mişcării Legionare vă dăruiesc de ziua Arhanghelului Mihail, această spadă istorică, purtată pe plaiurile româneşti la începutul veacului al XVII-le. Voinţa ţării este că această spadă să n-o încingeţi în orice zi, decât atunci când Arhanghelul Mihail vă va învrednici să redaţi neamului toată bucuria dreptăţii şi toată întruparea nouă pe care o merită; când neamul va ispăşi, se va izbăvi şi va izbândi…

   Să trăiţi Sire!

   Trăiască România!

   Trăiască Legiunea!” (Horia Sima, op. cit. p. 460)

  „…Se face slujba în amintirea <<Căpitanului>> în primul rând, Liceul Naţional era împodobit cu un portret al Majestăţii Sale, îmbrăcat în cămaşe verde, se merge apoi la Palatul mitropolitan, unde Majestăţile lor primesc în dar o Evanghelie şi unde are loc dejunul. ” (Radiografia Dreptei Româneşti, op. cit. p. 422)

  James Alexander Ginsborg, în Dinastia de Hohenzollern, ieri şi azi.Ed. Jurnal de Bucureşti, la pag. 26-28, făcând o trecere în revistă a momentelor anilor 1938-1939, spune: „După asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Mihai, atunci voievod de Alba Iulia, era vizat a deveni liderul Gărzii de Fier. La 6 Octombrie 1940 Regele cocheta cu Garda, la început de Noiembrie a vizitat, împreună cu mama sa, o tabără legionară la Sarmisegetuza, iar la 8 Noiembrie a asistat la adunarea legionară de la Iaşi cu participarea lui Antonescu şi a lui Horia Sima.”

   În studiul marelui istoric Gheorghe Buzatu, privind Mişcarea Legionară: Istorie şi Istoriografie, se consemnează:

   „Istoria Mişcării Legionare constituie, probabil, nu numai unul dintre capitolele cele mai interesante ale evoluţiei României în veacul XX, ci şi unul dintre domeniile ştiinţifice ce presupune pe viitor investigaţii de amploare în biblioteci şi arhive, obiectivitate şi curaj în abordare, perspectivă şi maximum de înţelegere în tratarea temei şi a variatelor sale aspecte, integrarea lor corectă în capitole mai mult sau mai puţin cunoscute ale epocii contemporane pe plan naţional şi general. Binefacerile prăbuşirii regimurilor comuniste în Europa se vor resimţi indiscutabil şi pe plan istoriologic, istoricul de mâine îngăduindu-şi, desigur, să renunţe la şabloane, dintre care, în legătură directă cu istoria Mişcării Legionare, acela privind includerea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a partizanilor săi într-un clan al crimei organizate este cel mai persistent. Vom observa, în context, cât de straniu poate fi acest lucru de vreme ce liderii comunişti români (şi nu numai ei) au scăpat unei atari <<încadrări>>, deşi realitatea istorică este una singură, iar în mod obiectiv creatorii Partidului Comunist din România şi continuatorii lor nu suportă defel vreo comparaţie cu legionarii la capitolele privind politica antinaţională, rolul de coloană a V-a apărând interesele Kremlinului la Bucureşti sau răspunderea pentru instalarea unui regim politic ce s-a confundat, cel puţin în primele decenii, cu teroarea, arbitrariul şi mutilarea fiinţei naţionale, sacrificarea suveranităţii şi a independenţei naţionale. Nu încape îndoială, de asemenea, că istoricul de mâine va delimita mai pertinent rolul şi locul Mişcării Legionare în ţară şi într-o Europă măcinată după 1918 de conflicte, de crize economice sau de sistem profunde, de bulversări ale mentalităţilor, incredibile, după cum, între acestea, nu va ignora disputa dintre cele trei mari-isme ale veacului nostru: capitalism, fascism şi comunism.” (Radiografia Dreptei Româneşti. op. cit. p. 165-166)

      Legile sunt vremelnice ca si cei care cred ca se pot ascunde dupa ele !

      Ridicola ramane doar teama care te face sa lupti cu propriul  gand  ca cine nu ti-a facut niciodata rau, vazand micimea ta continua, ar putea sa-ti faca in viitor !

      Nu exista nici un dubiu ca PL-x 193/2014 va ajunge lege prin cumul de unanimitate a ,, alesilor nostri,, !

     Istoria si cultura romanilor va fi mai ,, usoara,, cu toti cei amintiti mai inainte!

     Ca sa ridicam altare acolo unde ei au patimit pentru Dumnezeu  si Neam mai era timp !

     Ca sa ridicam macar o cruce in memoria lor acolo unde se cunosc gropile comune mai aveam nevoie de cercetare !

      Sa fim complici la profanarea jertfei lor inchinata lui Dumnezeu si Neamului nostru a sosit TIMPUL !

      Pentru acest crez ei au dat sacrificiul suprem !

      Acum,noi,  cei care doar din studiu am ajuns sa-i cunoastem nu mai avem dreptul sa le recunoastem si sa le cinstim memoria !

       Isi poate, insa, imagina cineva ca eroii si martirii crestini ortodocsi mai au nevoie sa obtina aprobari pentru a ne veghea si apara de acolo, din Ceruri ?!

      Cu noi este si va fi intotdeauna  Dumnezeu !

In loc de final

   „Brăţara mea de drum şi de popas/ Slăvite fie negrele-ţi carate!/ În ţara-n care gândul n-are glas,/ Mai liber sunt cu mâinile legate.”

                                        (Ion Omescu)

                                BIBLIOGRAFIE

   Răzvan Codrescu-Cartea Mărturisitorilor.Pentru o Istorie a învrednicirii Româneşti. Ed. Rost-Fundaţia Sfinţii Închisorilor. Bucureşti-Piteşti, 2014; Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist. Ed. I.B.M. al B.O.R.,Buc. 2007; Sfinţii Închisorilor în Lumea Credinţei. Ed. Lumea Credinţei, Buc. 2014; Fabian Seiche-Martiri şi mărturisitori români din secolulu XX. Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton,Făgăraş, 2010; Vasile Manea-Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste. Ed. Reîntregirea-Alba Iulia, 2014; Alexandru Popşor-Trecutul, sămânţă rodnică de viitor. Ed. Bonifaciu, Buc. 1999; Flor Strejnicu-Creştinismul Mişcării Legionare. Ed. Imago-Sibiu, 2001; Flor Strejnicu-Mişcarea Legionară şi Evreii. Ed. Imago-Sibiu, 1996; Victor Isac-O istorie obiectivă a Mişcării Legionare. Ed. „Călăuza”-România, Ed. Deva; Gheorghe Buzatu/ Corneliu Ciucanu/ Cristian Sandache-Radiografia Dreptei Româneşti (1927-1941). Ed. FF Press, Buc. 1996; Mircea Păcurariu- Două Sute De Ani de Învăţământ Teologic la Sibiu, Sibiu, 1987; Lacrima prigoanei, II. vol. Ed. Sânziana, Buc. 2009; Ieromonah Siluan Antoci-Monagii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist, II-vol. Ed. Doxologia, Iaşi, 2010; Poeţii După Gratii-Ed. Mănăstirea Petru Vodă, 2010; Părintele Voicescu , un Duhovnic al Cetăţii. Ed. Bizantină, Buc. 2002; Aspazia Oţel-Petrescu-In Memoriam Spice. Ed. Elisavaros, Buc. 2008, Constantin Totir-Catalogul Dascălilor şi Învăţăceilor ucişi în lupta împotriva comunismului 6 Martie 1945-16 Decembrie 1989. Ed. George Coşbuc Bistriţa, 2004; Roger Garaudy-Miturile fondatoare ale politicii israeliene. Trad. Al. Popescu, Ed. Alma Tip, Oradea-1998; Gabriel Constantinescu-Evreii în România. Ed. Fronde, Alba Iulia-Paris, 2000; Gabriel Constantinescu-Marginalii la Talmud. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1999; Grigore Caraza-Aiud Însângerat. Ed. Vremea XXI, 2004; Radu Iftimovici-Veşnica mea pomenire. Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2014; Cicerone Ioaniţoiu-Persecuţia creştină în România-Casa, anul III, nr. 2/1996, RFG; Preoţi cu crucea-n frunte- Casa, anul IV,nr. 3/1996, RFG; Dr. Manfred Zeidler-Denn ich sah vor mir unser Heer,voll des groBen Zornes, Ilja Ehremburg- FAZ Nr. 71/24.03.95; Garry Allen, American Opinion, September 1975; Alexandru Bidian – Der Tag der gefangenen Nationem- Pressekonferenz Bonn 15.07.89;

Florin Mătrescu-Holocaustul Roşu-vol.I-II+Addenda. Ed. Irecson, Bucureşti, 2008; Johan Urwich- Strigătul Golgotei răsăritene. Verlag Kommittee der Gefangenen Nationem Munchen 1986; Filip Păunescu-Cunoaşterea şi combaterea comunismului. Libertatea anul 8, nr. 72, Martie 1989; Constantin Dumitrescu-Cetatea totală. Jon Dumitru Verlang, Munchen, 1982; FAZ Nr. 294/19.12.89; Matthias Rub-Albanien vor cinen Neubeginn?-FAZ Nr. 162/16.07.97; FAZ  Nr. 122/29.05.91, „Schlagt sie, totet sie!” )

George ROCA: Vă mulţumesc pentru accepatarea acestui interviu. Ştiu că sunteţi foarte ocupată în această perioadă a anului (2015), când pe lângă munca dumneavoastră de cercetare vă ocupaţi şi de organizarea celui de al XXXIX Congres al Academiei Româno-Americane. Deorece aş dori să vă prezint mai în detaliu citiorior noştri v-aş ruga să ne relataţi pentru început câteva aspecte din viaţa dumneavoastră petrecută în România. Mă refer aici la copilărie, viaţa de familie, educaţie, bucurii, realizări şi desigur primele succese.

Cătălina Oana CURCEANU: M-am născut în frumoasa Transilvanie, mai precis la Braşov; părinţii mei s-au mutat însă la Sfântu Gheorghe (Covasna) când încă eram încă prea mică să-mi pot aduce aminte. Am avut o copilărie frumoasă, împreună cu cele două surori ale mele, Luminiţa şi Mona, înconjurată de dragostea părinţilor mei, Elena şi Aurel, şi a bunicii care ne-a crescut, Ana. În copilărie am studiat vioară, am făcut balet şi dansuri populare şi eram înscrisă la biblioteca oraşului pe care o frecventam cu mare pasiune.

Interesul meu pentru ştiinţa a luat naştere pe când aveam vreo 10 ani – când împreună cu tatăl meu ne uităm la stele şi încercam să le descifrăm misterul, căutând inclusiv… extratereştrii. Pasiunea aceasta nu m-a abandonat de atunci niciodată – ba dimpotrivă, s-a înteţit! Din acest motiv, împreună cu părinţii, am decis să-mi încerc soarta şi să merg să studiez la faimosul liceu de Matematică şi Fizică nr 4 de la Măgurele (Bucureşti). Acest liceu – lipit de facultatea de fizică – pregătea copii din toată ţara în domeniul ştiinţei – în special al matematicii şi fizicii. Aşa că m-am transferat la Măgurele când avea 14 ani – în căminul în care stăteau mulţi dintre elevi. O viaţă intensă – dificilă, dar şi frumoasă! O perioadă de timp în care am studiat mult şi cu pasiune, sub îndrumarea unor dascăli de excepţie (profesorul Păcuraru la matematică şi profesoara Ruşet la fizică au jucat un rol important în viaţa mea). În această perioadă, pe lângă studiul “ştiinţelor” citeam orice apucam – de la Joyce la Rebreanu, de la Garcia Marquez la Dostoievski. Ce ani frumoşi! Desigur, eram în „socialism” – cu părţile lui rele (îngrădirea libertăţii…) dar şi cu părţile lui bune (o şcoală excelentă la care aveau acces cei care doreau cu adevărat să studieze). Nu a fost uşor să mă desprind de casă la o vârstă aşa de fragedă – şi a fost şi mai greu pentru părinţi! Părinţi minunaţi – în mare parte ceea ce sunt astăzi este meritul lor. Mama mea, Elena, mă priveşte poate din cer, cu tata ne auzim zilnic – la 80 de ani a învăţat să utilizeze noile tehnologii şi devine pe zi ce trece tot mai interesat şi mai brav în a folosi modernele aparate. Surorile mele au venit şi ele să studieze la liceul de la Măgurele! La ora actuală, Luminiţa Costea, profesor de fizică, este actualul director al colegiului „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe, iar Mona Peride, director de Vânzări şi Marketing la IT SMART DISTRIBUTION. Am învăţat mereu foarte bine; mi-a plăcut să studiez – îmi place în continuare! Ceea ce mă caracterizează de mic copil este curiozitatea – pentru lume, pentru Univers: cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm?

George ROCA: După terminarea liceului care a fost motivaţia dumneavoastră de a studia fizica? Cum au fost anii de facultate? De unde pasiunea pentru fizică atomică?

Cătălina Oana CURCEANU: Am decis să studiez fizică cu mult înainte de a termina liceul. Practic de când aveam 12-13 ani. Dacă nu aş fi studiat fizică poate aş fi ales matematica – însă în momentul alegerii nu am avut nici un dubiu. Fizica, ştiinţa în general, era şi este strada vietii mele. Pasiunea pentru fizică nucleară şi a particulelor s-a născut mai târziu – iniţial doream să studiez Universul; în facultate însă am înţeles că studiul particulelor şi al fizicii atomice şi nucleare de fapt ne ajută să înţelegem şi Universul! O armonie incredibilă care ne apare la orice pas: da la cuarcuri la galaxii, de la fotoni la găurile negre.

În facultate am studiat cu pasiune şi cu… îndârjire. Acest lucru mi-a fost de mare folos – pe de o parte am ajuns să înţeleg mai bine multe fenomene ale naturii, pe de alta am absolvit facultatea ca şef de promoţie, având – daţi-mi voie să mă mândresc puţin – nota 10 la toate examenele – 10 pe linie! Eram oare un „şoarece de bibliotecă”? Nu – nu cred! Aveam multe alte pasiuni – mergeam la teatru, la cinema, citeam şi de câte ori aveam ocazia dădeam o fugă la Sfântu Gheorghe să-mi văd nepoţica, Adina.

La terminarea facultăţii, a Masteratului în Fizica Particulelor Elementare şi a Fizicii Nucleare, în 1989, am fost repartizată (câţi dintre tinerii de astăzi ştiu ce este aia o repartiţie la finalul facultăţii?) la reactorul nuclear de putere zero de lângă Piteşti. De acolo – imediat după “revoluţie” – m-am întors la Bucureşti – la institutul de fizică – cel mai prestigios institut de cercetare în domeniul fizicii din România, IFIN-HH, de unde am plecat spre Italia, unde sunt şi acum.

George ROCA: Aţi fost declarată de mulţi oameni de competenţa unul dintre cei mai buni cercetători ştiinţifici români. Care sunt studiile post universitare pe care le-aţi absolvit şi aderenţa dumneavoastră (în continuare) la Institutul de Fizică de la Măgurele?

Cătălina Oana CURCEANU: Nu pot comenta această declaraţie! Cred că sunt un om de ştiinţă valoros, dar vă asigur că există mulţi alţi români cunoscuţi şi faimoşi în domeniul cercetării ştiinţifice în lume! Din fericire ne reprezentăm ţara cu mândrie şi cu valoare.

Cum spuneam anterior, după absolvirea facultăţii de fizică şi a unui Master în domeniul fizicii particulelor elementare şi al fizicii nucleare, am ajuns în 1990 la IFIN-HH, la Măgurele, unde am efectuat activitate de cercetare deja din timpul facultăţii – pentru lucrarea de diploma de absolvire şi pentru cea de Masterat.

In 1991 am ajuns în Italia, unde am lucrat în cadrul grupului italian la experimentul OBELIX de la CERN (Geneva), activitate care mi-a permis obţinerea titlului de doctor în fizică (PhD) la IFIN-HH.

Chiar dacă sunt în Italia de mulţi ani, am rămas mereu în contact cu România, unde sunt rădăcinile mele. Am colaborat şi continui să colaborez cu colegii din IFIN-HH, la ora actuală Măgurele fiind în atenţia lumii întregi pentru infrastructura (ELI-NP) care este în construcţie acolo şi care ne va permite să efectuăm experimente de vârf în cadrul fizicii nucleare şi nu numai.

George ROCA: Având atâtea realizări importante în domeniul ştiinţific ce va determinat totuşi să plecaţi din România? Care a fost impactul cu Italia?

Cătălina Oana CURCEANU: Am plecat din România la început pentru o lună de zile – cu o bursă de studiu la institutul LNF-INFN (Laboratori Nazionali di Frascati dell’Istituto Nazionale di Fisica Nucleare). Nu mi-aş fi imaginat niciodată că voi rămâne în Italia…

Dar aşa a fost să fie! M-am simţit imediat ca acasă în Italia – colegii m-au apreciat, m-au ajutat şi m-au îndrumat. Am obţinut diverse contracte, am avut multe responsabilităţi si am participat la un concurs pe care l-am câştigat devenind cercetător (staff position) la INFN. A urmat un alt concurs (da, sunt competitiva şi nu mă las!), în urma căruia am devenit Primo Ricercatore la LNF-INFN. Am grupul meu de cercetare şi efectuăm diverse experimente de vârf atât în Italia cât şi la CERN şi în Japonia. Italia face parte din mine, este a doua mea ţară.

George ROCA: Şi totuşi, după terminarea studiilor de ce aţi rămas în Italia şi nu aţi plecat în Statele Unite ale Americii sau într-o altă ţară cu o tradiţie mai răsunătoare în domeniu? Sunt convins că vi s-au făcut oferte…

Cătălina Oana CURCEANU: Nu mi-a trecut niciodată prin cap să merg în Statele Unite. În Italia mă simt şi m-am simţit excelent, am efectuat şi continui să realizez experimente extrem de interesante. Conduc un grup de cercetători din toată lumea care efectuează experimente chiar aici, în Italia, la acceleratorul DAFNE de la Frascati – unul dintre puţinele acceleratoare în funcţiune din lume (pentru cercetare). Nu este retoric ceea ce spun – însă cercetarea în Italia, cu toate problemele de la ora actuală, lipsa de bani, probleme organizatorice, etc., este o cercetare sănătoasă, cu rădăcini profunde. Să nu uităm că Enrico Fermi era italian. Vreau să dau Italiei ceea ce ea mi-a dat mie – calitate, speranţă şi… rezultate!

George ROCA: Câteva cuvinte despre “CERN”, “DEAR” şi “Particula lui Dumnezeu”. Care a fost aportul dumneavoastră la aceste proiecte?

Cătălina Oana CURCEANU: La CERN am contribuit la realizarea a două experimente – OBELIX şi DIRAC – care căutau obiecte exotice: mezoni exotici (OBELIX) şi atomi (pionium) exotici (DIRAC). DEAR este experimentul care m-a lansat în Italia şi în lume – experimentul a fost efectuat la acceleratorul DAFNE de la Frascati la început de mileniu. La început eram în… 3 (când l-am propus) – pe urmă am realizat o colaborare internaţională în cadrul căreia am reuşit să măsurăm diverse tipuri de atomi exotici – rezultatele studiilor noastre fiind extrem de importante atât în fizica particulelor elementare, cât şi în cea nucleară, dar şi în astrofizică (structura stelelor de neutroni). La ora actuală conduc grupul care realizează a treia generaţie de experimente la acceleratorul DAFNE pentru studiul atomilor exotici (experimentul SIDDHARTA-2). De câţiva ani conduc şi o echipă de cercetare care efectuează studii de mecanică cuantică la laboratorul subteran italian de la Gran Sasso (unul dintre cele mai faimoase laboratoare din lume). Acolo realizăm experimentul VIP – care caută semnale ale unei posibile „violări ale principiului de excluziune al lui Pauli”. Ar fi o descoperire senzaţională! Nu am avut nici un aport specific la găsirea „Particulei lui Dumnezeu”.

George ROCA: Ce proiecte de viitor aveţi? Dorinţe, vise, speranţe?

Cătălina Oana CURCEANU: Doresc să continui şi să realizez cu succes experimentele SIDDHARTA-2 – care ne va permite să realizăm prima măsurătoare a deuteriului kaonic din lume – şi experimentul VIP, la Gran Sasso. În viitor aş dori să realizez multe alte experimente – precum AMADEUS (un experiment la acceleratorul DAFNE care studiază ce se petrece cu particulele «stranii» (care conţin cuarcul «straniu») în materia nucleară, sau experimente la Gran Sasso care caută să verifice teorii alternative la actuala mecanica cuantică. Pe urmă mi-aş dori să realizez un experiment în România – la ELI-NP! Ar fi minunat!

Vise – am multe – nu toate legate de ştiinţă; multe sunt legate de societate – de tineri şi de viitorul lor. Având 3 nepoţi, fiii surorilor mele (Adina, Eric şi Anastasia), mi-aş dori să aibă o viaţă frumoasă – în care să aibă vise! Şi să poate să le realizeze. Mi-ar plăcea să contribui şi eu! Pe de o parte prin ştiinţă, pe de alta prin activităţile – multe – de divulgare ştiinţifică pe care le efectuez.

Speranţe? Sper să rămân curioasă toată viaţa – să continui să cercetez misterele lumii; şi să am unde şi cu cine să realizez aceste speranţe. Şi mai sper să văd în ochii celorlalţi o licărire de curiozitate şi un zâmbet care o însoţeşte.

George ROCA: Care a fost motivaţia dumneavoastră pentru a deveni membru al Academiei Româno-Americane?

Cătălina Oana CURCEANU: Academia Româno-Americană este o instituţie de mare prestigiu, care a jucat un rol deosebit în perioada socialismului şi continuă să joace un rol important. Este o onoare să fac parte din această Academie – din care fac parte oameni de cultură, oameni de ştiinţă – adevărate valori cu care ţara noastră, dar şi alte ţări, se pot mândri.

George ROCA: Ca membru al Academiei Româno-Americane am aflat cu bucurie că anul acesta Congresul al XXXIX-lea va fi organizat din nou în Italia. Este pentru a doua oară în ultimii trei ani când Italia este gazda acestui eveniment. În perioada 29 mai – 4 iunie 2012 cel de al XXXVI-lea Congres ARA a fost organizat la Bari, de către LUM School of Management. Director (organizator): Dr. Domenico Morrone de la University LUM „Jean Monet” (Bari). După trei ani, în anul 2015, iată-ne din noi În frumoasa Italie, de data aceasta la Frascati, lângă Roma. Director (organizator) Dr. Catalia Oana Curceanu de la Laboratori Nazionali di Frascati. Care va fi aportul dumneavoastră la bună desfăşurare a acestui important eveniment?

Cătălina Oana CURCEANU: Sunt organizatorul principal (chair) al acestui Congres. Este o mare bucurie dar şi o mare responsabilitate. Am obţinut sprijinul institutului meu (LNF-INFN) pentru realizarea acestui important eveniment. Îi aştept pe participanţi cu nerăbdare şi mare bucurie, fiind convinsă că acest Congres va duce la întărirea comunităţii româneşti prezenta pretutindeni în lume.

George ROCA: Câteva detalii despre tematica congresului şi subiectele care vor fi dezbătute cu precădere. Câţi membri s-au înscris cu lucrări la sesiunile de prezentare şi dezbatere?

Cătălina Oana CURCEANU: La ora actuală avem circa 40-50 de înscrişi (numărul este însă provizoriu). Se vor dezbate tematici din domeniul ştiinţei, al tehnologiei, chimiei sau medicinei, dar şi tematici legate de patrimoniul cultural al României. Vom organiza inclusiv trei mese rotunde dedicate culturii romane, al educaţiei şi al identităţii româneşti.

George ROCA: Pentru informarea celor interesaţi de acest eveniment vă rog să ne relataţi în ce perioadă se va desfăşura congresul. Ce activităţi extracurricum vor avea loc?

Cătălina Oana CURCEANU: Congresul va avea loc în perioada 28 – 31 iulie 2015 la Frascati. Vom organiza o vizită în cadrul institutului, la acceleratorul DAFNE, o cină cu specific… italian şi, serile, ne vom depăna amintirile şi vom „pune ţara la cale”. Mulţi dintre participanţi vor rămâne 1-2 zile în plus să viziteze Roma şi nici că s-ar putea altfel.

George ROCA: Vă mulţumesc pentru interesantele răspunsuri şi vă doresc mult succes în toate proiectele dumneavoastră.

Cătălina Oana CURCEANU: Eu vă mulţumesc! Am apreciat mult întrebările dumneavoastră deoarece mi-au permis să-mi deschid sufletul şi… mintea, să vorbesc despre rădăcinile mele, despre speranţele mele şi despre prezent şi viitor. Într-un Univers care continua să ne minuneze – un Univers interior într-un Univers exterior.

——————————————

A consemnat,

George ROCA

Membru Emeritus al Academiei Româno-Americane

Sydney, Australia – Frascati, Italia

28 iunie 2015

Interesant cum neamţul poate fi manipulat în asemenea hal! Cum pot fi promovate, cu atâta uşurinţă, rezervele de cadre ale Partidului Comunist Român. De fapt, MRU este infiltratul Sistemului Cripto-Mafiot (SCM) în administraţia prezidenţială. PSD se preface că se opune, dar MRU este unul de-al lor. Şobolan cu acte în regulă. Promoscovit.

În realitate, lui Ponta&Co propunerea le convine de minune. Doar e omul lor infiltrat pe Dreapta! Ca şi Băsescu şi mulţi alţii. Au învăţat de la CEKA! Unii au rămas un vajnici fesenişti, proveniţi din omul de tip nou creat de Ceauşescu & Iliescu. Nu ai ce le face. Nu au cum evolua. Aşa mor. Cadavre vii. E plină ţara de asemenea specimene. Unguent e unul dintre ei.

Nu, MRU este cel, care în calitate de şef al unui serviciu secret, făcea în mod ilegal guvernul României acum câţiva ani? Casandrele spun că a trădat cauza românilor şi în chestiunea tezaurului, furat de sovietici, precum şi a restituirii moştenirii Godju către alte zări etc. etc. Gafele nenumărate, inclusiv susţinerea lui Băsescu, alt infiltrat al feseniştilor SCM pe Dreapta, nu au cum să recomande promovarea mutecistului ceauşist spre o asemenea funcţie.

De ce trebuie să pună neamţul oameni controversaţi, când sunt atâţia profesionişti în domeniu? Nu e bine, Johannis, nu e bine! Când sunt atâtea cadre tinere bine pregătite, cum poţi pune o asemenea loază? Unde-i aplicarea punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara? Am pretenţii ca, măcar, liberalii să respecte acea doleanţă justificată a poporului român. Fără comunişti de soi în posturi de decizie naţională! A înnebunit Johannis sau şi el e tot unul din Sistemul Cipto-Mafiot sau e una dintre rarele manevre abile ale domniei sale? Să vedem.

*

S-a votat noua lege a alegerilor parlamentare. Şparlamentarii şi-au umflat premeditat numărul la ultimele alegeri, ca acum să face caz de reducerea numărului de parlamentari. Propagandă ieftine! Care reducere, dacă e acelaşi număr ca în 2009? Să se respecte ce s-a decis la Referendum! 300! Hai, cu două camere! Una de lucru şi una de dormit. Atât. Şi 300 de parlamentari este un număr enorm. Pentru România. Au modificat oare Constituţia iliesciană şi nu am aflat. Au făcut reforma admnistrativă prin care să destructureze găştile mafiote judeţene şi locale? În schimb şi-au votat pensii. Speciale. Pentru faptul că doar au dormit şi au folosit Parlamentul în interes pesonal. Tot e vremea nemernicilor!

*

Trupe şi armament NATO în România?! Se miră perfid toată ziua posturile tv româneşti. Vândute altor interese. Am zis de mult timp că RTV e un post sub acoperire. Adică, le-ar conveni şobolanilor roşii „români” să nu fim deloc apăraţi şi să ne ia ruşii ca din oală?

Da, Iulian, aşa se scrie istoria în TRIUNGHIUL MORŢII! Independenţi nu avem cum să fim. La poale de Carpaţi. Nu mai avem codri, unde să ne ascundem şi nici vitejii de altădată! Iar ruşii ne tot ameninţă cu luatul. Nu se mai satură că ne-au luat teritorii întregi, ne-au omorât sute de mii de români prin gulagurile sovietice, ne-a jecmănit de toate roadele solului şi subsolului cât am fost colonia lor, ne-au furat tezaurul… Dăunăzi, fariseii moscoviţi, acuzau pactul Ribbentrop-Molotov, dar nu vor, sub niciun chip, anularea lui. Păi, asta-i ţară civilizată, când te ameninţă dimineaţa, la prânz şi seara cu bâtele lor motorizate sau spaţiale!? Când trimit trupe de golani fără uniform într-o altă ţară vecină şi o dezbină! E ţară de secol XXI? Da, Iulian, doar diplomaţia mai poate salva România! Dacă am avea poziţia Islandei ar fi altceva.

N.B. De fapt, nu ştiu dacă mai avem vreun post tv ştirist cu adevărat românesc! Sau jurnalişti români cu adevărat patrioţi!

*

Când veţi depolitiza, nemernicilor, centrul unei capitale, totuşi, europene? V-aţi pus firma ca păduchele pe fruntea Bucureştilor! Pe o clădire nespălată ca şi voi, şobolanilor. Ruşine! Măcar liberalii au avut bunul simţ şi au dat-o jos acum câţiva ani. Iar clădirea lor a fost complet renovată şi eliberată de strigături politice. Să punem presiune pe şobolani! Distribuiţi! Să vadă Europa ce conducători de doi lei avem!

*

Toate bune!?!

Ai nevoie de o informaţie?

Mică, mică? O rezolvăm împreună.

Trimite mai departe! Mulţumiri! Să se vadă! Ne-am eliberat de frică!

————————————————-

Sergiu GĂBURAEC

http://blogulluigabu.blogspot.ro

http://www.facebook.com/sergiu.gabureac.3         

Bucureşti

sâmbătă, 27 iunie 2015

E un protest inpotriva ipocriziei laice, politic corectă occidentală. După Vladimir Putin, şeful Federaţiei şi Bisericii Ruse, protectorul tuturor greco-ortodocşilor, cauza conflictelor est-vest este generată de eşecul anului crucial 1989, de când refacerea unităţii creştine, opera lui Mihail S. Gorbaciov şi Fericitului Ioan Paul II, e degradată la una tehnico-financiară, fără Dumnezeu. Motive de neînţelegere se găsesc uşor, dacă nu era Ucraina se găsea altceva, constata Putin. Asta e valabil în aceste zile şi la conflictul dintre greco-ortodocşi şi instituţiile creditoate occidentale.

Ce se întâmplă de fapt în Grecia? UE/FMI/BCE asigura ortodocşilor un nivelul de trăi occidental în speranţa că ei vor adopta un nou sistem social-politic pe baza codului canonic romano-catolic modernizat şi actualizat (acquis-communautaire), cu toate că falimentul doctrinei „Modernization without westernisation” (Modernizării fără occidentalizare), este cunoscut şi verificat în zeci de ţări.

Dar occidentalii vor să eludeze refacerea unităţii creştine cu o subvenţionare fără de sfârşit…  Ad Calendas Graecas. Piaţa neagră, corupţia, evaziunea fiscală e în Grecia la ordinea zilei, iar cea mai mare şi bine plătită administraţie europeană (termenul de comparaţie find PIB-ul) n-a reuşit, în ciuda promisiunilor, să colecteze 70 de miliarde de euro. Pensiile sunt în Grecia de patru ori mai mari decât media UE (după PIB), iar pensionarea începe cu opt ani mai devreme decât în Germania. Economia nu-i competitivă. 50% din tineri sunt şomeri.

După cinci ani de situaţia falimentară, cu un stat şi o economie incompatibilă cu normele vestice, Grecia poate reveni la moneda naţională Drahma, la devlorizare şi recâştigarea pe această cale a competitivităţii economice şi mai ales la eliminarea şomajului de masă. Institute de cercetare din Oxford şi München au analizat situaţii similare în 70 de ţări şi favorizează această politică economică pragmatică.

Interesul pentru soluţionarea falimentului greco-ortodocşilor depăşeşte însă cu mult cele 2%, cât este economia Grieciei în UE. În primul rând este un experiment, care vă fie extins la toţi ortodocşii. În al doilea rând un eşec destabilizează flancul sud-estic al continentului, când Islamul şi Rusia sunt în stare de război, ante portas. În al treile rând, anul viitor are loc Sinodul Panortodox, de la care nu numai papa Francisc aşteaptă refacerea unităţii creştine şi noi perspective comune.

Pentru a înţelege întreaga dimensiune a situaţiei din Grecia este indispensabilă atât raportatea la Chestiunea orientală, cât şi la punctul de vedere a Bisericii Ortodoxe. De accea a se vedea articolele mele anterioare: Cred (o) & Cred (it); Greco-ortodocsii şi negustorii de popoare; Către popor. Enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei; Sfântul şi Marele Sinod Panortodox – 2016

Prof. Dr. Viorel Roman

Consilier academic la Universitatea din Bremen

28 iunie 2015

www.viorel-roman.ro

Marii uitați

Somn fără vise

Sub grele pietre de mormânt

Chipuri – stele

Eroi uitați de lume

Dormind adânc

I-am văzut în academii

Dar şi în laboratoare

Ori la nasa de scris

Onorați de premii și alte onoruri,

Iubiți au fost

În tot ce-au dăruit

Gloria lumii i-a acoperit

Şi?

Uitați sunt acum

Pentru totdeauna

Chipuri-stele

Au luminat ere

Cu  idei novatoare

și putere

Ne doare

Ne doare cuvântul rostit fără noimă

Ne doare ciobul aruncat în obraz,

Ne doare eroul căzut în luptă

Şi cerul ne doare, în apusu-i lezat

Ne doare gândul mânjit cu noroi

Şi satele înecate-n ploi

Ne doare femeia, roasă de boli

Şi pruncii nenăscuţi din flori

O rană imensă-i planeta de ieri

Dar și cea  cea de  faţă

Poate şi lumea ce veni-va

Cu ciuperci topind atomul

Prefăcând în cenuşă totul

Şi catedrale, şi munţi, şi omul

Pe unde treci

E dreptul nostru

să visăm alei străjuite

cu  brazi înalţi

şi ramuri sublime

veșnic  verzi

Visăm câmpuri roșii cu maci

Viori cântând ciocârlii

ochii strălucesc privind

dincolo de zări

o lume în alte culori

Ne trec prin față călăreţi gonind

pe cai de poveste

Aducând lumină, braţe cu flori

cuvinte înflăcărate

culese din sori

Piatră să fiu

De muri-voi, nu vreau să fiu uitat

Într-un colţ de memorie,

Nici în pămînt îngropat

Nici prefăcut în cenuşă

Păstrată într-o amforă de lut,

Pe-un raft prăfuit şi mut

Piatră de râu să mă prefac

Valurilor să le fiu pe plac

Sirenele să-mi cânte lieduri de Verdi,

Pescăruşii să-mi recite

Sonete de Shakespeare,

Iar apele repezi să-mi spele faţa

Cu  şuvoaie de mărgele reci, ca gheaţa

Alte pietre  să-mi ţină tovărăşie

Aşa să trăiesc pe vecie

Visul acesta

Ce-ar putea oare să fie

Decît  o stranie strofă de poezie

În gând

În gând, da, ne topim

Unul în altul

Dar braţele nu mai au putere,

Să îmbrăţişeze

Ochii nu mai văd stelele

Jucăuşe din ale tale priviri

Gândul trăieşte şi te doreşte

Gândul e arma cea din urmă

Care se înfruntă

Să recucerească cetatea pierdută

în amor

Cu gândul nu te joci

El e prezent permanent

Nesubjugat

Delicat

Te cheamă să renaşti

Aşa cum erai odată

Cînd viaţa avea forţă

Şi  darurile toate

Ce  dau vieții

Sens, sevă

Și lumina dimineţii

 Harry Ross

Israel

În ,,Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cărţile sale precedente şi compune un roman arborescent, în două volume. Cartea sa este o analiză a eşecului şi triumfului în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi fresca unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi după momentul Decembrie 1989. În construcţia sa, romanul “Portrete din cioburi” îmbină componente de roman creştin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit şi drept unul intelectual.

Ligia Seman şi lumea din romanele sale

Ligia Seman este o prozatoare română creştină de valoare. Ligia Seman debutează  în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi  “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii.

„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”

„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”, afirma cândva, scriitoarea. Acest adevăr este exploatat şi în „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstrează cu talent că în labirintul ameninţător şi plin de tentaţii înşelătoare al lumii, a rămâne de partea binelui, adevărului şi purităţii reprezintă un act plin de eroism, un test al credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Atât la vârsta adolescenţei cât şi a maturităţii, spiritul de compromis ne încearcă continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materială, dar sacrificând idealurile înalte ale curăţiei de suflet, de caracter.

O istorie de viaţă

Una din temele romanului  “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul acţiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge să repete istoria de viaţă a tatălui său. Povestea se repetă cu cele două iubiri ale sale, Stela şi Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, încadrându-le perfect în conjuncturi socio-politice specifice. Experienţa trăită de Gabriel cu Stela şi Isa ne arată latura realistă a eroului, însă pe cea şi sentimentală. Aceste relaţii îi determină lui Gabriel, destinul. Iată cum descrie autoarea lupta interioară a lui Gabriel, alături de Isa. „Când opiul trupului nu mai acţiona, în tot mai multe seri, în urma unei beţii a cărnii, Gabriel, obosit şi nervos, răsuflând lângă ea în întunericul dormitorului – îi scăpa printre degete. Trupul îi era lungit lângă ea, dar sufletul lui se îndepărta de ea, se întorcea mereu spre obsesia lui fixă, spre familia ce o părăsise. Stătea nemişcat şi ea la început credea că doarme, dar apoi a înţeles că ochii lui erau deschişi şi realiza la ce se gândeşte el. Era  chinuitor gândul că poate nu va mai putea face nimic să-l păstreze.”

În căutarea sensului propriei existenţe

Personajele principale, Emil şi Gabriel, tată şi fiu, vor afla în cele din urmă, prin intermediul experienţelor trăite, sensul propriei existenţe, dar şi sensul existenţei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experienţe, inclusiv cele amoroase, cei doi îşi vor schimba, pe măsură ce trece timpul, concepţia despre viaţă, familie şi Divinitate. Emil şi Gabriel sunt personaje complexe şi ocupă poziţii înalte în societate. Cei doi sunt capabili de trăiri interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorică la faptul că Gabriel e natural înzestrat pentru a urca în vârful piramidei, urmând pilda tatălui său, care în timpul studenţiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscară în sufletul băiatului sentimente şi gânduri contradictorii.”

Credinţa în Dumnezeu, singura forţă pentru supravieţuire

Gabriel, tipul de intelectual care încearcă să se autodepăşească, trăieşte într-o realitate crudă.  “Dorinţa uriaşă din interiorul lui de a-şi depăşi propria condiţie, de a se ridica deasupra oamenilor obişnuiţi, se lupta cu aversiunea faţă de armele care îi erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta această filosofie în primul rând pentru că ea reprezenta fundaţia pe care se clădise viaţa tatălui său. Eşecul acestei vieţi îi adusese atâta suferinţă şi frustrare, încât se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemănătoare. În al doilea rând, politica bazată pe această filosofie excludea credinţa în Dumnezeu, despre care el nu ştia prea multe, dar care fusese totuşi singura forţă ce o ajutase pe mama lui să supravieţuiască şi să vadă un sens în tot ce îndurase.”

Moravurile unei societăţi

Romanul Ligiei Seman  “Portrete din cioburi” poate fi considerat şi un roman politic. În paginile cărţii, autoarea evocă societatea socialistă vazută prin ochii unor intelectuali, tată şi fiu, Emil şi Gabriel. Autoarea prezintă moravurile acestei societăţi, falsitatea regimului politic. Însă niciodată nu s-a putut inventa o cale sigură de adormire a conştiinţei atunci când ai avut ocazia să cunoşti chemarea Cuvântului divin. Nu există nici linişte şi nici odihnă pentru cei care aleg să lase deoparte frumuseţea inocenţei de copil al lui Dumnezeu pentru plăcerile şi realizările de o clipă ale compromisului şi păcatului. Nimic nu se compară cu o conştiinţă curată faţă de sine şi faţă de ceea ce este bine şi drept, fiindcă indiferent cât de mult suntem minţiţi de societatea în mijlocul căreia trăim, totuşi Dumnezeu există şi noi am fost creaţi pentru El.

„O stea veşnică pe firmamentul Universului”

Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezentă în carte, în roman, ea înglobându-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care îl ţine în viaţă pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a menţinut aprinsă flacăra vieţii. El nu a încetat niciodată să creadă în Dumnezeu, indiferent de circumstanţe şi asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru soţie se circumscrie şi se realizează ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profundă dintre un bărbat şi o femeie, cu siguranţă sunt simbolul  Celei mai mari opere de Iubire şi Răscumpărare, iar reflectarea acestei iubiri în vieţile celor din jur o stea veşnică pe firmamentul Universului, deosebită de orice altă stea a lumii acesteia.”

În roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face uşor înţeleasă şi exprimă totul în fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca şi în celelalte romane, şi în “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar şi concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii săi este tonul degajat pe care acesta îl foloseşte. Limbajul utilizat demonstrează că Ligia Seman este o bună observatoare a realităţii. Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este că nici negura comunismului, nici tentaţiile bunurilor lumeşti nu pot să stingă dorinţa după Dumnezeu ce ia naştere atunci când ajungi să cunoşti Cuvântul Său. Preţul compromisului este amar şi plin de suferinţă, o cărare ce te aruncă în abisul disperării fără întoarcere. Totuşi, farmecul iubirii divine se revarsă pe drumul celui ce ajunge să învingă, chiar şi în urma multor greşeli, amăgirile unei lumi lipsite de repere morale autentice.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Cetăţenii Republicii Moldova vor vota Unirea cu România în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Chişinău. Duminică, 5 iulie, toţi cei care consideră că Unirea este unica salvare în contextul crizei economice, politice şi sociale interne, dar şi în cel regional tensionat, ies în stradă pentru un viitor mai bun.

Convocată de Blocul Unităţii Naţionale (BUN), Marea Adunare Naţională va fi a patra astfel de manifestaţie din istoria statului format în urma destrămării URSS. După Marile Adunări Naţionale din 1989, 1990 şi 1991, anul 2015 este momentul cel mai oportun pentru a cere într-un glas Unirea şi pentru a forma o majoritate pregătită să participe la un referendum decisiv.

Marea Adunare Naţională reprezintă expresia voinţei populare şi dovada faptului că populaţia din satele, oraşele şi raioanele Republicii Moldova au un cuvânt de spus cu privire la deciziile pe care le iau politicienii şi care îi vizează pe ei în mod direct. În acest sens, reprezentanţii tuturor categoriilor sociale vor ţine discursuri pe scenă special amenajata în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău.

„Îi chemăm pe toţi oamenii din raioanele Republicii Moldova să se organizeze în echipe şi să vină la Chişinău, la Marea Adunare Naţională, pentru a contribui la schimbare, pentru a demonstra că împreuna suntem o forţă”, a declarat Constantin Codreanu, reprezentantul BUN.

Zeci de mii de cetăţeni ai Republicii Moldova au protestat stradal în ultimele luni la Chişinău. Ca o consecinţă a acestor manifestaţii, pe 16 mai a fost constituit Blocul Unităţii Naţionale, din 22 de entităţi nonguvernamentale, printre care şi Platforma Unionistă Acţiunea 2012, Mişcarea Civică Tinerii Moldovei, Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova şi Asociaţia Foştilor Deţinuţi şi Victime ale Represiunilor din Moldova.

Platforma Unionistă ACŢIUNEA 2012

Chişinău, Republica Moldova

25 iunie 2015

CULTURA PROVINCIALĂ

14. 03. 1981 Delhi

The Diary of Virginia Woolf , Volume I 1915 – 1918. 27.01.1918: „She led him to describe a Romanian Prince, wose voice, he said, was the loveliest in London. /…/ The R.P. was Antoine Bibesco, rich, cultivated, a writer and a friend of Proust, who had acted as Counselor at the Roumanian Legation in London”. 6. 12. 1919: „The Bibescos wished to meet me. / Bibesco is handsome, amiable, a man rather too much of the smooth opulent world to be of particular interest. His English is too difficult to let one get straight at him. Like all foreigners, he says serious priggish things – ‘I prefer to believe nothing save what my reason can confirm’ – or words to that effect”.

16.03. 81

Scrisoare din Bangkok de la d-na Achawa-Amrung. Bestazzi mai era la ea în 10 martie (după două săptămâni) – și a făcut o copie xerox după „Innovative learning” de M. Malița, trimis de mine pentru Peace Progress. Primesc și o copie după The Asia Magazine, July 20, 1980, cu un articol de Kim Gooi, „Thailand poet prince” – Mom Chand – kavee (poet), Thy kloang style. King Rama II – „I am a sixth generatin poet /…/ Thailand is unique, for unlike other countries, Thai poets spring from the same family – from father to son and grandsons and so down the line”.

Vizită a lui Naviug, plus Anmol, apoi d-na și d-l Kashyap. Apoi am fost pe la Keyna – se pregăteau de culcare ori altceva. Am cheacherit vreo două ceasuri, abia la sfârșit pronunțând Leh Valensa – se poate, deci. Andre ar fi vorbit despre succesul Nanei la școală, printre copii. Tara s-a născut într-un ajun de Crăciun, sub o stea a pomului de iarnă din Holy Hospital, dacă nu din Bethleem-Cambridge. Încă o dată cei mai deștepții, grofii, gâturile late, p-ormă nebunie, o schimbăm pe americani, hashish, tristul cuplu homosexual din fosta mea clasă, ce se înființaseră ieri.

Vineri, reîntâlnire cu yoga, chiar cu Nitya Mukhtananda ji, acum president Poona Yoga Center, 3 după-amieze – Sadhana (Yogasan, Pranayama, Meditation). Mă bate gândul că voi muri nefumător, că voi muri. Pentru că voi lăsa fumatul? Sărăcia tot n-o las.

17.03. 1981 Delhi

Ek Shanti se află în tipografie, voi avea 500 de exemplare, cele mai multe pe hârtie de ziar. Nana a numărat 23 de bivoli. Mai observă o trăsură aurie mânată de un biciclist. Băieții joacă cricket în parcurile nenăpădite de rufe, focuri, paturi. În colegiu, fata se intimidează de adolescenți. Curtea universității, pe lângă statuia lui Vivekananda, înclinată ca turnul din Pisa, o atrage. Rămânem 2-3 ore pe la Esaulov și călătorim apoi acasă pe o lună încercănată, printr-o liniște de țară vastă.

Nansi nu ne-a făcut haimanale, doar că atunci când plecăm avem obiceiul de nu ne mai întoarcem. După dinnerul etern ou-lapte, am întrebat-o pe Nana ce părere are despre părinții ei. S-a prefăcut a scrie pe perete:„BUNĂ”. Când a apărut mama, a repetat gestul.

Examenele sunt în 26 și 28 martie – scris, și în 31 la 2 p.m. – oral (împreună cu Nansi). Timp de 4 ore, mi-am dactilografiat, în departament, poeme, ceea ce n-a deranjat. Fumam doar beedies, și oamenii de serviciu îmi făceau complimente în hindi.

Bhose îi explica colegei lui cântecul țigăncii somnambule al lui Lorca și o făcuseră lată clarificând și nu prea, dacă peregrina, călare, visa, ori era trează. Sognava, parcă am văzut. Am ales visul. Am pus muzica între realități și visuri. Ne-am scuzat reciproc a ne fi luat din timp, căci mă grăbeam și mă și luam în profesor. Citisem totuși, cu sotto voce, originalul spaniol și nu mai aveam nevoie de traducerea englezească.

Teoretizez de trei zile practica fumatului de beedi, un bărbierit cu briciul, un cancer de izvor, nu de vărsare, un pretext de coșmare-trabuc-nu-scriu-traduc. Probabil, totuși, prin ele voi putea renunța la alte țigări, la tot. Pe beedi-ști îi văd totuși cu tain și la filtru.

Unui sardar i-am zis Montale al Indiei. Funcționarii își spuneau de mine ca de Beniuc, ăsta e poet (unde băteam la mașină și nu mă durea de nimic altceva. Kobra mi-a dat o Scânteie din 20 decembrie anul trecut, când eram în țară, și o Limba română – bibliografie. Între extremele critică și fascinată, mă așez în a doua.

Misterele familiilor indiene le-am conversat din fir a păr cu Keynii – dacă n-am văzut pe fiica unui cuplu de profesori niciodată, ar fi pentru că ei sunt ocupați cu slujbele și deci și-au lăsat-o prin vreo școală, ori, cum spusesem chiar eu, la mama unuia dintre ei; câte-un accident explică similaritatea unor defecțiuni ale nevestelor înconjurătoare; dintre cei doi băieți care întrețineau relații amoroase, ea s-a căsătorit, dar, nefericită cu nevasta, suferă mai mult ca oricând de dorul de dorul și amorul prietenului, altfel nedecis să-și înceapă libertatea normală, presimțit casnică, simte din ce în ce mai puțină milă și viciu în vecinătatea amantului (vagi complicații pot veni și de la combinația hindu-sickhă); că aș fi îmbătrânit simțind moartea, cât că m-aș fi repezit singur prin Bangkok, iar un grec zice că ești deja mort când îți e teamă de moarte. Lucrurile luaseră o întorsătură lirică, declarativă, de-am prelungit-o nemotivat, pe fior dar nu teroare. Să mă fi apucat apoi trei pe vâna șanti.

Fiul rusului alb își susține doctoratul la Universite de Paris XI în 27 martie. Cum se publică în India? Înainte de februarie dau editorii lovitura – în martie schimbându-se bugetele. Atunci bibliotecile cumpără orice, să nu se piardă banii. Rajneesh publică, totuși, probabil tot anul – scriitor mare sau scandalos. Diplomația rechinismului.

De ce-oi fi crezând în cartea lui mai mult decât crede el însuși? Poate cât mi-a povestit-o – nu mi-o împrumută, am răsfoit-o mai mult în rusește. Rațiuni apofatice, cultura patriei, romantismul imperiului, al mormintelor propriilor părinți de la Kashmeere Gate? Văzusem tabloul mamei sale dintru început în semilumină.

Într-un târziu, vorbeam franțuzește, cu ocoluri ale clarității în locul englezeștilor dodge-uri sonore până-n gâtul de jos de peste Mânecă și Atlantic. Bătrânul își serbează înfrângerea clipă de clipă, mai risipind-o și în alte suflete.

18.03. 81 Delhi

Avusese un prieten moșier basarabean român, Krupenski – îl cunosc? Rusia n-ar vrea război, pentru că a suferit în precedentele confruntări. Dacă am văzut Moscova. Afganistanul, chestiune de frontieră rusească. Nu mai zice de Polonia, îi știu temerea.

Am visat că murise Reagan – îl văd, cu dinții lui veseli, în India today. Simt pentru poezia americană ceea ce simt pentru Pound însuși, o continuă unificare a bifrontalității culturii în timp. Eufonia întregește sinteza în negativ. Parnas superuniversal, muze atomizate. Anne Sexton se sinucide. Robert Creely are de a face cu Elementi di eresia.Kurt Vonnegut Jr.: Good Missile, Good Manners, Good Night.

19. 03. 81, Delhi

Unele poeme sunt născute traduse, intraductibilele dau bătaie de cap și nicio șansă. Prietenia combustionează, totuși, optimismul traducerii, după cum și moartea, poate mai puțin sexul, sigur nu politica ori cariera. Cercul închis al traducătorilor pare așa întâi față de poeți, a doua oară față de public. Cercurile închise ale poeților se circumscriu celor ale traducătorilor etc.

Or, să zicem, spirala convine și-n treburi de-astea, ca un fel de ce-o fi o fi. Dar și alcool sublimat în armonii ce se caută măcar pe sub pământ, la mijloc de drum, pe undeva. Ce trebăluiesc eu aici n-are decât să n-aibă valoare pentru cercurile închise, ori pentru partea consumată a spiralelor. Îmi transform autoexilul și suicidul în urme de glas.

20.03. 81, Delhi

Probabil, Urmila va traduce mai frumos ca oricine Miorița în hindi-sanscrită – rassa patosului ramayanic. Din promoția a doua de studenți, m-au vizitat cei care au părăsit cursul înainte de examen (Sany, Lamba).

Lui Keyna îi mărturisisem că mă simt a proveni din imperiul roman. Am văzut în Soljenițân naționalismul rusesc, mereu imperialist, minimalizând pe cei mici. Am pus într-o doară muzica mai presus de film, în deosebire de Marek. Intelectual, parcă ne duceam părerile despre țările noastre la extreme comportamentale, încât nu mai știam dacă nu e tot un drac la ei (la polonezi) și la noi, scopiți de ruși.

Mici entuziasme agonice împărtășite în nume de frați, cauțiuni față de tot ce ne înconjoară, puțin lirism. Îl atrage George Orwel, la modă, vrea să-i răsfoiască eseul Politics and the Englinsh Language. Aproape renunță. Iau eu un citat: „I should expect to find – this is a guess which I have not sufficient knowledge to verify – that the German, Russian and Italian languages have all deteriorated in the last ten or fifteen years, as a result of dictatorship (p. 310, în The Play of Language, Oxford U. Press, 1979).

Articolul este din 1945. Aș avea suficientă cunoaștere spre a arăta că așa este și în cazul românei, sodomizată de cei ce-o țin de rusă. Idiosincrazie Orwell: „A not unblack dog was chasing a not unsmall rabbit accross a not ungreen field” (p. 314).

21.03. 1981

Holi Mubharak ho! Sudesh și Urmila au venit destul de devreme cu dulciuri, culori și petale de trandafir – începusem sărbătoarea. Am stat de vorbă vreun ceas, când Nansi îl anunță pe vecinul Shivaramaya, împreună cu alți profesori. Ne prăfuim fețele și părul cu vopsele și ne îmbrățișăm, apoi îi urmez pe la celelalte apartamente, inclusiv al bulgarului, care, speriat, abandonează procesiunea.

Andre și Margaret n-au rămas acasă. Domnul Chatterjee mă invită pe mâine seară la o partidă de șah. Tocmai am jucat cu alt bengalez, Sudeep, cinci partide, din care am câștigat trei. Decanul Facultății de Drept, om înalt și frumos, are obiceiul să-și ridice toți anteii care-l îmbrățișează.

La o casă, cineva murise, nu celebrau, dar bărbatul care ne-a întâmpinat, fost vice-chancellor, nu a răbdat să nu îmbrățișeze unul-doi vizitatori. După cum actualul vice-chancellor, în corta-paijama albă, împreună cu pro-vice-chancellor-ul, ne-au primit cu dulciuri. Continuându-ne saga, un musulman s-a bucurat să ne întâmpine (nu și Faruqi).

Ne întâlnisem cu familia Kashyap-Mangla, din sensul celălalt. Dr. Sharma, de la dept. de istorie, o ținea numai în glume, oferind, ca prasad, și simbolul Holikăi. Am băut apă și ne-am odihnit într-o grădină cu iarbă mai deasă decât orice închipuire.

Alte case. Toate. Gwyer Hall. La Chopra a venit vorba de România. La înapoiere, discuții în două alte grădini, cu pateuri, dulciuri, ceai și țigări. Am vorbit despre obiceiuri românești. Cum mi-a plăcut și am înțeles sărbătoarea? Fețele erau acoperite cu vopsele. Ne-au fost subiecte chimia, astrologia, ritualurile.

Umesh mi-a trimis o carte poștală, că are „multe” să-mi spună. Probabil voi publica Sanskrit-Romanian Poetics, cu antologie, de prescris în programa anului viitor. Vecinii mei, reputați profesori ai universității, erau egali în observarea jocului cu care se îndeletnicise însuși junele Krishna în compania Radhei și a celoralalte păstorițe.

În piesa mea, Holika n-ar fi Holika. Iertarea greșelilor și uitarea dușmăniilor nu sunt suficiente. Aud că în sate se petrece năpraznic. Pe aici, tinerii excelează în strigăte, plimbări cu roaba, găleți pline cu zemuri colore. Karamcharii ori harijanii bat tobe imense cântând coruri folclorice de înaltă solemnitate – bărbații încep, iar de la oarecare distanță femeile le dau replica.

25. 03. 1981. Delhi

Andre Beteille: Inequality and Social Change, Delhi, Oxford University Press, 1972; Ideologies and Intellectuals, D., O.U.P., 1980. A mai murit un martie. Citind zilele trecute eseurile lui Andre, mi-am povestit un vechi martie marxist. Eram în formare. Ne simțeam deformându-ne, fără a avea, conștient, o formă, alta decât a tinereții. Bătrânul era mai al dracului decât mărunții lui contabili căzuți din lună să ne explice plusvaloarea.

Lenin ne deziluziona din motive contrare, bibliografia ne trezea suspiciuni prin golul euforic al cărților staliniene. Ce Marx am citit atunci am uitat din prudența instinctului de conservare al vremii. Atirusismul lui Marx îl lăsam sub tăcere, ori văd că Andre îi citează edițiile din Moscova. Nu ne era permis decât să repetăm ce ni se recomandase, însăși îndoctrinarea ni se părea săracă.

Omul total al lui Marx a devenit anacronic paralel cu teoriile totalitariste. Referința la Basarabia a lui De Gaulle în discursul lui, memorat deja, i-a fost spălată din creier de persuasiunea gazdelor amputate și, mărturisit, nesinucigașe. Mitul transformării lumii își pierdea din modă, în mintea noastră – care lume? în primul rând, iar analize nu ne erau servite, doar citate.

Trăiam într-o lume ascunsă, pe care nu o voiam transformată, dar nutrită de valori eterne, precum și de utopii, nu încă negative. În fapt, nu se întâmpla nimic, nu era voie, și probabil ne apăream înspăimântător de conformiști, condamnați la neputință progresivă. Tot ulterior, romanele cu personaje ca noi au putut părea senzaționale urmașilor imediați, nu pentru că ei s-ar fi aflat neapărat într-o situație diferită, dar pentru posibilitatea unor comentarii cu aparență de libertate. Strălucit acționând resorturi ale unei defulări politice, pe undeva similare în efect cu bibliografiile noastre marxiste, la aceeași vârstă.

Schițând o introducere la două-trei citate din comentariile analitice ale lui Andre, mă văd utilizând cuvinte numite de el concepte, nu și simboluri – pe care le conceptualizează. Conceptele sunt mai adesea prohibite decât simbolurile și nu știu cât sunt de interschimbabile.

Romanele acelea uzează simboluri post-factum, ceea ce nu mai poate face poezia, singura capabilă de simbol, din acest punct de vedere, adică fiind ea însăși un simbol, poate damnat și discontinuu. Vorbesc de romanele și poezia românească din ultimii douăzeci de ani – de accepțiile și avatarurile lor în contextul ideologic prohibitiv binecunoscut.

Asta pentru a vedea că, după cum simt, Andre, din cu totul altă parte a lumii, cu ochi asemănători, excelează nu atât în examenul inegalității, schimbării sociale, ori al intelectualilor, cât al ideologiilor. Nu numai o inspirație aparte, o rădăcină-roman, ca Anandamath, dar ceva din meditația forțată a intelectualului, obligată de împrejurările sfârșitului de secol 20, nu lipsită de analogii cu alte epoci și vârste.

Ce-am spus aici se poate exprima în două cuvinte: „vine bătrânul”. Însă, ezitant, voisem să încep cu o vorbă despre Andre ca indian, ca vecin academic și de locuință, dar și de idei – uneori vise analogice în ecoul sângelui francez. La tinerețe, tradusese Correspondences (în engleză, în bengali?). Din partea mea, nu Marx, dar Baudelaire, mai apoi Pound ori, cu ceva aiurită fereală, Dostoievski.

Totuși, punctul slab al sociologilor pare a fi deliberata speculare ori ignorare a istoriei. „Dacia e numele vechi al Bulgariei?” Măcar ilustrul musulman de la trei case, care nu celebrează nici el Holika, știa aproximativ adevărul spunând „gândesc că Baudelaire a fost francez”.

Văd că am renunțat la introducerea propriei mele recenzii și mă gândesc serios la visele lui C.M., anume cele în care-i apăreau colegii lui români de la căile ferate, prin ’40, bolșevizându-se. Se cheamă că am trișat? Îmi va lipsi subțirimea și, în fapt, sinceritatea unor impresii intelectuale față de admirabile eseuri asupra intelectualilor.

… „inequqlity as mode of existence” … „most societies of the past have regarded inequality and not equality as the normal condition among men” … „ the twin concepts of dharma and karma”… „I describe a harmonic-social system as one in which there is consistency between existential order and the normative order, and a dis-harmonic system as one in which the two are in conflict” … „the fundamental problem of sociology, as I see it, is the dialectic between systems of value and structures of power”…

26. 03. 1978 Delhi

… pus semn jumătatea nefumată… pe undeva Europa… în Cantos nici Brâncuși… „keeping the Ganges on his right hand”… dacă sunt în cuvântul India mai e cuvântul India al tău sunt în cuvântul tău India? … bătrânul meu prieten ți-a scris o scrisoare…

27. 03. 1978 Delhi

Întrerup scrisoarea către Ezra Pound. Examenul. Eu, primul. După mine neamțul. Dintre străini. Mukarjee către Lena din Rusia, strâmbându-se: Romanian – un hohot. Merge în Bulgaria și Ungaria. Îi crapă măseaua să vadă și România. Aveam să vorbim despre tot, iar el, făcând caz de schițele lui Tagore, cum că aș vrea să schimb portretul lui Pușkin din dept. cu al meu.

Altă colegă invigilator pentru germană, madam Parasnis, care a citit Revue Roumaine de l‘Histoire de l’Art, ea având studii la Paris, iar limba maternă marathi, a fost surprinsă de părerea mea în franceză că marathi e cea mai apropiată de latină. Neamțului îi spusesem că trăiesc în sec. 18, el că trăiește în 19. Indu Lekha tocmai și-a luat doctoratul despre sufix în rusă și sanscrită – o chestionam despre diminutivare, a, sunt multe sufixe diminutivale.

Subodh a predat prima lucrarea de română. Lena îmi zice: „trouble”, nu a terminat, iar către cineva în rusă: „subota” (sâmbătă). Am cele nouă lucrări aici, acasă. Xena era curioasă de diplomă. Nu cunosc scrisul studenților. Citesc lucrările. „Popoarele urc războiul”. Involuntar corect, stilistic pe limba veche. „Aveți frați? Nu avem frați, ei sunt muncitori. Ce sunt ei? Ele profesoare. Da, sunt frați. Ele sunt timp. O carte întru limba română”. „În câte suntem azi? Suntem în multe”. „Avem să mergem grăbitul la facultate”. „Popoarele urâte războiul”. „Câte ore de română? Eu am cinci romane pe săptămână. Limba Roma.”. „În ce an suntem? Suntem în două grupe.” „Eu nu sunt o casă. Voi (nu) sunteți din India. Voi (nu) sunteți nimic. Din ce țară și din ce oraș? Din trei oraș.”.

Zbuciumul mă găsește pe trepte ale minții deja pierdută. Andre îmi confirmă recele din afecte și-mi dă sfaturi. Comentariul meu începe și sfârșește cu necazul de a fi mers pe idei în care Mircea Eliade este unic.

Nu atât simbolul, cât sacrul e unic. Pentru că a făcut să fie acceptat conceptul sacrului în țara lui. Chiar sub sceptrul ideologiei, de care Andre are doar idee. Ceea ce nu avea cum să i se întâmple lui Claude Levy Strausse – nu Franței i-o fi lipsind permeabilitatea. La sacru, cel puțin.

Am corectat lucrările studenților – note mici, în creion. Le voi urca mâine, proporțional? Probabil, nu. Voi avea mână liberă la traducere.

Oh, cât îți datorez, Stevens Wallace, datorându-ți-l pe Eminescu, așa cum i-l datorez pe Brâncuși lui Pound. Cât aș datora înainte de moarte oricărui pământ mișcat de ură.

Bravul invigilator al celor nouă studenți în română, Marek, era mai disperat ca oricând de ocuparea unor garnizoane de către ruși, de invazia, în act, față de promisiuni ale altora. Cumva, mulțumit că Ceaușescu a condamnat, împreună cu liederii jugoslavi, tentativa de ocupare.

Dar s-ar fi răzbunat până și pe studenții mei, altfel foarte zgomotoși. Nu primiseră decât două dicționare ale mele, iar traducerea li se părea foarte grea. Am primit multe îndemnuri să-i pic, sunt sigur că n-o s-o fac. Până și indianca respectabilă, care predă rusă, la un moment se interesa de ruși în Polonia, îndemnându-mă să-mi ajut studenții, dar și criticându-i.

Fiii liderilor polonezi poartă numele mamelor lor, spre a nu bate la ochi favoritismul. Prietenul meu ar fi urât de Solski, fiul fostului p.m. Jarosevicz are, aici, trei mașini și dolari destui. Sigur, lucrurile se leagă. Dar noi? Ne simțim catolici.

Doi profesori discutau personajele din Război și pace. Pierre Bezuhov, Andrei Bolkonski, Natașa – aproape declama Artușer, argumentând, probabil, propunerea de subiect pentru examen, de-acum tipărită. Napoleon , am adăugat, el repetând și grăbindu-se să adauge: Kuruzov.

A murit Marin Preda și nu știuse de polonezi. Vor fi foarte mulți solidari sentimentali ai solidarității. Secolul vieții noastre de s-ar planetariza fără intervenții dirijorale. Moraji, că intră în satyagraha dacă nu se oprește filmul despre Mahatma. Nu fie Solidaritatea soră Veneției, nici statuia lui Vivekananda (construită de sindicat studențesc) pereche turnului din Pisa – spuneau doi kabutari din inima unui balcon de pe Chatra Marg și imediat ciorile i-au zgornit.

Numele de Tase din literatura mahmură a lui Sântimbreanu le-a pus problemele cele mai mari studenților mei la examenul de azi. Care examen, pentru ei, a fost mai dătător de grriji decât vulcanul polonez. Țară și revoluție. Mă bucur de coada de bambus a unei mături ca pentru kricketști. Mentalități sub o dictatură de țară mare – poate mai mică decât dictatura dintr-o țară mică, gata să salute mari dictaturi.

29.03. 81 Delhi

Asanas-Pranayam, Dyana, minicampusul de trei zile a trecut. Nansi e de părere să mergem și mâine. Ziarele încep să tacă despre Polonia, ca în România. Reduc totul la sinuciderea unui veteran.

După yoga, Nansi mă cheamă să ascult Miorița. Yoga-Miorița.Versiune în hindi de Urmila Trikha. I se pare că mă opun. Coborâm. Traducătoarea vrea întâi să ne citească traducerea decât să discutăm ziua și maniera de spectacol.

După lectură, mă întreabă cum o găsesc, iar după o oră de comentarii revine dacă s-o lase cum este, ori s-o schimbe. Știu și eu? Va fi fiind o versiune spontană, dar și predestinată, de ce nu? Citisem „Mai am un singur dor”, urcasem-coborâsem cu variantele indiene ale ”Scrisorii I” editate de mine. Interpretările mioritice continuau să rămână virgatha, ca ale Geetei. Virgatha, balada indiană.

Fraze grele la testul de traducere: ce dorești dumneata / what are you longing for the morning; Mihai Eminescu is only English poet who is from India; so much sweet and nice the language we speak; bravo, Tase. I give him to traverse the way of cowardice and I run the whole evening.

Prof. P. L. Shukla, după ce mă întrebase ce înțeleg prin „Orient”, m-a adus pe pământ, sugerându-mi să conferențiez pe tema „viața în literatura română”. Detalii de organizare le-am pus la punct într-un minut. Anil mi-a ținut Ek shanti din cauza comenzilor pentru schimbarea bugetului – că aș intra în tipar miercuri. La el se tipărește și buletinul Delhi Rotarian Club, pe art paper, numai pentru uzul membrilor. În biblioteca MEL zăceau jalnic grămadă ceva sute de cărți nou primite, scoase la reformă. Furtuna de praf a acoperit lucrurile și în casă. Pe stradă, orbești, încărunțești.

30.03. 81 Delhi

Reagan împușcat. Urmila: ăsta a devenit modelul de viață. Nostalgia vremurilor sanscrite, când preceptorul primea discipoli, nu bani. Așa cum creștinătatea a măturat imperiul roman, tot ea îl va sindicaliza și pe cel slav? Dar oare după Reagan, n-o fi rândul lui Lech Walensa? Doamne, ferește.

Alexe îmi trimite ultima „Comuniune”, în care îmi publică „The king Burebista and his people”, mai vechea cu „Nana in the Himalayas” și ”Limite” de Virgil Ierunca. Timp de două ore, între 2 și 4 p.m., examenul oral de română – gramatică, traducere, conversație, cultură. Un sfert de oră pentru fiecare, încheiat cu un discurs al lor despre România: the best country. Nadia este numele cel mai cunoscut și soția lui Borg – la primul răspuns. Dumnezeu is god of Romania. Orașe? Drăgășani, Vidra…

Ore de lectură Limite. Reagan supraviețuiește. Comuniunea Românească pe 1981 – politic-polemică. Parisul românesc și românismul american sunt despărțite de un ocean, nu se completează. Calitatea estetică, rămasă în Europa. Mă gândisem la Ezra Pound. Măseaua mă dărâmă din stânga.

1 aprilie 1981 Delhi

Locul cârciumii, din patrie, e aici banca; acolo îți întâlnești cunoștințele, dacă nu banii. Miss Sengupta îmi spune că în ultimul număr, Span a publicat un interviu cu Mircea Eliade. Sunt atâtea semne de prietenie în scrisorile de la el. D-șoara Sengupta îi pronunță perfect românește numele. Conversația din Spam, preluată de la francezi? „But it was quiet easy to shine in a provincial culture where near everybody knew everybody else – not at all the way it is in Paris or New York”.

Dar strălucea, cu adevărat, în afară că era tânăr? Călinescu abia de se amuză, prea puțin excitat, de Maitreyi. Când în Roma, după miezul nopții, un mexican un mexican a oprit mașina strigându-mă ”Giorgio, Giorgio”, bucuria provincialului din mine nu cred să fi fost străină, deși altfel, de a lui Eliade. Complezență în India, mister în București.

După scăpătatul București al începutului, întrebarea Span-ului: „how does the Romanian bestseller writer in you get on with the American Professor? Can artist and scholar coexist?” Din răspunsul la asta vine titlul interviului, ”The True Dreams of Mankind”.

Mai înainte, revenise, „An elementary definition of myth might be that it tells a sacred story”. Hermeneutics: „the study of the sense, meaning or meanings which given religious ideas or phenomena have had in the course of time”. Mituri moderne: progres, communism. Elogiul hippie movement-ului.

Acum văd: „Translated and reprinted from L’Express, 1980.” „All in all, an illuminating interview with one of the seminal thinkers of our age”, Michael Pistor.

Am întrerupt demult scrisoarea către Ezra Pound – ce-ar fi să i-o expediez, acum, tânărului Eliade, ca de la hippi la hippi? Aud că Haig ar trece prin România. Automobilul lui Rogers l-am văzut trecând fulger prin fața soldatului sovietic.

Biata mea conferință are surse greu de deslușit în subprovincialismul lor, dacă mă gândesc la marea cultură română din vinele și minților creatorilor de pe stradă, netelevizați, netraduși cu ridicata. Nonvaloarea excelează prin grandoare. Strălucirile se astupă cu moloz, doar-doar n-or ajunge mai departe de Debreczin să-le facă ăia cârnați.

Și-l adoram pe Eliade că vedea occidentul provincial și mai detesta și ocupația, proletcultul. Târziul Tucydides, Mircea Eliade. Nu cred că vreo grijă masonică să-l fi împiedicâd să vadă sacrul lui Eminescu, măcar cât în Brâncuși. Capul mi s-a prefăcut în măsea. Mă voi trezi mâine și mai apatic, la 38 de ani, opus clarităților interesate.

3.04. 1981. D.

Mă perpelesc și mă trezesc cu același fix: cultura provincială. Nu zic de Paris, nu mai zic de nimic, toți bat toba despre universalizarea interbelică. Nebunie alchimistă? Cum s-ar fi ales praful de România fără aurul din piatra filosofală? Dor-provinciile, nu și Parisul – care Paris?

Și totuși eram de vârsta lui – când nu scrisese Maytreyi – și mi-a răspuns că e treaba mea dacă vreau să scriu o tragedie dacică, de ce-l întreb pe el? Și-mi pare bine că n-am scris-o. Mă simțeam potopit sub cavalcada matrapazlâcurilor literare aurite de mai apoi. Și totuși nu-mi pare rău de ce-am scris – dar ce-am scris?

Unde dracului este istoria, dar timpul? Eliade în persoană are acum maximă istorie, nu mai are timp. Eu să zic că sunt la mijlocul timpului, dar istorie de provincial sau York – doar părul creț. Toată cultura aia română s-a apucat să se compare cu Eliade. Comparația e un viciu mai puțin nenorocit decât eternele forme fără fond (fondul nu există nici la sursă).

Măcar limbajul lui e de fond, să dea Dumnezeu. Până la urmă, îmi dă bucuria obsesiei – cultura provincială a tânărului Eliade, care e, probabil, a tuturor tinereților iconoclaste. Dacă mi se pare ofensator, nu este pentru că adevărul ar fi altul – din efort văzut – dar pentru că tumultul – fie și al recunoașterii pe stradă cu un fior pentru mai târziu – n-are nici într-un singur cosmos barieră.

4.04. 81 D.

Am citit toată sâmbăta o scurtă istorie a literaturii sanscrite. M-a vizitat Vinod. Am trecut pe la Marek. Lui Esa i s-a părut că pun întrebări ciudate – specialitatea lui. Mă arăt impresionat de fotografia lui Mircea Eliade în zăpadă, la Chicago, sub un copac. Marek, și el, emoționat de fotografia unui tanc sovietic în zăpada din Polonia ca în Siberia. Gyula, unde nu zisese mai nimic: au fost și soldați români pe-acolo.

6. 04. 81 D.

Duminica de ieri, am citit ziare indiene. Interviul Orianei Fallaci cu Lech Valesa e pe model creștin catolic. A doua zi deduc că polonezii, dincolo de maturitatea lor, nu trăiesc mai bine decât noi dincolo de dictatura de la ei. După orele de bibliotecă, abia ajuns acasă, consilierul și administratorul pătrund și ei, cu așa-zise cărți. Ambasadorul se invită la „acțiunea” mea de marți și vrea să mă vadă azi.

Fumam beedi. Dima mi-a dat o țigară cu filtru (a doua după cea primită ieri de la însoțitorul editorului meu, editor care, pentru a mă menja pe mine în România, nu s-ar fi dus la ministerul de externe spre a se plânge de confiscarea manuscrisului meu la ambasada română). M-a descumpănit autoinvitarea lui Mitică (exact cum îi spusesem lui Mizil).

Shukla nu era acasă, în Modeltown. Am călătorit în New Delhi, pe conversație și încă un filtru. O canapea scoasă la reformă aș putea-o primi eu (Dima). De ce nu și mașină de scris? – c-o fi, c-o păți… Mitică era în baie, anunțase Zoe ambsadoreasa pe consilier. Între timp, mi-a arătat Daco-românii lui Miclea, hărăzibilă sardarului vice-cancelar, dacă…

Ambaul apare în costum. După cum își caută vorbele, era clar că se amestecă în povestea Mioriței, spre a o diplomatiza. O teorie pesimistă a răzbunării îl speria, convenindu-i „integrarea om-natură – zicea el -, vizibilă în viața politică țărănească, ba chiar în economie, în educație…” Bineînțeles, și pacea, identitatea de poziții ale României și Indiei în probleme internaționale.

I-am spus teoria traducătoarei, că viața și moartea sunt interconvertibile, că nu e un cioban, ba un șef politic, nu o mamă bătrână ci generația veche etc. El s-a întors la „actualizarea Mioriței, ca să nu creadă cei din București că ăia din Delhi fac spirite”. „Și Shukla trebuie să vorbească corespunzător”.

M-a condus, arătând când o carte, când alta, cu același chip pe ea. Sigur, juca teatru, dar mă speriam tot mai mult de compromiterea Mioriței, ca și a Scrisorii I – evocată de el. – Unde sunt manuscrisele versiunilor indiene? l-am întrebat. – Le găsim noi pe aici, s-a trezit el. Avea să se laude în ziarele de partid, poate și-n particular, că el a patronat Miorița – în fapt a călcat-o în picioare, ofensând, pe lângă mine, indieni onești și pătând numele României.

Să-l văd pe vice-cancelar – și m-a cadorisit cu trei cărți de vizită -, să-i intermediez o întâlnire vineri sau sâmbătă. Dar eu ce vreau să vorbesc? Activistul de partid în literatură, îi răspund, ca și serios. Vrea să-mi vadă notele! Ticălosul!

Pe scară explodez, calm, că nu se poate trăi, iar în curte îi spun că sunt deja recunoscut în enciclopedii românești și voi face o mare carieră literară. Tace. Consilierul mă ia în mașina lui. Mă duce, ghidat de mine, la Lalit Kala Akademi la o expoziție de afiș polonez.

Oare vor fi trăind mai bine decât românii? Pe „președintele” sindicatului românilor de aici, îl întâlnisem și, cu martori, îi zisesem: Salut, Leh Valensa al României, m-ai lăsat să mor când am sosit aici. Să mă ierte marele polonez, nu mi-e rușine cu toți românii, dar n-am fost fericit nici să-i văd pe însărcinații patriei lor slăvind afișe cu idee ce parcă le scăpa.

M-a mai dus în Connought Place, la autobuz, nu înainte de a fi trecut pe la un croitor să își scoată un costum. Consilierul prezent e la antipod față de cel trecut, e paradit și nebăgăreț. Fără nevastă și copil împreună cu el, vrea să se întoarcă și să renunțe la diplomație.

Seara, acasă, Anil mi-a adus spalturile la Ek shanti. Micuța publicație am manufacturat-o în frisoane, dar gândit, și poate va avea o soartă simbolică. Văd Miorița în hindi și poeme românești. Cadavrul meu va fi îngropat în poezie.

7.04. 81. D.

După ce-am lăsat proof-urile la Anil, am asistat trei ore la ultima reuniune a consiliului profesoral – în afară de indieni, numai ruși, plus eu, în total vreo zece. Departamentul primește 25000 de rupii pe an pentru cumpărare de cărți – câte 15% franceză, germană, rusă, câte 6% celelalte limbi. 4 % generalități.

Rușii vor să se dubleze numărul de studenți în limba lor. Șeful vorbește de 5% și ăștia izbucnesc că nu înseamnă nimic încă 50 de studenți, ori 25. Apare Parasnis care propune reducerea numărului pentru franceză cu 25 %. Eu sar – că pot preda și eu, pe gratis, spunând că e absurd să reducă numărul de studenți la o puternică limbă latină. „Atunci să predau și eu română”, se pomenește Boris. „Da, mereu faceți așa. Însă nu știu ce pregătire ai tu în română, eu am un Ph.D în franceză.”

Obținerea de posturi, alegerile în asociația studenților și în consiliul profesoral – apăruseră discuții indiene. Am semnat minuta, ne-am despărțit.

Vice-cancelarul are agendă încărcată. Masih vrea să mă introducă. Se duce el. Îl sun pe Mitică (dormea, îmi urează sănătate) și rămâne că întâlnirea va avea loc mâine la 9 dimineața. Din păcate, trebuie să asist și eu. Pizda mă-sii pe copaci.

R.L. Shukla, șeful dept. de Istorie a circulat o „notice”… Dr. George Anca, of the Department of Modern European Languages, University of Delhi, will give a talk on „Society as reflected in Modern Romanian Literature” on Tuesday, 14 April, 1981, at 3 p. m. in Room No 23, Arts Faculty Building. All are invited to attend.

Anil pleacă 4-5 zile la Kathmandu. E vorba să văd spalturile II și hârtia astă-seară și să mă descurc apoi cu taică-său. Să vedem. Călătoria cu Nana, în Kamla Nagar, spre Ek shanti – nu scoseseră corecturile. Am trecut pe la Vickey, care i-a oferit Nanei câțiva zei aurii, și mie o țigară super long. Pe drum, la întoarcere, un câine și un cățelandru – tatăl și copilul, zice Nana.

Intrăm în Hanuman Temple. Plin. Clopotele tot bătând, o mai ridic și pe ea în brațe să le miște limbile. Ne oprim dinaintea diferiților zei. La Hanuman, coadă. Afară, o femeie îi oferă prasad. Nana țâșnește spre mine: le-am dat la câine. Am certat-o pentru a fi ofensat-o pe cea care îi dăruise boabele strălucind de dulce. – Și alții dădeau, iar femeia nu m-a văzut, că împărțea altora. – La care ai dat? – la ăla mic, numai eu, ceilalți dădeau ălui mare.

După un ocol: – Hanuman nu există. – De unde știi? – Așa. – Dar Shiv? – Nu există. – Și Dumnezeu? – Nu există. – Cine ți-a spus? Știu eu, dumnezeu e soarele. – Păi i-ai desenat ochi, gură… – În desene se poate să-i faci față, dar nu există. – Pe lună există oameni? – Nu, pentru că nu există aer, mi-a spus mie mama în avion.

8. 04. 81. D

Cu aproape 10 minute până în 9, mașina neagră a ambasadei române oprea în fața ușii biroului vice-chancellor-ului. Am pătruns împreună, având ceai, biscuiți, migdale. Mai era Pop, pentru români, iar dintre indieni, în afară de Vi-Ci, provicecancelarul Mukherjee, decanul colegiilor, Malhotra, încă un decan, al campusului din sud.

Mitică și-a povestit pe larg încercările de a-și înfășura un turban pe cap. Vi-Ci i-a promis unul. Cu toate că, adăugă Mitică, are unul de-a gata din Sud. Curând, îi întrebase pe toți ce meserie au. Remarcase rotația chimiștilor la conducerea universității. – Cum de știți și asta?

Amintise într-o doară că soția președintelui nostru e savantă macromoleculară (asta în traducere aproximativă din zengleza lui). Ajunsese de la 5 la 8 și chiar zece mii de metri, după petrol, cu sondele românești. Îi văzuse pe indieni plutind, cu Himalaya, peste petrol. Le dădea un fel de directivă să sape mai adânc, doar Ganga și Danuba, tot un drac.

Numărase până la zece, să-i învețe pe gazde sanscrită. Via insula latină din marea slavă. Expresie pe care și-o luase prin contrabandă de la Europa liberă. În vreo trei rânduri dăduse semne că a glumit, anume că „noi” (adică oareșcare ei) nu punem ouăle într-un singur buzunar. Și râdea în panch/cinci – doar Punjabul era semeniștea lui, cum o declinase, jignindu-l pe imaculatul sardar – deci cinci hohote de se zguduia portretul lui Mahatma Gandhi și numai din jenă nu-i cădea-n cap.

Iar asistența tăcuse, luată prin surprindere prima oară, dar dățile următoare vicecancelarul sardar îi ținea bâzul cu impecabilă ironie. Elogiase gazul, persiflând finalmente petrolul. Întrebat de provicecancelar care să fie meseria lui, își dăduse ingineria pe față, accentuând superb materia numită convertirea puterii – asta da, precum și domeniul său de doctorat cu ani în urmă, programarea.

- Oare și programarea ființei umane? se interesase blând sardarul amuzat. Ăsta nu-i prinsese întrebarea și sărise că da. Dacă îi dau lui niște date despre universitate, el imediat face un program și află nu știu ce.

Deci într-un târziu decretase că a venit pentru două lucruri. Întâi, ca să-l vadă pe visi, al doilea pentru că a auzit el ceva despre o „acțiune” (nu știu expresia), și se uită la mine, care spun că gata dom’le, Miorița se rostește în hindi. Plus că țin eu o conferință culturală și proiectăm și filmele, dăm și cărțile pomenite de profesorul Niculescu, ce pizda mă-sii.

Parcă mai avusesem un sughiț de iluminare, rugând conducerea universității să agreeze introducerea diplomei în română la anul. Așa că Miti vine la subiect, că vrea și el să vie cu cărțile, să le dea atunci lui visi, pentru bibliotecă. – Cum să nu, ziceți ce vreți să facem, răspunsese omul numărul unu al universității noastre de o sută de mii de studenți. – Nu vreți să fac o conferință, cu matematică. Am și diapozitive. – Ba da, aranjăm ceva, zice decanul din Sud.

Îmi băgasem carnetul fără notițe în valiză. Se apropia despărțirea. Încă ceva, Miti : Românii au pasiunea fabricării țuicii și uite așa a cracat Cutare petrolul, ca pe prune. – A băut chimistul ăla petrol? se mirase principalul interlocutor. O oră de perpeleală ininteligibilă se cracase în vârtejul crizei bine depozitate în mințile miticești.

Am rămas în tabăra universitară. Ăia descinseseră în întunericul Daciei. Sunt cărți de valoare, domnule, i-am mai spus lui visi, you don’t mind… Mi-a aruncat un mulțumesc. Provisiului, care mă invita să trec pe la el ( o să aibă un Ek shanti), i-am strecurat că n-am aer condiționat, iar el: aia e altă treabă. De.

Nansi mă aștepta, i-am spus că venirea ambasadorului mi-a crescut acțiunile la rectorat și nu aveam de gând să notez nimic în journals, neștiind ce. Nici așa, n-am pus nimic de la mine. Am uitat șantajul: noi avem Deva, voi, indienii, n-aveți. Ori: producem petrol cu India. Nu exportăm decât ce rămâne de la consumul intern, că asta e filosofia noastră.

Trecuseră șmecheriile și mă vedeam stimulat de formalitatea ca atare, plus că tot conferința și munca mea erau obiectul acelui ceai. Vicki s-a înființat să mergem la ambasdă după mobila scoasă la reformă, pe care Dima mă chemase oricând cu cârca s-o iau.

Ne-am pornit călătoria, poposind la Banca de peste mări, unde avea Viki treabă, preț de patru beedees fumate de mine așteptându-l, cu pălărie pe creștet. După Rajpat, i se oprise scuterul. A făcut rost de un clește și a strâns un arc. Pe la Pragati Maidan, îmi spunea că i s-a făcut cald scuterului, dar am ajuns. Comentasem șantierul Stadionului pentru Asian Games, 1982.

Cărăm o canapea dintr-un vestibul, eu și Dima. Îl trimit pe Viki după furgonetă. Între timp, avem o șuetă. Ocolișan (Coco), revenit pentru 4-8 ani, zice. Pop insistând să-i dau la viză inginerului șef „cuvântarea” mea. Leu, preluând lamentația de dovleac ipocrit a lui Coco, își dă cu părerea că trebuia să fiu trimis prin externe ca atașat cultural-lector. Soții Dima compătimind amabil.

Îmi aprinsesem o beedee și, în replică, coconsilierul o Kent, nemai oferind, ca pe vremea veche. Niscai tineri erau cu ascultatul. Mi-am repetat saga bucureșteană, prieteniile literare și politice, având de la Coco o jubilație în a-mi spune că Mizil a căzut de-acum la Ucecom, plus alte schimbări. „Dar dumneavoastră – cred că mi-aduc bine aminte a fi zis „dumneavoastră” – ați avut și corespondență particulară cu Mizil.

La un timp, Coco se retrăsese. Parcă și Dima și ceilalți. Viki s-a înființat cu o furgonetă. Am urcat canapeaua cu Iosif Pop, ajutat de unul dintre furgonetiști, aduși din Hans Khaus de studentul meu. Să alegem și ceva cărți din cele girate de Mitică, două zile în urmă, seara, când conferisem la stil „acțiune”. Fior Istoria logicii de Anton Dumitriu, traducerea engleză, când apare, negru, în cămașă albă (întregul vădea o izână furioasă): Ce se…

Aici ne-a întrerupt vizita dragilor Martin, blondisima Lidia și Marek, drept care, văzându-i, s-au înființat, pentru prima oară, și parcă numai așa, și perechea bulgară. Nu sunt tentat să descriu conversația – bulgăroaicei trebuia să i se traducă în rusă, micuțul Martin știe la vreo patru limbi, mai toate materne. Vecinul acceptă să ne considerăm individualități – eu zisesem, chiar verticale – sparate, „prin voință” de liniile controversiale.

Plecaseră, când Nansi mi-a strigat, aproape: hai să vezi ce are Lal la el în cameră – era un băițel mai speriat decât puii de vrabie acum călătoriți din încăperea mea. I-am dat jumătatea de șarlotă rămasă de la Marek, i-am surâs și l-am făcut frate Nanei, o clipă. De cât pe-aci să lăcrămăm.

Am pus și trei plicuri pe numele a trei ziare la cutie, numai cu conferința mea, cum e circulara lui Shukla, fără chief-guest.

… – Ce se întâmplă aici? – Nu se întâmplă nimic, am răspuns, alegeam niște cărți din cele ce-ați zis să iau. Vă mulțumesc pentru azi. O să fac să vă ajungă textul meu. – Se scot lucruri de aici, a continuat el aprinzându-se cărbune, și eu nu știu nimic. Aici e un loc public. Nu iese nimic din fabrică fără aprobarea directorului de fabrică, eu sunt director.

- Eu am fost invitat aici să iau o canapea scoasă la reformă. – Eu n-am văzut-o. – Vedeți-o acum. – N-o văd. E bună. – Nu e bună (am încercat să-l privesc în ochi, calm). – Dacă nu e bună, de ce-o iei dumneata? – Pentru că pentru mine e bună, eu n-am lucruri bune. – Ba ai lucruri bune, tot ce-ți trebuie, de la universitate. – Aflați că universitatea nu dă și te trimite la ambasadă, iar alte ambasade dau. Dacă vreau să merg înapoi, acum, în România, puteți să mă ajutați? Nu puteți, eu mi-am plătit biletul.

Pop asistase fără să zică nimic, mai vârându-mi în mână doar câteva reviste de sinistră propagandă, la care Mitică mi-a extras din vârful brațelor Istoria logicii, spre a o da vice-cancelarului, zicea. La care, liniștit, înghesui toate revistele în dulăpioare. – Poți să le ții, încuraja Mitică generos. – Astea sunt propagandă. – Da, propagandă, ia-le. – Nu-mi trebuie.

Și am pornit spre ieșire. Când l-am văzut pe Dima, în halat albastru, m-am scuzat. Mai auzindu-l: Aia e scoasă la reformă, tovarășe ambasador.

Afară, deși Mitică spusese „am dat dispoziție să se dea jos canapeaua și i-am spus portarului să nu accepte să iasă nimic pe poartă fără aprobarea mea”, portarul, mândru, nu m-a lăsat s-o dau jos, spera într-o întorsătură într-ajutătoare. A ieșit Dima iar spunând s-o dăm jos acum, acolo, la intrare, dar că va strânge el și alte lucruri și le voi lua data viitoare.

Am rugat șoferul să conducă înapoi, toată aleea, și am coborât-o de unde o luasem. Între timp atrăgându-i ferm atenția lui Pop să nu mai îndrăznească să-mi ceară să dau textele mele la cenzura unei astfel de bestii. Că pe mine m-a trimis Ceaușescu aici. Și voi face tărăboi. „Să nu ne certăm de față cu străinii”. La universitari se lăudase că-n electro-cultura lui se ține o disciplină ca-n armată, ceea ce-i făcuse pe convivi să se plângă de propria lor situație.

Viki mi-a povestit pe scuter – mai și traducându-mi din hindi titluri de filme scrise pe afișe – că ascultase discuția dintre Mitică și portar, o înțelesese – doar a studiat româna în clasă cu mine (iar acum în târlă cu directorul de privată).

Ieșind pe poartă, în loc de salut, fața frumoasă a portarului s-a sonorizat într-un „îmi pare rău”, pe care Viki l-a purtat, tot românește, repetându-l, în cunoștință de cauză și limbă, tot Teen January Marg, cam din fața asasinatului Mahatma până la swiming pool-ul de la Claredgis Hotel. Era cald, nu mi-era cald. Un amic al lui Viki își fărâmase degetele în presă.

Din când în când eram pe punctul să ne ciocnim cu mașini, scutere, rikshe. Am băut în Darya Ganj, câte-o Campa. Furgonetistului, care-mi ceruse 20 de rupii, am reușit, prin Viki, să-i dau numai 10, dar cu ce strângeri de inimă pentru foamea copilului.

Știam că Nansi va fi de acord să considerăm închisă afacerea canapelei, ori a canibalei, ori a kabalei. Tocmai s-ar fi mirat dacă veneam cu canapeaua. Presupunem că i se va da foc. Jucăm două partide de șah.

Andre îmi înapoiază cele două volume de Eliade, împreună cu treburi de la Mitică. Pe-alea îl rog să le rețină, precizându-i: propagandă.

Un milion de claritate am fost exilat, a doua oară, destul de elegant vorbind, între canibali. Nu am vână disidentă, dar dacă Soljenițân se miră de inexistența disidenței în România, eu am sentimentul unei altfel de disidențe, totală și imosibilă, cum nimic nu mai e posibil și totul e distrugător – minus fața portarului, care v-a fi având și vreun grad amărât.

9. 04. 81 D.

Am mers cu Nana în Camp, după pâine. Ea a zărit într-un templu un Hanuman însângerat. Spre casă, parte din lumini se stinseseră.

Din două vaci alergate de câini, una a fost izbită de o mașină, galopând apoi, albă, uriașă, cu moartea în ea. Nana plângea blestemând câinii, că n-o să-i mai iubească niciodată. Văzuse și sânge în fața automobilului oprit, cu geamurile sfărâmate.

I-am spus că vaca e puternică. Tocamai îi sugerasem, mai înainte de întâmplare, s-o roage pe Nansi s-o învețe să deseneze un bou cu cocoașă.

O să scape. Ajunsesem sub balcon și a sărit că vrea ea să-i povestească mamei.

Note de conferinţa organizată de Vasile Simileanu, director al asociaţiei şi revistei „Geopolitica”

Ne aflăm în plin proces de globalizare, proces practic ireversibil şi de nestăvilit. Unele guverne, vor să împiedice sau să dirijeze acest proces, dar succesul lor nu poate fi decât temporar. Altfel, procesul este declanşat în primul rând de tehnologia modernă, dar e profund influenţat de factori politici. În timp ce globalizarea economică este vizibilă, obiectivă şi relativ uşor de înţeles şi de acceptat, globalizarea politică, tinzând către o Noua Ordine Mondială, este puţin cunoscută, se hotărăşte în culise, şi declanşează neîncredere şi reticenţa. Altfel spus, deciziile politice sunt subiective şi de multe ori ascunse oglindind interese personale sau de clan, precum şi interese naţionale şi internaţionale. De aici rezultă o divergentă cu potenţial de confruntare militară între internaţionalism, în special cel Occidental promovat de America şi naţionalism, manifestat în prezent cu precădere de Rusia, China şi unele ţări arabe.

Prăbuşirea comunismului a dus la reafirmarea statelor naţionale în Europa de Est şi la dezmembrarea unor state multietnice. Dacă Cehoslovacia s-a divizat pe cale paşnică, dezmembrarea Iugoslaviei a fost sângeroasă şi a creat sentimente anti-occidentale şi anti-americane în rândul populaţiei sârbe. Ulterior, cooptarea ţărilor estice în Uniunea Europeană a dus la stabilitate politică şi la garanţii de libertate şi democraţie, dar şi la inechitate economico-socială, ceace a creat multe nemulţumiri. Personal, am constatat, de exemplu, că unii români regretă regimul trecut, sunt reticenţi faţă de anumite politici ale Uniunii Europene şi au început să aibă rezerve faţă de America.

Adevărul este că deseori Washingtonul are o politică insuficient de subtilă şi de nuanţata şi greşeşte atunci când promovează principiile democraţiei americane drept un  panaceu universal. Cu toate acestea, extinderea Alianţei Nord-Atlantice în estul Europei a adus cu sine garanţii de securitate… în primul rând împotriva Rusiei. Cine cunoaşte Rusia, şi romanii o cunosc foarte bine, ştie că aceasta este un stat expansionist şi agresiv care, potrivit experienţei istorice, nu-şi respecta angajamentele decât dacă sunt în favoarea ei. Se poate schimba Rusia? Ar putea fi ea integrată în Europa? Răspunsul este negativ!

Rusia nu poate adera la UE şi la NATO pentru că din punct de vedere economic ar deveni un hinterland, şi din punct de vedere politic ar risca să se dezmembreze. De aici rezultă poziţia ei duplicitara. Rusia rămâne înfeudata panslavismului balcanic şi teoriilor geopolitice din secolul al XIX-lea. Astfel, se naşte un potenţial conflict politico-cultural cu Occidentul. Conflictul a început de fapt la scurt timp după dezintegrarea URSS-ului, iar în cazul Transnistriei, a apărut chiar înaintea dizolvării uniunii. Moscova a instigat, a finanţat şi a sprijinit conflictele armate din Georgia, Armenia şi Azerbaijan şi din Republica Moldova. Şi aici intervine un element dureros pentru România. Toţi specialiştii ştiu că teritoriul dintre Prut şi Nistru este românesc. Statele Unite au negociat cu Rusia noile sfere de influenţa. în insula Malta. în 1989. De ce a lăsat America aceasta provincie în sfera Moscovei?

Adaug aici preocuparea permanentă pe care am avut-o în SUA pentru Europa de Est şi activitatea mea ca reporter la Radio Vocea Americii. Ani de zile am fost încurajat să promovez poziţia românească pentru ca treptat după 1989 să fiu întrebat ironic de ce mă preocupă acest subiect. Sunt convins ca Washingtonul are o înţelegere tacită (şi sper temporară) cu Moscova în ce priveşte Republica Moldova… Este adevărat însă că în acelaşi timp guvernanţii români au rămas practic insensibili la acest subiect fiind preocupaţi doar de interese personale…

Luna trecută de Paşte am făcut o excursie deosebit de fructuoasă într-un sat din centrul Basarabiei, apoi la Chişinău, în continuare în sudul istoric al Basarabiei… Reni, Ismail, Tatar Bunar, Cetatea Alba şi mai departe în Ucraina propriu-zisă până la Odesa. În satul Cornova, unde s-a născut colegul meu de închisoare, de America şi de drum, George, am poposit la familia Şoimaru, rudele lui George. Am fost primiţi regeşte de tânărul Ion, care şi-a făcut o gospodărie demnă de toată admiraţia, iar a doua zi am fost la părinţii săi, unde bătrânul Gheorghe ne-a ospătat, ne-a coborât în pivniţa sa cu vinuri alese şi ne-a desfătat cu poezii patriotice învăţate înainte de război. Românii din Chişinău ne-au primit şi ei cu deosebită căldura şi ospitalitate.

Regiunea Basarabeană adiacentă Dunării care acum face parte din Ucraina m-a dezamăgit însă. Natura a rămas în continuare lacustră şi frumoasă, dar aspectul ei socio-economic lasă mult de dorit. Industria şi activităţile portuare la Dunăre sunt în ruină şi par abandonate, aşezările umane sunt precare, iar drumurile sunt practic…  nepracticabile. Oamenii sunt şi ei amestecaţi şi la prima vedere par rusificaţi. Alex, mare patriot român basarabean şi fost ofiţer în armata sovietică, cel care ne-a însoţit de la Chişinău pe tot traseul, s-a încăpăţânat să vorbească peste tot numai româneşte. Deşi i s-a răspuns ruseşte, am constat că persoanele în cauză au înţeles limba romană. Ba mai mult, un miliţian care ne-a oprit fără motiv la Cetatea Alba (acum numit Belgorod Dnestrovski), probabil în speranţa unei eventuale mituiri, după ce a verificat actele maşinii ne-a spus româneşte… „Drum Bun!”.

M-am convins din nou că mulţi Basarabeni se simt mai români decât numeroşi români din ţară. De exemplu, din dragoste pentru românism, prof. Dr. Vasile Şoimaru din Chişinău, a făcut o călătorie de 100 de mii de km, pe care a realizat-o în mai multe etape pentru a vizita satele româneşti din jurul României şi a Basarabiei. Mă refer la românii din Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Ucraina şi Rusia până în munţii Caucaz. Pe banii săi şi cu resurse minime a publicat un splendid volum etno-istoric cu peste o mie de planşe fotografice. Albumul, splendid tipărit, reprezintă un adevărat rechizitoriu la adresa guvernului de la Bucureşti care nu numai că nu l-a ajutat cu nimic, dar nu i-a răspuns nici măcar la scrisori… Aşa îşi face guvernul român datoria faţă de români!?

Din ceace am observat personal şi din ceace am citit sau mi s-a spus, se pare că Ucraina nu se bucura de mare simpatie nici în sudul Basarabiei istorice, şi nici la Odesa unde populaţia pare să fie majoritar pro-rusă. O asemenea atitudine se va răsfrânge negativ asupra unui nou conflict ruso-ucrainian. În ce priveşte teritoriul istoric românesc de dincolo de Prut, acest teritoriu rămâne o problemă geopolitică europeană nerezolvată care ar trebui să zguduie conştiinţa liderilor români… Şi să nu-şi facă nimeni iluzii! Problema Basarabiei va reveni în actualitate în cazul unui conflict major, sau în cazul unei noi rearanjări internaţionale chiar şi fără război…

În prezent cel mai grav conflict din Europa de Est este cel din Ucraina. Şi aici situaţia este complicată pentru că:

- Ruşii şi ucrainenii sunt înrudiţi şi identitatea multor locuitori din estul Ucrainei este destul de neclară.

- Frontierele actuale ale Ucrainei au fost create artificial şi abuziv de către Stalin.

- Crimea este un exemplu ilustrativ. Ea a fost acordată în mod arbitrar Ucrainei de Nikita Hruşciov; Teritoriile foste româneşti din Ucraina sunt şi ele într-o situaţie asemănătoare.

- Estul Ucrainei este puternic industrializat şi rusificat şi e greu de imaginat că Moscova va renunţa la el.

- Actuala generaţie de ruşi este naţionalista şi xenofoba şi sprijină politica preşedintelui Putin.

În plus, Moscova are o lungă experienta politică şi militară şi ştie cum să manipuleze interesele unor ţări vest-europene pe care încearcă să le îndepărteze de America. Deasemenea, Uniunea Europeană pare în derivă şi a nemulţumit pe plan economic, politic, şi moral multe ţări membre. Ea promovează o politică antipatriotică şi chiar nihilista, lucru vizibil şi în România. Asemenea exemple de nemulţumire sunt evidente în prezent în Grecia, Ungaria, Cehia… Rusia ştie cum să exploateze aceste nemulţumiri şi încearcă să fisureze unitatea europeno-americană. Pe plan internaţional Moscova tocmai a aprobat o contribuţie majoră la fondul de o sută de miliarde de dolari al ţărilor din organizaţia BRICS pentru a contraataca influenţa Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale. Ambele organizaţii financiare au sediul la Washington şi sunt evident influenţate de Satele Unite.

Aşa cum afirma fostul secretar de sat Henry Kissinger, Rusia nu mai poate confrunta America şi Alianţa Nord-Atlantică pe plan militar, dar le poate face mari greutăţi. Este exact ceace face în prezent în Siria, în Iran, şi în ultimul an în Ucraina. Conform ultimelor informaţii, Rusia se pregăteşte pentru o nouă agresiune în estul Ucrainei. Se ştie că Moscova se opune categoric aderării acestei ţări la NATO. În acest scop, ea este probabil dispusă să declanşeze orice conflict. Este deasemenea posibil că Moscova să încerce să ocupe Odesa, să elimine Ucraina de la Marea Neagră şi chiar să ajungă la gurile Dunării. Este însă foarte puţin probabil însă deoarece Rusia se afla la capătul resurselor ei.

În orice caz, în eventualitatea unei agresiuni muscovite în estul Europei, cele mai expuse ţări sunt România, Polonia, şi satele baltice. O agresiune împotriva oricăruia dintre aceste ţări ar declanşa însă intervenţia forţelor NATO şi implicit a Statelor Unite. America nu-şi poate permite să rămână indiferentă la o asemenea provocare deoarece acest lucru ar însemna dizolvarea Alianţei Nord Atlantice. Şi America fără NATO ar fi redusă la o simplă putere regională. Moscova la rândul ei nu doreşte o confruntare cu ţările NATO, preferând în schimb intimidări, şantaje, ameninţări şi acţiuni subversive. În realitate, nimeni nu vrea un război major care ar putea escalada până la ameninţări nucleare, dar uneori evenimentele pot scăpa de sub control. Deocamdată, conflictul est-vest e latent, dar se duce deja pe mai multe fronturi între care psihologic şi subversiv, unde ruşii sunt mari maeştri. Peste Prut, de exemplu, agenţii ruşi investesc sume imense pentru a ţine populaţia în derută şi pentru a menţine această zonă în sfera ei de influenţă.

Ce au făcut însă Occidentul şi America pentru atragerea Republicii Moldova? Din acest punct de vedere, personal sunt nemulţumit pentru că Washingtonul a adoptat o atitudine rigidă şi incapabilă să înţeleagă şi să accepte realitatea. Şi realitatea este că marea majoritate a moldovenilor sunt români şi locul lor este împreună cu România. Patriotismul este singura forţă capabilă să se opună agresiunii ruseşti. Şi tocmai acest patriotism este atacat vehement în prezent în Occident. Ar putea oare Rusia să atragă patriotismul est-european de partea ei? Este puţin probabil, dar Moscova poate atrage diverse ţări prin jocul de interese. Şi să nu uităm că în mod tradiţional Bulgaria este pro-rusă, iar Serbia nu poate uita bombardamentele NATO la care a fost supusă.

În opinia mea, America are nevoie de o politică foarte inteligentă ca să menţină Europa de partea ei. Aceasta înseamnă nu atragerea „internaţionaliştilor” care îşi precupeţesc sentimentele pe interese, ci atragerea patrioţilor cu dragoste de ţară. În calitate de român-american încerc de ani de zile să conving autorităţile americane că singura soluţie cu adevărat viabilă în cazul Republicii Moldova, atât pentru populaţia majoritară locală, cât şi pentru România şi Occident, este reunirea cu România. O Românie mărită şi întărită ar fi un element de stabilitate într-o zonă de mare interes geopolitic şi ecopolitic European, American şi internaţional…

În ce priveşte conflictul ucrainean, sursele pe care le-am consultat recent la Chişinău sunt de părere că criza dintre Rusia şi Ucraina este inevitabilă, se va agrava, şi, în opinia lor, ar putea duce la dezmembrarea ambelor ţări. Cum va răspunde Moscova? Indiferent cum ar răspunde, Rusia nu sta deloc pe roze. S-a spus că ea nu reprezintă altceva decât o ţară din lume a treia înarmată cu arme nucleare. Este totuşi pentru prima oară în istoria omenirii când ne putem autodistruge. Şi de aici actualul joc internaţional complicat şi prudent. Din punct de vedere economic, Rusia ar putea rezista presiunilor occidentale pentru că deţine mari resurse interne şi pentru că Moscova nu ţine seama de starea mizeră a populaţiei. Rusia nu mai poate progresa însă tehnologic fără ajutorul vestului. Practic, fiecare lună care trece, fiecare an fără importuri din occident, îi slăbeşte nu numai economia, dar şi forţele militare.

Între timp, Moscova este confruntată cu un fenomen demografic grav, iminent şi irezolvabil. Pe de o parte populaţia îmbătrâneşte şi mulţi tineri pleacă din ţară. Pe de altă parte se înmulţesc în mod accelerat populaţiile musulmane şi minorităţile etnice. Se anticipează că în circa 20-30 de ani Rusia se va confrunta cu fenomene sociale, economice, şi demografice asemănătoare celor care au dus la dizolvarea Uniunii Sovietice. Concomitent, Siberia Orientală este preluată economic de China şi chiar populată treptat de Chinezi. Confruntată cu un viitor incert, următorii 10-15 ani vor fi cruciali pentru Rusia. După aceasta perioadă, ea va începe să decadă din interior. Şi aici e pericolul. Moscova ar putea declanşa un război extern înainte de a se prăbuşi intern. Altfel, va avea soarta fostei Uniuni Sovietice!

Ce poate face şi ce ar trebui să facă România în viitorul mediu şi apropiat? În primul rând, să pună interesele ţării înaintea celor personale şi de clan. În al doilea rând să promoveze în posturi de răspundere oameni oneşti şi competenţi. Şi în acest sens, mă întreb retoric: Are România un bun plan strategic de dezvoltare şi de integrare globală pe următorii circa 20 de ani? Corespunde acest plan marilor aspiraţii ale naţiunii? Dacă are un asemenea plan, după ce criteriu l-a făcut şi cine urmăreşte executarea lui? Întrebarea este cu atât mai importantă cu cât noul preşedinte pare hotărât să reformeze ţară.

Numeroşi români din Statele Unite am fost entuziasmaţi de alegerea preşedintelui Klaus Iohannis. În numele unui grup important de români-americani, români de reală integritate morală şi realizaţi pe deplin în Statele Unite, i-am scris şi i-am cerut preşedintelui o audienţă pentru a aborda modalitatea colaborării cu nouă conducere. Am fost personal la Cotroceni să încerc să aranjez o asemenea audienţă. Am telefonat de cinci ori şi am vorbit cu secretarele administraţiei prezidenţiale care au confirmat că scrisoarea şi cărţile trimise au ajuns pe masă preşedintelui. Apoi, după ce am trimis încă trei mesaje electronice, mi s-a răspuns în sfârşit să mă înscriu la una din audienţele generale acordate publicului de către consilierii preşedintelui…

Trebuie să admit că în trecut, deşi am fost funcţionar al guvernului federal american şi am avut şi paşaport diplomatic, am fost etichetat de unele cercuri româneşti drept bigot şi extremist. Mă aşteptam însă că nouă conducere de la Bucureşti să aibă curaj să stea de vorba chiar şi cu un presupus „extremist”!!! Acum două zile am primit un telefon de la Washington şi am fost întrebat ce am reuşit să fac? M-a primit preşedintele? Am răspuns că în opinia mea nu suntem destul de importanţi pentru o asemenea onoare… Dar dacă la un moment-dat România va avea nevoie de noi, cei plecaţi din ţară? În câteva zile mă voi înapoia în SUA şi voi fi din nou întrebat: Ce putem face? De data aceasta sunt tentat să răspund că nu putem face nimic pentru că politicienii români nu au nevoie de noi. Ei ştiu, chipurile, să le facă pe toate! Între timp, conflictele externe pot exploda oricând; situaţia internă a ţării este destul de precară, iar românii plecaţi să-şi găsească un rost în alte ţări continua să fie ignoraţi…

——————————————————-

PS: A doua zi după conferinţa de mai sus am fost invitat împreună cu Dr. Liviu Mureşan la programul 6TV din Bucureşti, post de televiziune coordonat de colonelul în retragere Ion Petrescu. Apoi, în ultima zi a şederii la Bucureşti am fost primit în audienţă, împreună cu dr. Mureşan, de Constantin Ionescu, consilier în administraţia prezidenţială. Preşedintele era aplecat la Varşovia. Am avut plăcută surpriza să mă revăd cu dl. Ionescu pe care îl cunoşteam de când eram la Vocea Americii. Am avut o discuţie amicală şi am stabilit să rămânem în contact. Cu acel prilej i-am transmis preşedintelui Klaus Iohannis o sticlă de şampanie de Cricova oferită de românii basarabeni din Chişinău care în noiembrie trecut au votat pentru el.

Prof. Dr. Nicholas DIMA

Bucureşti

5 mai 2015

————————————–

Nicolae (Nicholas, Nick) DIMA s-a născut la 22 iulie 1936, în comună Curcani, Judeţul  Ilfov. Absolvă liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti (1954). După doi ani, ca student la Institutul Politehnic, este exmaticulat pe considerente politice (1956). În acelaşi an este arestat şi condamnat la doi ani închisoare – Timişoara, Jilava, Aiud, Gherla – pentru tentativa de a părăsi ţara. Obţine licenţa la Facultatea de Geografie-Geologie a Universităţii din capitală (1967). Lucrează ca metereolog la Aeroportul Băneasa (1967-1968)

În 1969 părăseşte tara stabilindu-se în Statele Unite. Aici obţine diploma Master of Arts, iar în 1975 îşi ia doctoratul la Columbia University din New York cu teza „Consecinţele etnice ale politicii demografice a Uniunii Sovietice”. Ocupa pe rând funcţiile: Profesor la William Patterson College din New Jersey, la John F. Kennedy Special Warfare Center and School de la Fort Bragg, Noth Carolina, Scoala de Comando a Armatei Americane; redactor la Postul de radio „Vocea Americii” (1975-1985 şi 1989-1999); Visiting Professor, Jerome E. Levy Chair, Naval War College, Newport, RI (2001); Adjunct Professor and Research Associate, William R. Nelson Institute, James Madison University, Harrisonburg, VA (2002-2004); Professor of Pedagogy and Teaching Methodology and offering lectures and block of instruction on Cross-Cultural Communication aş well aş Globalization issues la St. Mary’s University College, Addis Ababa, Ethiopia (2005-2007).

Opera şi activitatea. A scris lucrări şi studii social politice de cultură internaţională, care au fost folosite ca materiale de predare şi documentare la: James Madison University, Boston College, University of Nebraska, UŞ Army’s John F. Kennedy Special Warfare Center and School, Naval War College, Newport, RI, şi în alte instituţii.
A colaborat la majoritatea publicaţiilor din exil din care amintim: “Buletinul Bibliotecii Romane” din Freiburg, “Geographical Bulletin of India”, “The Journal of Social, Political and Economic Studies”, “The Mankind Quarterly”, “Stindardul” – Germania, “Cuvântul Românesc” – Hamilton, Canada, “Lumea liberă românească” – New York, “Micromagazin” – New York.

Cărţi publicate: „Poeme din închisori”, împreună cu Vasile Posteuca şi Nicolae Novac; „Amintiri din închisoare” (1974); “Bessarabia and Bucovina. The Soviet-Romanian Territorial Dispute” (New York, 1982), Ediţia a II-a „From Moldavia to Moldova. The Soviet-Romanian Territorial Dispute” (New York, 1991); Versiunea românească cu adăugări „Basarabia şi Bucovina în jocul politic al Rusiei” (Chişinău, 1998); The Soviet Union and Eastern Europe (Fort Bragg, NC, 1987); „Breaching Barriers of Cross-Cultural Communications (Fort Bragg, NC, 1988), Ediţia a II-a „Cross-Cultural Communications” (Washington, DC, 1990); Journey to Freedom (Washington, DC, 1990); “Jurnal Etiopian” (Bucureşti, Editura Top Form, 2007)

Premii, diplome, onoruri: 2001-Meritorious Citation and Award for 25 years of US  Federal Service/1989-Meritorious Honor Award, Voice of America, Washington, DC/1988-Commanders Award for Outstanding Public Service, Fort Bragg, NC/1984-Award for Excellence în Programming, Voice of America, DC/1973,74-National Defense Foreign Language Award, Columbia University, NY/1972,73 Soviet Nationalities Program Award, Columbia University/1971,73 President’s Fellow, Columbia University.
În ultimii ani s-a stabilit în Tucson, Arizona.

„Uneori soarta te poate proiecta pe meleaguri, pe care nici nu visai să le cunoşti vreodată”.

Nicolae absolvise „Filozofia”, dar exact în anul terminării studiilor, începu criza, o criză financiară şi economică care afecta întreg mapamondul, prin şomaj, falimente, datorii şi tulburări sociale. Războiul mondial sărăcise mult populaţia. Titraţii, spuma intelectualităţii era cea mai puternic marcată. Dar situaţia cea mai tragică o aveau proaspeţii absolvenţi de universităţi, care  la terminarea studiilor îşi vedeau toate visurile şi aspiraţiile spulberate. Pentru un post de portar se prezentau la concurs un absolvent de medicină, unul de litere, un inginer şi un licenţiat în drept. Dacă l-ar fi ascultat pe tatăl său, preot în sat, Nicolae ar fi avut mai multe şanse. Dar atunci când a mers să se înscrie la facultate, şi-a luat dosarul de la teologie, unde-l înscrisese părintele său şi l-a depus la filozofie. Acesta era domeniul pe care dorea să-l studieze şi pe acesta l-a urmat.

*

Pe stradă Nicolae se întâlni cu un cunoscut.

- Mai avem o şansă! Am auzit că se fac angajări în armată. Hai să încercăm şi noi! O ofertă mai bună nu avem! îi spuse tânărul.

- Şi unde trebuie să mergem? întrebă Nicolae.

- Ne întâlnim mâine la zece, în faţă la Universitate. Să fii pregătit! îi spuse tânărul.

Nicolae se întoarse acasă rapid. Era Ajunul Bobotezei. Involuntar, amintindu-şi de copilărie, începu să cânte cântecele bisericeşti, pe care le ascultase din fragedă  pruncie şi care i se păreau atât de familiare. Nicolae avea şi o voce frumoasă. În curte, proprietăreasa începu să-şi facă semnul crucii cu evlavie. Emil, medicinistul începu să râdă.

- Dar ce faci coană Matilda, de te închini aşa cu foc?

- Păi e Bobotează şi vine părintele! Ce, nu-l auzi? spuse femeia.

- Ha, ha, ha! râse cu foc Emil. E Nicu, coană Matilda, este Nicu, colegul meu de cameră! continuă el conversaţia.

- Cum? Dar cântă aşa frumos! Ce voce are! se miră Matilda.

- Nu ştii că tatăl său este preot? De aceea ştie toate cântările bisericeşti la perfecţie! explică tânărul.

- Păi şi de ce nu s-a făcut şi el preot? întrebă femeia.

- N-a vrut, n-a vrut coană Matilda! răspunse tânărul. Fiecare cu vocaţia sa!

Cu constituţia sa sportivă şi structura atletică, a doua zi, Nicolae a fost primit imediat în armată. Îşi rezolvase astfel problema cu serviciul. Nu aşa cum îşi dorise, dar în condiţiile crizei era singura rezolvare posibilă,  pentru el.  În ceea ce priveşte filozofia, putea să o studieze în continuare, în timpul liber. Şi când vor apărea condiţii mai favorabile, va deveni profesor, aşa cum îşi dorise. Până atunci putea să citească multe cărţi şi să scrie, cum era obişnuit încă de pe băncile şcolii. Scrisese chiar o monografie originală a satului său, prima de acest fel, după ce se documentă foarte serios. Aşezarea fusese întemeiată de pandurii lui Tudor Vladimirescu când s-au retras, după înfrângerea suferită.

Literatura rămăsese în continuare pasiunea lui Nicolae, mai ales că, din timpul facultăţii studiase singur toate cărţile şi cursurile prietenului său cel mai bun, Liviu, student  la litere. Toate studiile de critică literară, de teoria literaturii, Nicolae le lecturase cu pasiune. Mergea chiar la cursuri, la Universitate, cu Liviu, să audieze prelegerile deosebite, ţinute de profesorii universitari.

Viaţa în armată nu era uşoară pentru un om învăţat cu studiul. Dar firea sportivă a lui Nicolae, îl făcu să treacă peste impedimente. În unitate, colegii aflară de pregătirea lui superioară. Mulţi îl invidiau. Bârfele ajunseră chiar la urechile comandantului. Om cult, Berezoianu, îl chemă urgent la el.

- Bratule, este adevărat că tu ai făcut filozofia şi ştii şi greaca veche?

- Da, domnule colonel, răspunse Nicolae.

- După amiază, te prezinţi la mine acasă. Eşti invitat la prânz! E ordin! spuse zâmbind Berezoianu.

Bratu veni timid la colonel acasă. După prânzul copios, colonelul îl chemă în biroul său. – Vreau să discutăm despre noile apariţii editoriale! îi spuse acesta. Tu ce părere ai? Ce carte nou apărută, ţi s-a părut mai interesantă?

Şi dezbătură apoi, ore întregi, teme din literatură, artă, filozofie.

- Mi-a făcut deosebită plăcere să conversez cu tine! La revedere! îi spuse la plecare, lui Nicolae, colonelul. Dar nu uita! Aici, eşti domnul Bratu, filozoful, la unitate eşti Bratu soldatul!

În vară, Nicolae ajunse cu batalionul  în Cernăuţi. Oraşul era de o frumuseţe stranie, situat pe frumoasele coline ale Carpaţilor, pe malul râului Prut. I se spunea „mica Viena”, o denumire meritată pe deplin. Cu o istorie şi o poveste fascinantă, fermecătorul oraş era capitala Bucovinei şi reprezenta unul dintre cele mai importante centre urbane din România. Cernăuţiul a înflorit sub habsburgi şi a crescut de la un mic oraş de provincie într-un centru plin de viaţă şi diversificat etnic prin comerţ, meşteşuguri, cultură şi educaţie. Cu un trecut şi tradiţii comune, arhitecţii austrieci şi cehi, au transformat Cernăuţiul într-un oraş modern.

Nicolae a fost imediat fermecat de oraş, care era un loc modern, plin de fumuseţi naturale şi cu o arhitectură interesantă, cu multe monumente fascinante, sculpturi atrăgătoare, parcuri verzi şi pieţe primitoare. În Cernăuţi întâlneai toate stilurile arhitectonice care au existat în ultimele secole în Europa. Ca veşnic iubitor de artă şi frumos, Nicolae adora să parcurgă pe jos străzile întortocheate ale Cernăuţiului, să observe stilurile, de la empiricul din perioada împăratului Napoleon, la liniile melodioase ale barocului clasic. Admira clădirile în stil neobrâncovenesc – o continuare a modernismului austriac – ca biserica Sfântul Nicolae, lăcaş în a cărui compoziţie ornamentală, acest stil se împletea armonios cu unele elemente din Renaissance-ul italian şi cu procedee specifice româneşti. Clădirile în stil brâncovenesc şi neoromânesc le-a recunoscut uşor după frumuseţea şi ornamentele care aminteau de podoabele portului popular românesc, de straiele ţăranilor din satul său dar şi după coroanele masive şi semirotunde, care le uneau. Clădirea impunătoare a Primăriei a fost  construită în Piaţa Centrală a Cernăuţiului în 1847, în stilul clasicismului târziu. Din Piaţă, de-a lungul străzii Română, la o mică distanţă, Nicolae văzu clădirea bisericii greco-catolice, construite în 1821 în stil empiric. Cele mai noi construcţii erau cele realizate după războiul mondial ce se încheiase, de către firmele franceze, în stilul art deco.

Nicolae era încântat de minunăţiile Cernăuţiului, care nu puteau fi admirate nicăieri în altă parte a Europei. În faţa sa defilau peste o sută de zei şi zeiţe greco-romane sub formă de  basoreliefuri, sculpturi bombate, mozaicuri etc. Şi tot atâţia lei, păsări, şerpi. Constată că, centrul vechi al Bucureştiului era doar o tentativă provincială pe lângă statura imperială a clădirilor arhitectonice din Cernăuţi, adevărate amprente ale istoriei fabuloase, chiar dinainte de secolul de dominaţie habsburgică, cel mai marcant pentru el. Nicolae citise că prima atestare documentară a aşezării, a reprezentat-o un hrisov emis de Alexandru cel Bun.

Prima clădire din Cernăuţi, pe care a dorit să o vadă Nicolae a fost Universitatea „Regele Carol l din Cernăuţi”. Construcţia era o bijuterie construită în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pe unul din cele mai înalte dealuri ale oraşului. La înfiinţarea sa, în 1875 se numea „Universitatea Franz Josef” şi era o instituţie de învăţământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar. Nicolae ştia din cărţi că parlamentul austriac a aprobat în 1872 înfiinţarea Universităţii Maghiare din Cluj, iar la 20 martie 1875 a hotărât înfiinţarea unei Universităţi Germane în capitala Bucovinei. Scopul înfiinţării acestei instituţii superioare de învăţământ la Cernăuţi era în primul rând de propagare a limbii, culturii şi ştiinţei germane în această parte a imperiului.

Bărbatul observă că, ori de câte ori întorcea privirea, străzile Cernăuţiului dezvăluiau cele mai neaşteptate detalii arhitecturale. Fosta Mitropolie Ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei se distingea însă printre clădirile istorice cu caracter religios din Cernăuţi precum biserica catolică, biserica Iezuiţilor, biserica greco-catolică, biserica protestantă sau templul şi sinagoga. În  Cernăuţi, oraş cosmopolit, al unui amalgam de culturi şi religii, în care locuitorii  învăţaseră singuri cum să  convieţuiască paşnic şi să se respecte reciproc, toleranţa era nu numai un simplu cuvânt. Românii, evreii, germanii, polonezii, ucrainenii, armenii şi alte minorităţi convieţuiau împreună paşnic. într-o atmosferă spiritual, antrenantă şi efervescentă. Nu existau idei preconcepute, ură de etnie sau religie între locuitorii săi.

Mitropolia, – asemănătoare unui castel, datorită porţilor cu ziduri înalte de trei metri şi a clădirilor sale din cărămidă, cu pinioane în trepte şi merloane – era bijuteria arhitectonică a oraşului. Ansamblul este format din trei corpuri, o curte oficială şi un parc de cinci hectare, cu specii rare de arbori, dealuri artificiale, heleştee cu fântâni, statui şi grotă, fiind înconjurat de un zid înalt de trei metri. În centru era situată reşedinţa Mitropolitului, cu capela Sfântu Ioan al Sucevei. În stânga era Seminarul cu Biserica Sinodală, iar în partea dreaptă clădirea cu turn, care adăpostea o Şcoală de pictură de icoane şi una de diaconi, un muzeu, fiind şi casă de oaspeţi.

În prima seară, Nicolae a mers cu câţiva colegi la film. Clădirea cinematografului „Cernăuţi” a fost construită în 1877 în stil mauritan, înainte fiind sinagoga principală a oraşului. A  doua zi, Nicolae ieşi cu Mircea, un coleg, la „Vienna Caffé”.

- Hai şi noi la bal! Aici se organizează sâmbăta baluri! îi propuse Mircea.

Sâmbătă seara, în localul de lângă unitate avea loc un bal luxos. Familiile de vază, veneau cu fiicele, să le găsească aici alesul, să le căsătorească. Nicolae intră şi privi mulţimea elegantă, în agitaţie continuă. Deodată, într-un colţ, zări o tânără blondă, cu ochii albaştrii-verzui, mignonă şi suavă. Era ca un înger printre celelalte persoane din jurul său. Discuta cu o femeie tânără, mai înaltă şi brunetă, la fel de frumoasă şi cu aceeaşi ochi fascinanţi. Se îndreptă spre ele  şi o invită pe blonduţă la vals.

- Îmi acordaţi acest vals? întrebă Nicolae, înclinându-şi politicos capul.

- Ich bin schön, ich bin gebildet, ich bin wunderbar! sări în sus tânăra brunetă, accentuând puternic cuvântul „ich”. De ce nu vreţi să dansaţi cu mine? Eu nu am acum partener de dans!

- Mie-mi place domnişoara, spuse Nicolae hotărât, în timp ce întinse mâna să o prindă de degete, pentru a conduce spre ringul de dans pe tânăra fermecătoare. Cum vă numiţi  domnişoară? Eu sunt Nicolae, absolvent de filozofie şi fiu de preot. Acum sunt în armată. Dar în viitor voi fi profesor, ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.

- Elisa, spuse cu glas suav fata.

- Şi tânăra de lângă dumneavoastră? întrebă Nicolae curios. De ce a reacţionat aşa?

- Este Helga, sora mai mare. Este foarte frumoasă şi mândră, toţi bărbaţii îi fac curte. Se aşteaptă ca oricine să o placă! răspunse Elisa.

- Dar dumneavoastră sunteţi mult mai fină, mai delicată, mai suavă… continuă Nicolae .

- Aceasta este părerea dumneavoastră… spuse încetişor Elisa

- Numai cu sora aţi venit? întrebă bărbatul.

- Sunt aici cu mama, tata şi cei trei fraţi ai mei Arthur, Alwin şi Anton.

- Cunoaşteţi mai multe limbi, nu-i aşa? Am văzut că vorbiţi cu sora în limba germană. Eu am învăţat la liceu franceza, germana, italiana, spaniola, greaca veche şi latina! spuse Nicolae.

- Vorbesc foarte bine limba română, deoarece am făcut şcoala primară în această limbă, fiind limba naţională şi limba germană, eu fiind de această etnie. La şcoala catolică vorbeam în germană, dar am învăţat şi limba franceză, ca limbă străină. Când eram însă copii, eram toţi de etnii diferite şi ne jucam împreună întotdeauna. Astfel, am învăţat cu toţii să conversăm şi în rusă, şi în poloneză, şi în ucraineană şi chiar şi în idiş. Aşa ne înţelegeam mult mai bine între noi, dar şi cu părinţii tuturor. Ne folosea acest lucru şi când mergeam la prăvălia evreilor, căci ne puteam adresa în limba lor, şi la frizeria ucraineanului, la cinematograful rusului, căci acela este mai aproape de noi sau la poştă unde funcţionara era o poloneză. Cernăuţiul este un spaţiu internaţional din acest punct de vedere. Am învăţat să ne respectăm unii altora limba, etnia, dar şi religia. Să ne respectăm şi să ne iubim! explică tânăra.

Dansul se termină şi Nicolae o conduse pe Elisa la loc.

- Tată, el este Nicolae, activează în armată şi este licenţiat în filozofie! spuse Elisa.

- Aaaa, în armată! Mă numesc Heinrich Hensel, se recomandă bărbatul. Ea este soţia mea, Gertrude. Şi eu am fost ofiţer, la Curtea împăratului din Viena. Când am ieşit la pensie, m-am retras aici, în Cernăuţi. M-am căsătorit şi acum am o mică afacere, o fabrică de alcool medicinal.

Nicolae observă că doamna Gertrude era mult mai tânără decât domnul Hensel.

- Fratele meu a rămas însă la Viena. Şi fiul său, nepotul meu este acolo un avocat renumit, continuă domnul Hensel. Dar, cu criza aceasta, completă Gertrude… nepoţii mei, Peter şi Johannis au plecat peste ocean, tocmai în Canada…

- Îmi permiteţi să vă mai vizitez fiica? întrebă Nicolae.

- Desigur! acceptă bătrânul domn.

- Acesta este Mihai! spuse Helga venind rapid spre grup. Ne invită la susţinerea licenţei sorei lui, Anastasia, la universitate. Veniţi şi dumneavoastră, domnule Bratu? întrebă Helga pe Nicolae.

- Desigur! Chiar îmi face plăcere! răspunse bărbatul.

A doua zi, Nicolae luă toţi banii de soldă şi se opri la florăria din centrul Cernăuţiului. Intră şi spuse băiatului care vindea florile:

- Doresc să comand trandafiri roşii!

- Câţi doriţi? întrebă tânărul vânzător.

- De toţi banii aceştia! şi Nicolae întinse banii de soldă. Vă rog să-i trimiteţi la următoarea adresă: Wagnergasse nr. 13, domnişoarei Elisa Hensel, împreună cu acest plic.

Vânzătorul a trimis urgent pe băiatul care trimitea florile, la adresa menţionată. Acesta ajunse în zece minute cu trandafirii în faţa casei, o clădire impunătoare, cu etaj şi bătu la uşă. Apăru imediat Gertrude, mama Elisei. Am primit comandă, să aduc aceste flori la adresa dumneavoastră! spuse băiatul. Şi începu să descarce din trăsură, buchete imense de trandafiri roşii.

- Unde îi duc? întrebă el.

- În sufragerie! spuse uimită femeia.

În câteva minute, camera era acoperită de trandafiri superbi, roşii.

- Oare cine mi i-o fi trimis? întrebă încântată Helga şi se repezi cu nerăbdare spre plicul ce însoţea trandafirii. Pe plic scria cu litere caligrafiate ordonat: „Frumoasei şi gingaşei domnişoare Elisa, de la Nicolae”. Helga înşfăcă cu putere hârtia şi privi încremenită grupurile de versuri ce o acopereau.

- Cum, pentru Elisa sunt? Nu sunt pentru mine? Eu sunt mai frumoasă, eu trebuia să primesc florile! Şi ţi-a scris şi-o  poezie! Mie nu mi-a scris nimeni niciodată vreo poezie! spuse tânăra mânioasă.

- Lasă Helga, nu te supăra, o să primeşti şi tu trandafiri! o consolă blând Elisa.

- Tu ce te bagi! N-am nevoie de consolările tale. Nimeni nu-i ca mine! spuse Helga din ce în ce mai nervoasă şi izbucni în hohote de plâns.

Din ziua aceea, Elisa a primit în fiecare zi câte o floare de la Nicolae. A doua zi, Nicolae veni în vizită la familia Hensel. Casa familiei, cu etaj, era mărginită de case elegante cu două şi trei etaje, pe o romantică stradă pietruită. Era cunoscută a fi un loc popular pentru procesiuni de nuntă. Era prânzul şi familia îl invită la masă.

- Rămâneţi la noi la masă, domnule Bratu! spuse Gertrude politicoasă.

În sufrageria imensă, cu mobilă de lemn sculptată, o masă lungă trona în mijlocul încăperii. În faţă  era un tablou mare, cu o pictură ce reprezenta o pereche – un ofiţer cu poziţie şi costum impozante, cu o sabie lungă şi strălucitoare şi o doamnă elegantă cu o pălărie enormă şi umbreluţă. Era domnul Heinrich şi doamna Gertrude, când erau mai tineri.

Gertrude pregătise feluri variate – supă de pui, friptură de porc cu cartofi prăjiţi şi salată de roşii şi castraveţi iar ca desert, un tort imens de ciocolată, cu flori din frişcă, dispuse pe partea sa superioară.

- Facem cumpărăturile la „Elizabethplatz”, bazarul alimentar din apropierea Pieţii Teatrului, spuse Gertrude. A fost numit aşa în onoarea împărătesei austriece Elisabeta, completă ea, considerând că este nevoie de astfel de lămuriri.

- Şi ce gânduri de viitor aveţi? îl întrebă Heinreich pe Nicolae.

- Îmi doresc să fiu profesor de filozofie. Aceasta este vocaţia mea! Criza mi-a încurcat puţin planurile, dar sunt tânăr şi o să-mi ating ţelul. Acum însă, aş dori să mă căsătoresc… aş dori să mă însor cu Elisa, spuse timid tânărul.

Se făcu linişte. Părinţii doreau şi ei ca fata lor să se mărite, dar acum, în faţa cererii, erau luaţi prin surprindere. În această perioadă, cu criza, erau şi ei în impas. De curând, guvernul Iorga tăiase şi pensiile, lucru care îi afectase puternic. Afacerea cu alcoolul medicinal  se dusese de râpă şi pensiile ajunseseră singurul venit curent. Care acum nu mai era…

- Dar Elisa este foarte tânără. De abia a ieşit de la Şcoala Catolică de Maici.

În Cernăuţi, fetele de familie urmau această şcoală, să înveţe să se pregătească pentru căsătorie – învăţau limbi străine, să converseze, să cânte, să brodeze, să coasă, să gătească…

- Trebuie să aibă dotă pentru a se căsători cu un ofiţer! spuse Gertrude. Noi avem o casă cu grădină cumpărată lângă Cernăuţi. Aceea i-o vom da ca dotă!

- Îmi permite-ţi să o invit pe Elisa, la o plimbare prin parc? O voi aduce-o înapoi într-o oră, se adresă Nicolae către părinţii fetei.

- Desigur, răspunse Gertrude.

Parcul era aproape de casa Elisei. Un parc fascinant, pictat în nuanţe de verde, rod al vegetaţiei abundente şi alb pur, al băncilor, coşurilor de gunoi, al  construcţiilor şi anexelor, vopsite toate într-un alb imaculat. Iar Nicolae cu costumul său de militar şi Elisa cu rochia sa de culoarea ghioceilor de primăvară se sincronizau perfect cu cadrul.

Tinerii se aşezară pe o bancă, sub un salcâm încovoiat, cu o coroană expandată de frunze, ca o imensă umbrelă de soare. În faţa lor, trona un copac maiestuos, cu formaţiuni lemnoase ciudate, ca nişte trompe de elefant. Când era privit, copacul parcă avea ceva magnific în el. Părea că  transferă  şi admiratorilor săi, o părticică din măreţia sa. Ieşea în evidenţă printre nişte tuie înalte şi bătrâne, cu tulpina cheală pe aproape un metru, smotocite de vreme, cu crengile lungi lăsate în jos, ca nişte sălcii, care tind să se usuce dar care emană totuşi un farmec aparte. În dreapta, un rând de salcâmi tineri, abia crescuţi, stăteau aliniaţi ca soldaţii în pluton.

Ciripitul drăgălaş al păsărelelor, presărat din când în când cu triluri melodioase avea un farmec aparte. Din depărtare se auzi cântecul suav al unui cuc. Dar magnetismul miraculos al parcului se datora tufelor de trandafiri de la roşul purpuriu al sângelui şi dragostei, la albul curat al nevinovăţiei şi sincerităţii. Nicolae rupse un trandafir roşu şi-i prinse Elisei în păr. Frunzele copacilor fremătară ordonat sub mângâierea blândă a vântului. Nicolae avu senzaţia că parcul se transformase într-un tărâm magic, al cuplului primordial.

Amândoi nu scoteau nicio vorbă. Deşi de obicei erau firi sociabile, Nicolae şi Elisa, nu erau prea vorbăreţi de fel. Vorbeau numai cât era necesar şi atunci când trebuia. Dar parcă tocmai limbajul misterios al tăcerii îi unea acum cel mai mult. Le unea sufletele, le unea inimile, pentru totdeauna. În faţa lor, se contura imaginea a doi corcoduşi filiformi împletiţi în mod miraculos sub forma unei porţi de trecere. Alături, unul curbat, cu o corolă abundentă, îi străjuia…

La întoarcerea spre casă trecură pe lângă teatru. Teatrul din Cernăuţi era o clădire impresionantă, realizată sub influenţa Şcolii de Arhitectură de la Viena.

- Mergem sâmbătă la un spectacol? întrebă Nicolae, iubitor de cultură, ca-ntotdeauna, bucuros să vadă un nou spectacol, dar în acelaşi timp şi într-o companie plăcută.

Ajunseră curând în Piaţa Centrală. În mijlocul ei, trona nestingherit  Monumentul Unirii, inaugurat în 1924 la Cernăuţi în prezenţa familiei regale.

*

Nunta avu loc rapid, fără prea multe pregătiri. De fapt Nicolae nu a fost niciodată sclavul formalităţilor. Nici Elisa nu era cu fumuri, ca sora sa Helga. Pentru cei doi, dragostea era lucrul cel mai important. Tot acest spectacol de faţadă nu avea nicio valoare pentru ei. Erau valoroase doar sentimentele…

Rămaseră în Cernăuţi, la părinţii Elisei. În casa cu grădină, pe care o primise Elisa ca dotă, nu reuşiră să locuiască. O vizitau numai din când în când. Tatăl Elisei muri curând. Nu a rezistat stresului afacerilor din timpul crizei. Nicolae era omul studiului, al cărţii. Cariera militară nu era pentru el, dar o executa totuşi fără a i se părea o corvoadă, pentru că era o persoană sportivă, rezistentă la efort fizic. Elisa rămase însărcinată imediat şi după nouă luni de căsătorie dădu naştere unui băieţel frumos foc, Mircea, dar care se îmbolnăvi rapid încă din primele zile de viaţă şi muri. După un an, născu din nou, prematur, o fetiţă, plăpândă şi sensibilă, care semăna foarte bine cu Nicolae.

Elisa era foarte pricepută la treburile casnice. Avea o inteligenţă practică ieşită din comun. Învăţa repede orice presupunea îndemânare. Dacă vedea un om reparând ceva, imediat putea să facă şi ea acest lucru. În acest mod, tot ce se strica în casă era remediat fără probleme – instalaţiile electrice, aparatele. Îi plăcea să gătească, să lucreze câte ceva şi să cânte, mai ales melodia „Cernăuţi, schöne Stadt”. Asculta sfaturile primite şi învăţa orice era util, de la oricine…

- Dacă te speli pe dinţi în fiecare zi, îţi vei păstra dantura intactă! Bunica mea a murit cu toţi dinţii în gură, pentru că se spăla cu sare zilnic, spunea ea fetei sale.

*

Într-o zi de sfârşit de iunie al anului 1940, Nicolae era cu plutonul chiar pe malul Prutului, când a început să se tragă focuri asupra lor. Au fost luaţi pe nepregătite. Fiecare fugea încotro vedea cu ochii. Nu se mai vedea nimic! Numai gloanţe, praf, ţipete disperate… Când se termină totul, Nicolae era într-o văgăună – ca o peşteră, săpată miraculos în lut, de natură, în malul Prutului – lângă un civil, un cioban din sat.

- Doamne, dar cum aţi scăpat! Aţi trecut apa pe bârna asta, pe care nu poate un om, să o treacă în mod normal! V-am văzut de când au început să tragă şi nu mi-a venit să cred ochilor. Aţi parcurs-o în viteză, de parcă aţi fi zburat deasupra apei. Uite ce face frica din om! exclamă ciobanul.

Nicolae privi bârna şi se gândi că, într-adevăr, acum, nu ar putea să meargă pe ea. Doar un echilibrist de la circ, după multe exerciţii, ar fi putut executat aşa ceva! În plutonul lui era mare prăpăd. Toţi erau însă mulţumiţi că scăpaseră cu viaţă. Văzuseră moartea cu ochii. Doar câţiva erau răniţi. Comandantul îi anunţă imediat:

- S-a semnat  pactul  Molotov-Ribbentrop! Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţei nu mai fac parte din România, sunt cedate! Vin ruşii peste noi! Avem ordin să ne retragem cu batalionul imediat. Anunţaţi-vă  familiile şi plecaţi urgent! Părăsiţi Cernăuţiul!

Nicolae fugi rapid acasă. Era îngrijorat pentru Elisa şi pentru fiica sa. Dar acestea aflaseră deja vestea şi împachetau de zor lucrurile.

- Vin ruşii! Sunt la câţiva kilometri! Se văd deja, se auzeau de afară strigăte disperate.

- Dar unde mergem? întrebă Gertrude speriată.

- Veniţi la mine, în Timişoara! Este un oraş cosmopolit, ca şi Cernăuţiul! O împletire armonioasă de diferite naţionalităţi, religii. Oamenii sunt la fel de buni, sociabili şi de toleranţi unul faţă de celălalt! Satul meu este la câţiva kilometri depărtare. Iar rudele mele sunt foarte primitoare.

Bagajele erau aproape gata. Aveau însă foarte multe obiecte, moştenire de familie, care reprezentau trecutul acesteia… la care trebuiau să renunţe, pe care trebuiau să le lase în urmă…

- Haideţi mai repede! Lucrurile nu mai au acum nicio valoare! Viaţa este cea mai importantă! spuse Nicolae, mai ales că i se demonstrase acest lucru pe deplin, în urmă cu câteva ore.

Elisa avea multe obiecte de care o legau diferite amintiri. Era greu să le selecteze. Dar era în acelaşi timp, atât de speriată, încât luă ce i-a venit la îndemână şi ce a considerat că este absolut necesar.

***

În Timişoara ajunseră dimineaţa. Oraşul era deosebit de curat, cu multe zone verzi. Merseră întâi la Teodor, fratele lui Nicolae, care locuia pe bulevardul central. Nu se puteau caza însă aici. Cu Nicolae nu veniseră doar Elisa şi fiica. Erau şi Gertrude, mama acesteia, Helga şi soţul acesteia. Au plecat atunci cu toţii, la ţară.

În sat era agitaţie mare.

- Vine Nicu-a popii cu nemţoaicele! se anunţau între ei sătenii.

Şi ieşiră în drum, să vadă şi ei doamnele. Nu mai văzuseră până atunci îmbrăcăminte atât de elegantă, occidentală şi mobilă stil cu încrustaţii atât de frumoase. Rudele cu bănet  îşi puseseră în gând, la vederea acesteia, să posede şi ele pe viitor aşa ceva. Şi viitorul, prin deportarea în Bărăgan, chiar le-a facilitat dorinţa de a ajunge curând stăpâni, peste mobila dorită.

Era greu pentru un om care a trăit toată viaţa la oraş, să ajungă deodată la ţară. Dar Elisa era o luptătoare. Pentru fiica sa ar fi făcut orice sacrificiu! Curând, Nicolae îşi găsi un post de profesor de filozofie în Timişoara. Nu au stat însă mult timp liniştiţi. Căci s-a dat ordin de deportare în Bărăgan pentru refugiaţi şi moşieri şi au trebuit să părăsească Timişoara.

***

Epilog

După plecarea din Cernăuţi, fire optimistă, Elisa – ca toţi foştii locuitori ai Cernăuţiului – a încercat toată viaţa să regăsească farmecul oamenilor şi locurilor pierdute. Nu a reuşit însă. Elisa şi Nicolae au fost împreună până în ultima clipă. Nicolae a rezistat tuturor problemelor prin scris. Scrisul a fost cel care l-a întărit, l-a făcut să reziste epocii comuniste, deşi nu a putut să-şi publice niciodată lucrările, datorită regimului. Ultimii ani, a trebuit să lucreze ca bibliotecar – „om al cărţii” ca Lucian Blaga, cum se consola el. Scria zilnic şi faptul acesta i-a menţinut mintea şi inima mereu tânără, până la sfârşitul vieţii. Elisa, deşi mult mai tânără decât el, l-a urmat imediat. După atâţia ani petrecuţi împreună cu soţul său, deşi locuia cu fiica şi nepoatele nu a mai rezistat mult. A fost  marcată şi de moartea fratelui ei mai mic Anton, la care ţinea cel mai mult, deoarece era foarte bun la suflet, comparativ cu Alwin, care era foarte egoist.

Cu verii Peter şi Johannis nu a mai corespondat. Securitatea i-a interzis orice scrisoare venită sau primită de peste ocean. Ultima scrisoare o anunţa însă că cei doi îşi împliniseră visul – aveau fiecare ferma proprie. Lucrau însă prea mult şi nu au reuşit niciodată să se căsătorească şi să aibă urmaşi. Unchiul, avocat în Viena, singura rudă din Austria rămasă în viaţă, a fost vizitat de mai multe ori de Anne, fiica lui Alwin, care devenise profesoară de germană şi lucra şi ca translator uneori, ceea ce-i facilita călătorii în străinătate. Nici el nu s-a căsătorit niciodată şi nici copii n-a avut. Pe verii rămaşi în Cernăuţi, – care este acum în Republica Moldova – care  n-au vrut să-şi părăsească casele şi grădinile, i-a mai revăzut o singură dată, când au venit după treizeci şi cinci de ani, împreună cu soţiile, în vizită, în România…

————————————–

PAUN Cornelia (pseudonim Cornelia HEINZEL sau Cornelia PĂUN-HEINZEL) s-a născut la Braşov. A absolvit Colegiul „Dr. Ioan Meşotă” din Braşov, secţia de Matematică-Fizică. Dragostea pentru cărţi a moştenit-o de la bunicul său, din partea mamei, profesor de filozofie şi de la mama sa, profesoară de limba română. A învăţat de mică limba germană în casă, de la bunica din partea mamei, Elsa Heizel, care provenea dintr-o familie austriacă – tatăl bunicii a fost ofiţer la Curtea Împăratului de la Viena. Este scriitoare, poetă şi profesor român cu titlul ştiinţific de Doctor în Roboţi Industriali din 1998, al Universităţii Politehnice Bucureşti. Licenţiată şi şefă de promoţie în Filologie, Limba şi Literatura română – Limba şi Literatura franceză, Facultatea de Litere, Universitatea Braşov. Master în Didactica Disciplinelor Filologice, Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Activitatea literară: A debutat ca scriitoare în cadrul revistei „Asymetria” din Franţa, după care a publicat lucrări în mai multe reviste de pe mapamond: „Atheneum” Canada, „Alternava”, „Clipa”, „Gândacul de Colorado” din Statele Unite, „Le Capital des Mots”, „Revue Francophone Pantouns” şi „L’Autobus” din Franţa, „Onyx” din Irlanda, „Pagini româneşti din Noua Zeelandă, „Lettres de Malaisie” din Malaezia, „Review Taj Mahal” din India, „Letras de Parnaso”, „Esteponaviva”, „Revista de Relatos, poemas y Novelas” şi „Matematicas y Poesia” din Spania, Revista „Internacional de Criterio Actual Red y Accion” din Columbia, „Poemas del Mundo” din Chile, ş.a. Este prezentă în „L’Anthologie des Poèmes D’Amour Francophones” şi „Poèmes d’amour” din Franţa,  „Antologia universală a poeziei româneşti contemporane” şi „Antologia de proză scurtă contemporană a românilor de pretutindeni”… A fost redactor colaborator la un ziar. A publicat poezii în limba franceză, germană, engleză, italiană, rusă, arabă şi turcă. Are publicate şase cărţi de specialitate şi peste 160 articole – publicate în ţară şi străinătate. A scris primul manual al calităţii pentru o unitate de învăţământ din România. (George Roca, Rexlibris Media Group)

„Tara mea de dincolo de Prut,
mi s-a dat porunca sa te uit…”.

(Nicolae Dabija)

   La 28 iunie 1940 ni s-a dat ordin să te uităm. Zilele acestea s-au împlinit 75 de ani de la acest trist eveniment. Comisarii sovietici asistaţi de lepădături autohtone îmi ordonau să-l uit pe fratele de peste Prut, iar pentru a-l uita mai uşor m-a deportat în celălalt capăt al lumii, tocmai în fundul Siberiei la Cercul Polar. Celor lăsaţi (deocamdată) la vatră li se spunea că de acum înainte pe veci au o altă ţară – u.r.s.s., iar ţarcul se numeşte „republica sovietică socialistă moldovenească”. Învăţătorii în mare parte aduşi de peste Nistru le spuneau copiilor veniţi la şcoală la 1 septembrie că au o altă ţară, că trebuie să înveţe o altă hartă, o altă limbă – limba moldovenească, îmbrăcată în alte straie – grafia slavă (chirilică). Locul chipului luceafărului poeziei românești – Eminescu în clasă îl ocupa portretul „celui mai iubit dintre oameni” I. Stalin. Vă puteţi imagina starea elevului român de ieri devenit peste noapte octombrel, pionier, comsomolist sovietic, impus să-şi uite rădăcinile, ţara, strămoşii, tradiţiile, limba îmbrăcată în straiele ei naturale – grafie latină. Iar cei care refuzau să-şi uite Ţara erau deportaţi, împuşcaţi.

Trecuţi prin deportări în câteva valuri, prin închisorile nkvd-iste, prin cumplita foamete din 1946-47, când unii au fost aduşi la stare animalică, prin colectivizarea forţată, prin toate treptele şcolii sovietice, menirea cărora era deznaţionalizarea, rusificarea şi formarea noului om sovietic – „homo sovieticus”, marea majoritate de români basarabeni nu şi-au uitat rădăcinile, apartenenţa de neam. Chiar şi după 50 de ani de urgie sovietică, de satanism comunist la sfârşitul anilor 90’ această aşchie de popor român a renăscut ca pasărea Phoenix din cenuşă. Mişcarea populară constituită în Frontul Popular era cea mai puternică în fosta u.r.s.s. Această mişcare ia trezit şi pe fraţii de peste Prut. Însă prea repede s-a stins, nefiind atins scopul principal – revenirea acasă. Frontul Popular, încăput pe mâna trădătorului Iu. Roşca, s-a transformat încetul cu încetul într-o formaţiune politică antinaţională, care s-a stins lent până şi-a dat obştescul sfârşit. Visul de reunire cu Ţara se stingea şi el încet. Nu se mai vorbeşte astăzi despre Frontul Popular (rebotezat ulterior ppcd), despre liderul lui Iu. Roşca. „Maurul şi-a făcut treaba, maurul poate să plece”. Şi a plecat. Au venit alţii care au preluat flamura căzută şi ne-au îndemnat spre un nou orizont – cel al integrării europene. Cu câtă amărăciune în suflet constatăm astăzi că şi unii dintre aceştia ne-au trădat amarnic aşteptările. Mă refer la cea mai însemnată (ca pondere în organul legislativ) formaţiune politică de centru – dreapta – PLDM, condusă de V. Filat (de partidul lui Lupu nici nu mai vorbesc, acesta nu este al nostru). Atât de aproape de acest vis la 28 iunie 2014, când Iu. Leancă a semnat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană, şi atât de departe suntem astăzi. Politicienii noştri au transformat acest vector european într-un miraj. Cu cât ne-am apropiat mai mult de el cu atât mai departe suntem astăzi. Prin găinăriile politice şi financiare din ultimul timp au compromis extrem de mult acest vis, au compromis numele de politician, au compromis guvernarea democratică proeuropeană.

   Ceva e putred în Danemarca noastră. Pe toate căile posibile s-a creat o impresie eronată despre politicul basarabean unde se crede că nu mai e locul cumsecădeniei, bunelor moravuri. Poate de aceea oamenii cumsecade cu o bună pregătire şi cu simţul durerii de Neam nu-şi găsesc locul în politica basarabeană. Dorin Chirtoacă este unul dintre puţinii. Priveam cu dezgust bătăile electorale şi îl compătimeam pe Dorin Chirtoacă atacat bădărăneşte de tot soiul de duşmani şi „prieteni”. Cu toate acestea Dorin a câştigat Capitala, a câştigat cu un scor hotărâtor în pofida comportamentului mai mult decât bădărănesc al oponenţilor lui. Bavo Dorin! Ciuma roşie a fost oprită la porţile oraşului nu însă şi lichidată. Mare a fost dezamăgirea talimbului Dodon în noaptea de după alegeri care atunci când situaţia era deja clară s-a coborât la un limbaj de birjar. E de înţeles, are de făcut raport şefului şi nu prea are ce raporta la atâția bani cheltuiţi (puţini bani l-au costat puzderia de megabanere reînnoite de câteva ori pe parcursul campaniei electorale, corturile roşii cu oameni angajaţi împrăştiate prin tot oraşul, tonele de maculatură electorală distribuită la kilograme (fiind într-un troleibus la staţie taxatoarea s-a apropiat de un astfel de cort roşu primind un braţ de ziare. La întrebarea mea ce va face cu atâtea ziare ea mi-a răspuns „Sunt bune pentru ştersul geamurilor troleibuzului!”)? Actualmente toată clasa politică este compromisă în faţa cetăţenilor. Nu în zadar instituţiile statului se bucură de cel mai prost raiting. La aceasta au contribuit în mare parte mijloacele de informare în masă aservite unor grupuri de interes sau aflate în goană după senzaţii, partidele politice, scopul de bază al cărora nu este propunerea unor soluţii mai bune pentru a scoate această aşchie de popor atât de prost guvernată din mizeria materială şi morală, ci distrugerea cu orice preţ a oponenţilor politici, promovarea nepotismului, cumătrismului şi corupţiei. Pe scena politică a apărut un nou tip uman, pentru care sensul vieţii este achiziţia, consumul şi parada. Este un fenomen trist şi foarte periculos în politica promovată pe malul Bâcului.

Toate acestea au dus la erodarea puterii, la pierderea lamentabilă a încrederii în guvernare. Alegerile locale recente au confirmat acest lucru. În Chişinău, unde electoratul este mai informat, PLDM are doar 2 consilieri, iar PDM – doar unu. Atât de murdare au fost aceste alegeri. Pe parcursul campaniei electorale se crea impresia că acest lucru se făcea în mod special dirijat de undeva de cineva. Ar putea exista un plan bine chibzuit al Kremlinului de erodare cât mai puternică a puterii, a forţelor proeuropene democrate. De fapt nu le este prea greu să-şi atingă scopul deoarece cei din vârful puterii democrate le-au ajutat puternic prin găinăriile politice şi financiare din ultimul timp. Tot mai mult constat şi eu ca şi cunoscutul intelectual român Andrei Pleşu că „Ţara mea nu mai are mare legătură cu mine. E ţara altora: a unei reţele de indivizi care au ajuns la vârf prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă. Faţă de ţara „lor” mă simt nu numai străin, ci pur şi simplu ameninţat…Se fură lacom, se fură obraznic, se fură până la pierderea instinctului de conservare. Infractorii se simt infailibili, invulnerabili, nemuritori…Dacă sunt prinşi, se declară victimele unor manevre politice. Încearcă eventual, să scape, turnându-se între ei”. Parcă sunt scrise cu referire la situaţia actuală din Basarabia. Numai la noi se poate întâmpla aşa ceva ca unul dintre principalii învinuiţi de furtul secolului şă-şi cumpere imunitate cu voturile orheienilor. La întrebarea unui orheian de ce l-au vot pe cel învinuit de furtul miliardelor el a răspuns nonşalant „Poate a investi ceva din ceea ce a furat la Orhei”. Sfântă naivitate să nu o numesc mai dur. Acelaşi lucru îl putem spune şi referitor la Bălţi unde un alt hoţoman legat cu lumea interlopă câştigă alegerile din primul tur cu majoritate de voturi ale bălţenilor! Pentru multă lume este clar că scenariile Bălţi şi Chişinău fac parte din aceeaşi schemă construită la Kremlin. Vă puteţi imagina că R. Usatîi obişnuit cu luxul Moscovei (unde are o întreagă moşie cu o suprafaţă de 2 ha şi un adevărat conac) sau al Chişinăului a fost liber dispus să-şi lege destinul de această urbe provincială. Nu observaţi în discursurile lui cum tinde la postul de preşedinte al Republicii (să ne ferească Domnul de această năpastă!). Prostul nu este suficient de prost dacă nu este şi fudul. Sau tovarăşa Z. Greceanîi, fost prim ministru, este oare încântată de acest post de primar al Capitalei, care mai cere să te mai cațări uneori pe schele de construcţie sau să te cobori în subteranele reţelelor de canalizare (o priveam pe tovarăşă în noapte de după alegeri şi nu am observat să fie distrusă de insucces!). Este clar că fac acest lucru la ordinul celor care-i plătesc, iar ordinele se execută. Scopul Kremlinului este să fie cât mai rău în acest colţ de ţară, să fie compromise cât mai mult ramurile puterii şi atunci această aşchie de popor va fi o pradă uşoară şi singură îşi va pune juvăţul pe gât prin „vot democratic”.

Când mă gândesc că aceşti indivizi îmi hotărăsc soarta mă cutremur. La ce timpuri, la ce moravuri am ajuns. Partidele politice au devenit simple trambuline pentru afacerişti şi hoţomani iar noi îi înjurăm în gând însă îi votăm fiindcă nu avem alţii, fiindcă în locul lor ar veni alţii mult mai periculoşi. Iar miticii moldoveneşti profită de impasibilitatea situaţiei noastre. Biserica face propagandă electorală pentru reprezentatul satanei chiar în biserică! Mai toate televiziunile ruseşti fac campanie electorală doar pentru un singur candidat (Z. Greceanîi), iar puţinele din cele naţionale o fac pe imparţialii, promovând de altfel nemeritul. Diverşi „analişti politici” devin experţi mai în toate domeniile spălându-le creierii telespectatorilor.

Cei de făcut în această situaţie ambiguă şi deosebit de dificilă? Există două căi de salvare de pericolul asiatic şi aceste căi trebuie să se complementeze una pe alta: continuarea paşilor de integrare europeană şi reactualizarea ideii de Reunire cu Patria-mamă! Deşi tot mai iluzorie va trebui de susţinut pe toate căile ideea de integrare europeană sau ce a mai rămas din ea. Aici avem nevoie de o coalizare mai largă a forţelor democrate, care trebuie să lupte pe două fronturi: împotriva lui Dodon şi Usatîi, care îşi doresc acapararea puterii, rezilierea Acordului de Asociere şi reorientarea spre uniunea euroasiatică (rusă!); şi împotriva celor care au furat miliardele (Plahotniuc, Filat, dar şi Voronin, Dodon, Greceanîi, Şor ş.a.). Să te arunci cu pieptul dezgolit asemenea lui Matrosov nu faci prea mare treabă. Nu pot accepta nici în ruptul capului aruncarea tuturora în acelaşi ceaun cum fac cei de la Jurnal TV şi Platforma DA, unde îi găsim pe preşedintele N. Timofte, Iu. Leancă, dar şi pe D. Chirtoacă alături de Plahotniuc, Filat, Voronin, Dodon, Greceanîi ş.a. Ideea integrării europene mai este încă susţinută de electorat. Drept dovadă sunt rezultatele ultimelor alegeri generale locale unde electoratul le-a mai dat o şansă partidelor proeuropene, votând în peste ¾ de raioane candidaţi proeuropeni în funcţiile de primari locali şi consilieri. Însă un vechi proverb românesc spune că „ulciorul nu se duce de multe ori la fântână”, până la urmă se strică. De-ar înţelege acest lucru guvernanţii.

O altă cale tot mai frecvent auzită în ultimul timp este Reunirea cu Ţara, de la trupul căreia am fost rupţi la 28 iunie 1940. Ve-ţi spune că e puţin reală, dar să ne amintim cât de reală era la începutul anilor şaizeci ai sec. XIX mica Unire a Principatelor Moldova şi Muntenia. A devenit posibilă doar după pierderea de către Rusia a războiului din Crimeea. Şi Marea Unire de la 1918 nu ar fi fost posibilă dacă în rezultatul primului război mondial imperiile austro-ungar şi rus nu se destrămau. Această cale, destul de reală în anii 90, pe parcurs a fost serios compromisă. Lumânarea aproape stinsă a Reîntregirii a fost preluată de tinerii români de pe ambele maluri ale Prutului, viitorul cărora este cel mai mult compromis de situaţia actuală. Aceşti minunaţi tineri au organizat mitingul de comemorare a 203 ani de la raptul Basarabiei de la 1812, la care au participat peste 40000 de manifestanţi. Tot aceşti tineri organizează tocmai trei evenimente majore: Marea Adunare Națională (5 iulie 2015), Marșul lui Ștefan cel Mare si podul de flori de la Prut (11 iulie 2015). Să-i susţinem cu toţii în nobila lor idee, îndemnul lor către noi fiind „Vara asta doar așa puteți contribui pentru Unire. Orice om care și-o dorește trebuie să fie prezent măcar la unul dintre evenimente; în caz contrar – va privi de la televizor cum alții fac Unirea. Punctul de apogeu pentru tot ce înseamnă Unire este acum, în iulie. Este acum sau niciodată pentru oricine visează la Unire. Dacă nici cu această ocazie nu lăsăm tot ce avem de făcut la o parte și nu ne dedicăm doar Unirii pentru o zi, pentru o săptămână, atunci când?”.

Vorbind în limbajul bravilor tineri să vedem ce ne uneşte: aceeaşi limbă, istorie, cultură, tradiţii, religie, tricolor. De fapt suntem aceeaşi doar despărţiţi temporar la 28 iunie 1940. „De ce avem nevoie de unire?” se întreabă tinerii. Pentru că doar: „Dacă DNA-ul trece Prutul – hoţii vor intra la puşcărie, iar noi vom scăpa de corupţie; Dacă vom institui leul moldovenesc ca valută naţională–vom avea o piaţă valutară stabilă; Dacă autostrăzile românești vor ajunge şi la Chişinău – vom conecta infrastructura noastră rutieră cu cea europeană; Dacă Republica Moldova se va integra în România – va accede automat în UE şi NATO, eliminând astfel pericolul unui război ca cel din Ucraina; Dacă vom beneficia şi noi de sistemul de educaţie din România – condiţiile de trai ale studenţilor s-ar îmbunătăţi vizibil, iar bursele tinerilor ar fi de nivel european; Dacă procurorii de la Bucureşti vin la noi – se va recupera miliardul furat; Dacă vom trăi ca-n România – salariile noastre vor fi în mediu de 530 Euro; Dacă ne vom aproviziona în întregime cu gazul românesc – vom plăti mai puţin şi nu vom depinde de cel rusesc; Dacă vom beneficia de granturile, pe care le are România la dispoziţie în următorii ani – la noi ar ajunge miliarde de euro subvenţii pentru agricultură; Dacă vom putea trece Prutul fără graniţe–ne vom bucura de Munte şi Mare la noi acasă”.

La cele spuse de tineri aş mai putea adăuga: pensiile ar fi ca-n România de apr. 300 Euro în loc de 70-80 Euro; cercetătorii ştiinţifici ar avea salarii la nivelul celor europene; cadrele didactice vor avea salarii între 500-1000 Euro nu 80-150 Euro cum este acum la noi.

Şi atunci să ne întrebăm: de ce nu facem REUNIREA? „…Dar de-o fi să mi te uit, suflet al meu/, Uite-mă pre mine Dumnezeu!”.

Valeriu Dulgheru

„O să vă ne-uit eu!…”

Paul Goma

Se impune azi, mai mult ca oricând, conceperea unui eseu despre libertate, dar nu despre acea formă a sa vândută colectivităţii drept marfă iluzorie în momentul schimbărilor decisive de traiect istoric local (a se vedea aici punctele periodice de inflexiune din viaţa popoarelor, puncte intitulate generic „revoluţii”, atunci când se înlocuieşte, de regulă, prin sânge şi forţă o anumită putere politică susţinută de interese specifice de grup cu un alt conglomerat dominator, caracterizat, la rându-i, de varii mecanisme coezive interne de tip, evident, similar cu cele amintite anterior) vrem să discutăm în cadrul materialului prezent, ci despre cu totul şi cu totul altceva, despre libertatea percepută ca organism viu, palpabil, ca prezenţă obiectivă şi, totdeodată, prelungire necesară, nicicum suficientă, a spiritului Fiinţei umane de a se dezvolta pe sine în chip plenar, cu alte cuvinte, de a deveni. Arhitectura interioară a ceea ce denumim generic libertate se poate construi, după criterii diverse, în fel şi chip. Dacă ne raportăm, spre exemplu, la axa verticală a existenţei, libertatea apare ipostaziată aidoma unui dat divin de o incontestabilă măreţie şi largheţe interpretativă. Privind fenomenul pe linie orizontală, din perspectiva evoluţiei ontologice de tip pragmatic a Omului din oricare veac, ea ni se înfăţişează ca un drept firesc al acestuia moştenit pe cale nativă, tocmai pentru că vine să anuleze definitiv starea de sclavie colectivă artificial întreţinută prin varii ideologii circumstanţiale limitative (articulate, îndeobşte, pe violenţă, discriminare, ură şi despotism) de către sistemele politice diabolic construite în timp şi împlântate nemilos în coasta rănită a Alterităţii, o Alteritate mută, nefiresc de permisivă în raport cu acceptarea condiţiilor de vieţuire vădit modificate în defavoarea sa, dar şi cu o doză uriaşă de vină, gândindu-ne la aria pasivităţii jucate fără discernământ de nenumărate ori în faţa răului, prin excelenţă, distructiv.

Desigur, libertatea nu ar fi trebuit niciodată să devină apanajul regimurilor politice diverse sau al organizaţiilor secrete, indiferent de natura lor, cu toate paradoxurile inerente ce decurg de aici. Mergând pe firul lucrurilor însă, din unghiul temporal al ultimelor trei sute de ani de istorie a Pământului, trebuie menţionat faptul că mai toate produsele efemere de gen politicard ori ocult perindate pe scena cuprinzătoare a lumii, s-au folosit de libertate într-un singur şi binecunoscut sens, cel propagandistico-manipulatoriu. Până şi sistemele de tip închis (nazist, comunist) îşi înjghebaseră la ordin propria semantică a libertăţii. Nu e deloc greu, până la urmă, de analizat şi comparat atât gradele de mişcare ale Fiinţei umane în medii istorice diferite, cât şi procesul de evoluţie a conştiinţei acesteia în raport cu succesiunea ideologiilor nefaste care au tot venit peste ea. O secvenţă dură, dar interesant de adăugat în schema de faţă, o secvenţă de anulare integrală a libertăţii din punctul nostru de vedere, nu însă şi al celor care i-au creionat îndelung chipul, a căpătat contur o dată cu venirea la putere a bolşevicilor în patria Sfântului Serafim de Sarov, Rusia, atunci când Lenin însuşi a legat cu o funie crucea de şase metri, din bronz, înălţată aproape de Kremlin de către Marea Ducesă Elisabeta, pe locul asasinării soţului ei, Serghei Alexandrovici (fost guvernator al Moscovei), prăbuşind-o definitiv şi ştergând, cel puţin la nivel aparent şi simbolic din structura memoriei colective, urmele vechii orânduri a ţarilor ruşi. Cuvintele ucigaşului Kaliaiev spuse cu sentenţiozitate la locul faptei – „Jos Ţarul, trăiască Revoluţia!” – pot fi lesne asemănate cu o banală coborâre de cortină la final de spectacol, când, cu trupul strivit în noaptea de 17 spre 18 iulie 1918, la Alapaievsk, Rusia pravoslavnică a dinastiei Romanovilor îşi va fi încheiat muceniceşte rostul, în vreme ce gurile de foc ale bolşevismului dur sfâşiau deja, cu o forţă nebănuită, amintirea unui trecut din ţesătura căruia împrăştiau raze înspre inima poporului rus figuri pline de lumină duhovnicească, precum cea a Părintelui Gavriil de la Mănăstirea Eleazar ori a Egumenului Gherman şi a lui Alexie Zăvorâtul – stareţii Schitului lui Zosima. Aşadar, cerul Rusiei, împânzit dintr-o dată de o mulţime de nori negri amestecaţi cu sânge şi cu furtună, îşi închidea, sub semnul unei amnezii societale nefireşti şi între limitele unui contur geometric cu totul şi cu totul imprecis, trecutul recent.

După o primă lectură vizuală a situaţiei tragice a Romanovilor, etapa următoare, a prospectării în profunzime a spectacolului duplicitar al istoriei, ne relevă că diferenţa exactă, nu aproximativă, dintre reprezentaţiile succesive ale destinului ţàrinei slave de la Răsărit constă în faptul că Marele Duce Serghei Alexandrovici fusese obligat de complotişti să-şi plătească, practic, cu sânge forma lui imperială de libertate, să o numim, pentru ca, mai apoi, pe urmele neuscate încă, de un roşu aprins, ale morţii, să fie ridicată o altă paradigmă a „libertăţii”, libertatea-marfă propusă colectivității de adversarul bolșevic, reprezentat aici prin sinistrul asasin Ivan Kaliaiev, insul care, în faţa Marii Ducese Elisabeta, a avut inconştienţa să grăiască astfel: „Nu, nu-mi pare rău! Trebuie să mor pentru cauza mea. Voi muri!” Emblematice ni se arată a fi în contextul dat cuvintele părintelui Mitrofan Srebrianski, tocmai fiindcă el definește foarte bine în Jurnalul personal folosirea fățișă a libertăţii ca simplu pretext de înlocuire – cum altfel decât prin moarte crâncenă – a unui regim politic cu altul: „Tiranilor! Strigaţi în gura mare despre libertate, în timp ce voi acţionaţi prin forţă.” Interesant e faptul că „modelul” Alapaievsk s-a repetat mereu de-a lungul şi de-a latul istoriei lumii, în ipostaze, de regulă, controversate, şirul imens de crime săvârşite în numele sfânt al libertăţii continuând, sub varii forme abominabile, şi azi, la început de secol porno-cibernetic şi antiuman XXI.

Imaginile poziţionate în antiteză oferă întotdeauna cea mai relevantă exemplificare în raport cu cele două faţete ale oricărui subiect analizabil. Personal, una dintre cele mai frumoase ipostazieri ale zeiţei Libertate mi se pare a fi reprezentată de privirea-simbol, limpede, lipsită de echivoc, dintr-o scenă de film neregizat încă, unde protagonistul masculin, în vârstă de nouă ani, încearcă din răsputeri să-şi smulgă de pe trup bucata de sârmă ce îi răneşte abuziv fiinţa. Gândul lui imediat de a evada din viforniţa, fie ea şi temporară, a coliviei cu păsări moarte şi rânjete de diavol e semnul prim nu doar al vocaţiei congenitale a umanului trăitor care se află în legătură directă cu libertatea sa totală de mişcare, atitudine, cuvânt şi conştiinţă, ci şi al semanticii majore a stării naturale a persoanei de a exista. Privirea copilului, căznindu-se să arunce la pământ laţul nedreptăţii şi al umilinţei, se poate asimila fără tăgadă cu echivalentul esenţei funciare a libertăţii înseşi, libertate ce-şi înalţă cu maiestuozitate statutul identitar deasupra microuniversului glacial al tenebrelor lumii spre a admira în voie estetica unui cer de culoarea nopţii presărat la nesfârşire cu nenumărate stele alburii. Schimbarea episodică a unui model ontologic cu altul – antagonic prin constituţia lui dizarmonică şi dublat, pe deasupra, de o cruzime omenească cu trunchi patologic vădit – nu a putut produce în arhitectura lui lăuntrică decât o anumită formă agresivă de şoc cultural, element contributor în mod decisiv la construcţia viitoarei sale maturităţi, una de natură protestatară, unde spectrul complex al memoriei, dar şi semnificaţia corectă a verbului încărcat de suferinţă „a neuita”, s-au regăsit întotdeauna pe afiş în rol principal. Cu toate că filmul, despre care am făcut vorbire anterior, nu e turnat încă pe banda de celuloid, actorul invocat în scena întruchipării reale a substantivului feminin libertate face parte din compoziţia contrariantă a lumii din jur, o lume care şi-a masacrat aproape totdeauna cu uşurinţă florile, iertându-şi de prea multe ori la rând vampele reci şi călăii…

Numele lui: Paul Goma – intelectualul alungat vreme de zeci de ani de pe propriul său pământ, cu o viaţă cotidiană determinată faptic de un şir de scene definitorii pentru o parte bolnavă a speciei umane, unde amprenta durităţii comportamentale a unor Kaliaievi comunişti autohtoni şi-a spus cu cvasiconstanţă neiertătoare cuvântul. Mai mult, lui Paul Goma, viaţa i se poate asimila nu numai cu un veritabil maraton ontologic închinat cu demnitate uneia dintre cele mai pure dimensiuni intrinseci ale Fiinţei umane – libertatea -, ci ea ar trebui privită şi ca o vocaţie singulară a traiectoriei sale telurice dăruită în chip generos de către divinitate. În anumite puncte critice ale istoriei, s-a observat cu uşurinţă faptul că modelele concrete de protest individual au întrecut cu certitudine, atât din punctul de vedere a reprezentativităţii, cât şi din cel privitor la eficacitatea lor instantanee, în perimetrul intern şi global, anvergura mişcărilor de opoziţie colective. Scriitorul-dizident român nu a făcut nici el excepţie în vremea sa din atmosfera dinamicii fecunde a demersului de impunere în sfera publică şi în cea politică a libertăţii îndelung clamate, fiindcă, până la urmă, imaginea acesteia din urmă s-a identificat, în cazul de faţă, cu însuşi destinul tulburător al omului de litere Goma, destin ce ţine de geografia specifică a unui spirit luminos, dominat integral de sinceritate şi rebeliune întemeiată.

Disociat ideologic, bineînţeles, de torţionarii violenţi ai regimului comunist mânjiţi cu „sânge pe mâini” şi pe conştiinţă, dar şi de acei torţionari aparent „cu mâinile curate”, transformând însă la ordin persoana din faţa lor în hominidul proscris căruia, „atunci când se uită în oglindă, îi e ruşine de sine şi de copiii lui”, autorul, printre alte volume, al „Gherlei” şi al lui „Ostinato” este astăzi mai actual ca oricând, actualitatea lui fiind regăsită în substanţa fundamentală a subiectului tratat cu durere şi profunzime deosebită în scrierile sale – libertatea Fiinţei umane, dar şi percepţia şi raportarea ei la conceptul acesta real într-un regim politic considerat totalmente închis şi înte graniţele unei societăţi sprijinite, de regulă, pe laşitate şi compromis vădit, dacă se deschidea brusc nişa dialogală privitoare la iniţierea oricăror acţiuni civice şi civilizatoare cu tentă generală pozitivă (a se vedea aici conţinutul sugestiv al celor două scrisori din anul 1977 adresate de Paul Goma cehului Pavel Kohout şi preşedintelui român Nicolae Ceauşescu). În creaţia şi în conştiinţa scriitorului nostru, libertatea este pretutindeni la ea acasă, aşa cum şi scriitorul însuşi se află la el acasă în patria la care aspiră permanent, patrie numită simplu Libertate. Faptul că i-a fost inscripţionat în destin să ajungă nicidecum altundeva, ci în renumitul spaţiu cultural francez, părăsind în mod obligat ruinele unui univers concentraţionar al Estului european din cea de a doua jumătate a secolului XX îndeajuns de bine cunoscut pe propria-i piele şi căruia, ani la rând, i-a trăit, cu maximă intensitate şi voinţă, clipa, înseamnă că Paul Goma a primit un cadou imens de la divinitate, exilul deschizându-i-se cu generozitate, până la urmă, ca un imens culoar al creativităţii şi al recunoaşterii sale valorice la nivel internaţional. Căci, alături de Pavel Kohout, dizidentul român s-a definit ca o conştiinţă veritabilă şi, deopotrivă, ca un simbol marcant al luptei pentru drepturile omului şi libertate de care Europa avea mare nevoie în acel moment.

Dacă îmi va fi dat cândva să scriu o carte despre acest intelectual autohton forțat de autorităţile politice ale vremii să se stabilească, în anul 1977, într-un alt loc al pământului decât cel în care vieţuise până atunci, probabil că titlul volumului meu ar suna cam aşa: „Curajul are un singur nume – Paul Goma…” Deoarece cum s-ar traduce mai bine atitudinea copilului de nouă ani din satul transilvănean Buia, care şi-a cerut cu vehemenţă dreptul său firesc la libertate, pentru ca, patru ani mai târziu, tot el să îşi găsească puterea interioară de a înfrunta organul de Securitate sibian cu scopul de a-i fi eliberaţi grabnic părinţii – familia de învăţători Goma -, decât prin plinătatea semantică a substantivului defectiv de plural „curaj”?!… „O să vă ne-uit eu!”, rostea cu ani în urmă autorul „Culorilor curcubeului”. Şi n-o făcea cu vreun iz suspect de ameninţare făţişă, ci cu dorinţa de a relata în mod exact, matematic, cronica unei istorii trăite de el la modul tragic, ca un philippidian Prometeu înlănţuit în vârf de Caucaz, o istorie depozitată integral în perimetrul vast al memoriei personale – sălaş al unor adevăruri mereu ţâşninde cu vioiciune la suprafaţă dintre cutele pânzei sale pline de criticism obiectiv şi expresivitate.

Verbul de pe hârtie al lui Paul Goma nu este aidoma unui foc de paie mocnit, care-şi rumegă cu încetineală rostul, ascunzându-şi în spatele îndelung căutatelor metafore adevărurile concrete ale propriei vieţuiri. Dimpotrivă, avem de-a face aici cu un verb trăit în totalitate onest şi veritabil, nu până la despuierea lui de ultima posibilă interpretare logică, ci, tocmai fiindcă e viu şi tăios ca o lamă lucioasă de cuţit (cu viaţa regăsindu-se în carnea lui exact aşa cum apare ea în realitate, la dimensiunea sa corect cuantificată), până la redarea completă a sensului său profund denotativ. Libertatea, „proiectul imemorial al omului” (Marcel Moreau), nu rămâne pentru Goma un simplu punct îndepărtat de „esenţă mitică”, fixat, undeva, pe nivelul superior şi intangibil de „cel mai divin dintre visuri”, conform concepţiei aceluiaşi scriitor belgian – fiu de ţiglar „cu suflet simplu şi inimă tristă” – Moreau. Dimpotrivă – şi aici intervine factorul novator al gândirii autorului român (vreme de zeci de ani, iată, apatrid) -, libertatea e un organism activ, completamente demitizat şi supus pericolelor multiple (nu un banal concept filozofic însoţit de o aură abstractă specifică, rod al formulării şi reformulării unor raţiuni individuale cunoscute, şi dezvoltat într-un fel sau altul, doar atunci când e absolută nevoie de el), un organism supus dispariţiei totale, dacă se va încerca a i se interzice ideologic să mai respire natural oxigenul planetei Pământ, şi care necesită întotdeauna manifestări concrete, imediate pentru a exista.

Scriitorul Goma nu naşte mecanic în literatura pe care o scrie şiruri de fantome fără sens, năpustite cu violenţă peste clipa prezentului din faşa unui trecut dominat perpetuu de monştri. El are o capacitate unică de a elibera adevăruri fundamentale prin însăşi fibra personajelor sale livreşti. De fapt, sentimentul pe care ţi-l lasă în suflet lectura unui volum scris de dizidentul român este acela că adevărul în sine are o nevoie absolută de toate personajele respective pentru a ieşi, cuviincios, la iveală şi invers, ele, personajele, se constituie în decupaje perfecte ale şirului de realităţi parcurse destinic de acesta. O relaţie biunivocă necesară şi caracteristică teritoriului de creaţie gomian, o epopee muncită a spiritului ce aruncă limitele frontierelor lumii în aer, căci radiografia acestei umanităţi, până la urmă, şi a persoanei ca atare în universul totalitar sufocant se dezvoltă pretutindeni la fel, iar reflectarea ei, aşa cum a fost şi nu altfel, face parte integrantă şi integratoare din structura intimă a scriitorului aici invocat. Personal, văd în Paul Goma expresia plenară a libertăţii de exprimare prin atitudinea constantă şi făţişă de neînregimentare politică ori de alte naturi, atitudine adoptată cu naturaleţe de la un capăţ la altul al vieţii sale (oricând subiect de carte sau de film, la rândul ei), un firesc ce ţine de armonia geometriei lăuntrice singulare orânduită lui de Pronia cerească.

Indiferent însă de cum vede un creator de literatură sau altul libertatea – şi excludem aici, din start, libertinajul ca tipar acceptat sau impus de vieţuire a individului şi, implicit, a colectivităţii -, această formă sui-generis a Fiinţei umane şi, deopotrivă, animale de a exista ca atare în Universul demiurgic trebuie să fie identificată cu atmosfera favorabilă, calmă, lipsită de tenebre şi soluţii imorale de circumstanţă, unde pot respira toţi cei mânaţi, vorba lui Octavian Paler, de „idealuri autentice” ori ba, trăind prezentul mistificat, mai mult de nevoie decât de voie, în realităţi prietenoase sau, din contră, încărcate de multiple ostilităţi. A vedea lumea ca pe un continuu cimitir al miturilor şi al propriei tale existenţe puternic mărginite de raţiuni luciferiene azi, a topi credinţa cea dreaptă în sosul alienant propus mulţimii de către diverşi filozofarzi teribili din orice veac anost, a nu mai fi în stare să citeşti înlăuntrul fenomenelor şi dincolo de ele cu bucuria descoperirii unor noi conţinuturi necesare firii, a accepta cu necârtire malignul existenţial şi rana pe care acesta ţi-o sapă în carne fără ca să ai posibilitatea de a elimina nedreptatea făcută, a privi monstrul diavolesc în ochi şi a-l lăsa voliţional să-ţi zgârie la nesfârşit faţa ori să-ţi spurce cu neobosită iraţionalitate trupul, a deveni complet indiferent în faţa morţii, ca şi cum aceasta nu ar fi un prag inevitabil al vieţii către o dimensiune următoare a sa, a relativiza cu bună ştiinţă adevărul, eticul şi esteticul, metamorfozându-le în principii fundamentale pentru modul contemporan de a fi, bucuria patologică trăită în raport cu ultimele bătăi de inimă ale păsării căzute peste deşertul cu premeditare ucis – iată un tablou sumar al captivităţii actuale, de unde e nevoie să se evadeze la nivel de persoană şi societate imediat. Altminteri, cultivarea vădit abuzivă a chipului hydrei satanice, care limitează prin discurs şi acţiune directă teritoriul gnoseologicului fascinant, va anula definitiv şi conştient cea mai frumoasă şi ofertantă stare a spiritului de a deveni – Libertatea -, ucigând dreptul firesc al Fiinţei de a ridica ochii către cer pentru a admira, la nesfârşit, o altă formă de libertate, de data aceasta, a materiei – Lumina…

—————————

P.S.

1) Am scris acest text în memoria scriitorului Corneliu Leu, omul de cultură care a luptat cu toate forţele domniei-sale pentru a impune în mod oficial Ziua Naţională a Limbii Române, dar şi în amintirea străbunicii mele dinspre mamă, Constaţa Creţu-Georgescu, născută exact la două săptămâni după moartea lui Eminescu, pe 29 iunie 1889, de Sf. Apostoli Petru şi Pavel, văduvă de război (este vorba, desigur, despre Primul Război Mondial).

2) Şi dacă tot am abordat aici vastul subiect „libertate” nu din punctul de vedere a abstracţiunilor livreşti, ci obiectiv, ca un modus vivendi al societăţii umane privite în genere, cred că ar fi, deopotrivă, necesar şi moral, în măsura în care legislaţia autohtonă a penitenciarelor o permite, să se realizeze de acolo, din îngrădeala oprelii, pentru că profesionişti de televiziune încă mai sunt destui la ora actuală, o emisiune cu profesorul Gheorghe Mencinicopschi, remarcabilul om de ştiinţă, care, la fel ca multe nume sonore ale ştiinţei şi culturii naţionale, a creat întotdeauna o imagine pozitivă României prin activitatea desfăşurată de-a lungul timpului. E bine a se vedea sau a se revedea, spre exemplu, atât emisiunea „Profesioniştii” a Eugeniei Vodă (TVR1), cât şi cea a doctorului Paul Moraru (Naşul Tv), unde profesorii Gheorghe Mencinicopschi şi Constantin Dulcan au oferit în chip plenar, prin expozeele personale, măsura inteligenţei şi a profesionalismului lor de anvergură internațională, alcătuind din cuvinte şi pasiune un duet magistral, bineînţeles, interpretat în tonalitate ştiinţifică proprie, fiecare interferându-i domeniul celuilalt cu un respect destul de rar întâlnit azi, indiferent de sfera reprezentată. Ar fi, astfel, de salutat la nivel de societate ca prof. Gheorghe Mencinicopschi, cercetătorul care poate spune atât de mult în cadrul câmpului său de afirmare profesională, să aibă posibilitatea de a oferi în orice moment adevărate lecţii de abordare a fenomenului studiat de domnia-sa de-a lungul anilor şi, de asemeni, să-şi susţină cât mai curând toate punctele de vedere ştiinţifice şi în conjuncturi internaţionale de marcă (congrese, simpozioane etc.), cu scopul benefic de a disemina în rândurile audienţei respective linia actuală de mişcare în domeniul cercetării alimentare, un segment românesc extrem de competitiv la nivel global de zeci de ani încoace.

Cred că, mai presus de orice, acestor valori certe, nu contrafăcute, ale ştiinţei româneşti şi mondiale trebuie să li se recunoască şi să li se respecte o dată pentru totdeauna, într-un fel sau altul, meritele personale, care au generat şi vor genera continuu o imagine favorabilă ţării noastre în orice moment, oferindu-li-se multiple şanse de acţiune şi de exprimare în timpul vieţii lor. În caz contrar, nu se va şti niciodată când ştiinţa poate rata beneficiile unei noi descoperiri importante în direcţia profesională vizată. Am să repet de câte ori va fi nevoie exemplul bunicului meu, care, dacă nu i-ar fi acordat ca procuror de caz tânărului inginer stagiar de atunci o şansă unică în temuţii ani ’50, şcoala hidrotehnică autohtonă nu ar mai fi avut niciodată în cuprinsul ei un nume marcant de talia profesorului universitar doctor inginer respectiv de mai târziu.

Şi încă ceva: personal, mi-aş fi dorit să am parte în activitatea mea profesională anterioară de un director de institut ca profesorul Mencinicopschi, profesionistul capabil să menţină în viaţă activitatea de cercetare cu pricina. Cei care au lucrat în proiectare-cercetare mă vor înţelege, alţii, însă, care nu au avut niciodată vreo legătură cu aşa ceva, sigur n-au cum să intuiască drama reală din sufletul unor oameni cu vocaţie, dedicaţi trup şi suflet căii alese, şi vor zâmbi, probabil, cu un uriaş dispreţ înfipt pe figură. Pentru aceştia din urmă, libertatea în sine nu există nici ca identitate şi, implicit, nici ca sens major, o importanţă covârşitoare în propria-le viaţă neavând-o decât falsul statut social obţinut prin mijloace ilicite diverse.    

Magdalena ALBU

Bucureşti

29 iunie 2015

Sf. Apostoli Petru şi Pavel

Preşedintele Republicii dl N. Timofte ar dori să-i semene lui Ştefan cel Mare. „Mă voi sfătui cu Ştefan cel Mare la alegerea premierului” a declarat în ziua comemorării lui Ştefan cel Mare chiar în faţa statuii lui. N-ar fi rău în situaţia drastică în care ne aflăm ca între ciocan şi nicovală: partenerii europeni sunt în aşteptarea unei guvernări proeuropene majoritare stabile, iar cei din est din mare dragoste ar dori cât mai repede să ne înghită. Cum era de aşteptat după alegerile locale consultările privind formarea unei alianţe majoritare au demarat. Să sperăm că nu vor dura luni de zile cum a mai fost. i între cele. „Nu trebuie să grăbim lucrurile, dar noi liberalii nu avem alternativă. Dacă nu venim noi, va fi și mai rău. Știm că venim la rău, dar trebuie să salvăm cursul european. Poate s-au tras concluzii”, a precizat dl M. Ghimpu, după întrevederea cu Nicolae Timofti. Într-adevăr aşa e. În actuala componenţă a parlamentului sunt posibile două variante de coaliţie majoritară: PLDM +PDM+PCRM şi PLDM+PDM+PL. Există şi o a treia variantă destul de iluzorie: PSRM+PCRM+PD. Însă luând în consideraţie raporturile tensionate între partidele de stânga (PSRM şi PCRM) este puţin probabilă. Politicienii şi societatea civilă trebuie însă să stea de veghe. Trebuie să ne ferim de o coaliţie de stânga ca dracul de tămâie. Un exemplu prost în acest sens pentru noi este Grecia. Şi Spania a trecut prin momente similare prin care trece Grecia însă guvernările democrate din Spania s-au mobilizat şi au scos ţara din criză. Însă guvernarea de stânga a împins Grecia într-un colaps cum nu s-a mai văzut la ei. Alergările prim ministrului grec la Moscova nu au dat nimic. Moscova nu doreşte un partener egal ci un supus. Referitor la prima variantă am avut-o timp de şase luni şi vedem unde am ajuns. Suntem într-o situaţie economică şi politică diametral opusă celei din anul trecut în perioada guvernării Leancă.

            Deci şansele creării unei alianţe majoritare proeuropene sunt reale. Sper ca de astă data liderul PL dl M. Ghimpu să fie mai flexibil ca să câştige cât mai mult: aflat între două poluri – aducerea luminii în problema miliardului furat şi refacerea vectorului proeuropean, el va trebui să aleagă soluţia optima: să pedaleze pe necesitatea aducerii unui procuror European fără a pierde şansa creării Alianţei proeuropene. Deja au apărut reacţii ale celor care nu doresc binele acestei aşchii de popor. „Ghimpu – alibi pentru salvarea Mafiei” declară marele antimafiot S. Mocanu. Tot aşa vor declara şi alţi mari patrioţi dar caravana trebuie să meargă înainte în caz contrar riscă să fie inundată de nisip. De menţionat că şi ceilalţi doi lideri nu au într-ales: retirajarea unei noi variante a coaliţiei precedente şi, drept rezultat, împingerea Republicii în incapacitate de plată şi criză totală, care iminent va conduce spre noi alegeri anticipate, care vor fi catastrofale pentru ele dar şi pentru întreaga Republică (am simţit pe pielea noastră efectul votului protestatar în alegerile curente) este inadmisibilă.

            După constituirea noii (vechii!) Alianţe se va purcede la înaintarea candidaturilor la postul de prim ministru. În presă deja au apărut câteva candidaturi. Voi încerca să fac o descriere imparţială a câtorva din ele. Una din ele este ministrul educaţiei dna Maia Sandu. În modul cum a activat în această perioadă de tranziţie în sistemul educaţiei îmi dă încrederea că ar putea fi un bun premier. Reformele în învăţământ, dureroase dar extrem de necesare în vederea ralierii la standardele europene, unde tindem să ajungem, au fost promovate metodic de această femeie mai bărbat decât predecesorii miniştri bărbaţi. Prin rezolvarea problemei BACului dna ministru a rezolvat parţial problema corupţiei în sistemul de învăţământ, mă refer în primul rând la problema copierii. Se ajunsese prea departe în această problemă. Fiind un specialist pregătit în străinătate, demonstrând că poate fi principială şi dură în promovarea reformelor, cred că ar putea fi o candidatură bună la postul de prim ministru în această situaţie extrem de dificilă în care ne aflăm.

O altă candidatură, de altfel, foarte bună (a demonstrat acest lucru pe parcursul a 1,5 ani

de premier, perioadă în care au fost obţinute realizări palpabile incontestabile) însă din păcate cu şanse minime de a fi promovată de cel căruia îi revine acest drept – V. Filat, este candidatura ex premierului Iu. Leancă, care ne-a adus Acordul de Asociere, regimul liberalizat de vize şi regimul de liber schimb, dar şi o primă încercare de a face lumină asupra furtului miliardului de la cele trei bănci (agenţia Croll a fost propunerea domniei sale care, de fapt, la costat postul de premier!). Primele două au avut deja un impact politic şi social (în special regimul liberalizat de vize), iar ultimul are o importanţă economică indiscutabilă – deschiderea pieţei europene pentru produsele moldoveneşti în perioada destul de grea a embargoului impus din partea Rusiei. Am spus-o şi o mai spun că Rusia nu este un partener de nădejde. Ea nu are nevoie de parteneri egali. Ea poate ridica embargoul până la o nouă supărare a lui Putin. Observaţi cum acest şovin Rogozin iarăţi condiţionează ridicarea embargoului cu îngenuncherea în faţa Transnistriei. Având o foarte bună imagine în rândul partenerilor europeni acum când aceştia aşteaptă un premier serios (nu o păpuşă gen Gaburici) pentru a debloca relaţiile îngheţate, Iu. Leancă ar fi cel mai bun premier. Partenerii europeni, dar şi organismele financiare internaţionale, nu vor avea nevoie de timp suplimentar pentru a-l cunoaşte. Dar şi pe interior într-un timp atât de scurt s-a impus ca un lider serios în alegerile locale recente. Propunând candidatura lui Iu. Leancă dl V. Filat ar avea o mare şansă de a se reabilita parţial atât pe interior cât şi pe exterior faţă de partenerii europeni, cărora le-a trădat aşteptările, compromiţând unica poveste de succes a parteneriatului estic. Această aşchie de popor aşteaptă de la dl V. Filat în primul rând dovadă că gândeşte ca un om de stat cu grija faţă de popor. Luând în consideraţie cerinţa dlui D. Chirtoacă de a fi atras în negocieri şi Iu. Leancă mai există o şansă pentru înaintarea lui la postul de premier – schimbarea algoritmului formării Alianţei între cele trei partide.

            Mă voi opri, de asemenea, la ultima candidatură în descriere dar nu şi ultima ca importanţă – cea a câştigătorului bătăliei din Capitală Dorin Chirtoacă. Am mai scris că D. Chirtoacă ar fi un bun prim ministru în această perioadă grea. Desigur, vom pierde un bun primar al Capitalei pentru următorii patru ani însă am putea câştiga un bun prim ministru în această perioadă deosebit de importantă pentru deblocarea situaţiei, chiar dacă guvernarea lui s-ar putea să nu fie de lungă durată. D. Chirtoacă, călit în vâltoarea evenimentelor Capitalei, trebuie împins în politica mare. Prin comportamentul său, în special, în ultimele alegeri locale când deseori era lăsat de unul singur în faţa rechinilor socialişti şi nu numai, dar şi pe fundalul crizei actuale de personalităţi la nivel naţional, Dorin Chirtoacă a demonstrat că merită acest lucru.

Să ne oprim puţin la analiza luptei lui D. Chirtoacă pentru Capitală. D. Chirtoacă este un luptător, este bine pregătit, pe segmentul de dreapta nu avem la moment un altul ca el. Să nu se înţeleagă greşit că îi voi cânta osanale. Pur şi simplu îi mulţumesc ca un alegător, ca un cetăţean de rând al Chişinăului, că nea scăpat de ciuma roşie. Desigur, are multe, foarte multe, de făcut pe acest ogor încă înțelenit, dacă va rămâne în fruntea Capitalei. Are de făcut curăţenie în primăria sa, chiar printre ce-i care îl înconjoară (acum poate iar prinde bine mătura înmânată de acel copil Z. Greceanîi!). Chiar în perioada campaniei electorale unii au lucrat împotriva lui. Vă aduceţi aminte de cazul de la piaţa centrală. Situaţia care persistă de ani de zile trebuia soluţionată în modul în care s-a încercat, chiar la câteva zile până la alegeri? Sau aceeaşi acţiune care a avut loc zilele acestea, comentată de primar „…drept o acţiune în folosul celor care au pierdut alegerile”.

După război mulţi eroi. Tot soiul de comentarii curg în şir atât din partea duşmanilor cât şi de la „prieteni”: că nu este meritul lui, că a fost un vot geopolitic şi că s-a votat răul cel mai mic. În acest context mi-aduc aminte de o mică istorie citită undeva (de fapt într-o foarte bună carte „Carte pentru toţi” găsită cândva în biblioteca şcolii, pe care am citit-o şi recitit-o de multe ori). „După descoperirea Americii H. Columb se afla la o recepţie. Unii dintre invitaţi comentau descoperirea lui Columb, spunând cu nu a făcut mare lucru. Puteau şi alţii să facă acest lucru. La care Coloumb le-a propus un experiment. Luând un ou de pe masă le-a propus să-l pună astfel ca să stea pe masă să nu se rostogolească. După mai multe încercări eşuate ale criticanţilor el a luat oul, l-a ciocnit puţin la un capăt şi la pus pe masă. Ce-i din jur au strigat cor „Şi noi am fi putut face aşa!”. Indiscutabil, noul vechiul primar trebuie să-şi aplece urechea la zvonurile care bântuie prin capitală, să le verifice şi să se debaraseze de cei corupţi, să facă ordine în gospodăria lui, să distrugă diversele scheme corupţioniste. Ce-i care au avut nevoia să umble prin instanţe să strângă diverse documente impuse de unii birocraţi, care trebuie obţinute de la alţi birocrati, ştiu ce înseamnă aceasta. Din păcate deseori se întâmplă ca în istoria cu umor a lui A. Raikin jucată în biroul unui funcţionar birocrat. „ Aveţi certificat” întreabă funcţionarul. „Da” răspunde vizitatorul. „Dar pentru certificat certificat aveţi” mai întreabă funcţionarul. „Da” răspunde vizitatorul. Pregătit acest vizitator dar în cele mai multe cazuri solicitanţii de anumite certificate nu sunt „atât de pregătiţi”, fiind nevoiţi să rătăcească prin labirinturile birocratice ale Capitalei sau să plătească.

Trebuie însă să-i dăm cezarului ce-i a cezarului. Îl putem critica (este pentru ce, este om şi el, are dreptul la greşeli), putem discuta unele acţiuni ale domniei sale nu întotdeauna cele mai adecvate (să ne punem noi în locul lui când pe o Laguta, pe un Brega (care chiar în seara când deja era clară victoria lui Chirtoacă deplângea pierderea tov. Greceanîi, căutând abuzuri pe la Durleşti) îi dai afară pe uşă, iar ei întră pe fereastră), dar nu putem contesta rolul lui Dorin Chirtoacă în această victorie. Să nu fi fost liderul Dorin Chirtoacă, chiar dacă a fost susţinut de unii scrâşnind din dinţi, pierdeam Capitala. Să ne bucurăm de acest lucru şi să mergem înainte. Mult mai puţin a câştigat Dorin Chirtoacă şi mult mai mult noi. Am scăpat pentru puţin timp, cel puţin în capitală, de ciuma roşie. Referitor la declaraţiile lui Dodon, sunt susceptibile pentru intentarea unui dosar penal. Să fie insultat atât de bădărăneşte cum a făcut-o I. Dodon, numindu-l pe D. Chirtoacă maidanez, iar pe noi toţi, care l-am votat pe D. Chirtoacă – „râie liberală”, este ieşit din comun. Acest buldog rău asmuţat de stăpânii săi de la Kremlin trebui cumva oprit.  Prin exprezia „râia liberală” el ia insultat nu numai pe liberali ci şi întreg liberalismul european (de observat că culorile liberalismului din Basarabia coincid cu cele ale Uniunii Europene).

Făcând relativă ordine în Capitală D. Chirtoacă ar putea face curăţenie în întreg acest colţ de ţară.

Să le lumineze Domnul mintea celor care vor decide, iar noi, muritorii de rând, să ne căpătuim cel târziu spre sfârşitul acestei luni cu un premier capabil să ne scoată din această situaţie extrem de dificilă. Timpul curge împotriva noastră.

Valeriu Dulgheru

Ia strămoșească

Am cusut pe ie macii toți în floare
Spicele de grâu scăldate în soare,
Hora bătrânească ce o știau moșii
Dimineața pură când cântau cocoșii!

Piscul unui munte albit de speranță,
Dorul ce așteaptă, o mână pe clanță,
Aripa de vultur și zboru’ îndrăzneț,
Steagul arborat de un vis semeț!

Am cusut pe ie, zâmbet de copil,
Doina din străbuni ce încă o știu,
Un altar de brazi, cu vârful spre cer
Și un ceas de taină, când încă mai sper.

Lacrimi am cusut, când mi-a fost mai greu
Și-un pumn de țărână chiar din trupul meu,
Sângele vărsat de ai mei strămoși,
Anii tinereții calzi și luminoși!

Am cusut icoana Sfintelor Fecioare,
Când primeau Lumină parcă-n calendare,
Smirna parfumată din teii înfloriți
Mâinile trudite pentru cei munciți…

Sufletul și ruga în genunchiul minții
Cum ne-au învățat de mici și Părinții,
Talpa și opica, plină de sudoare,
Sora mea și Prutul ce încă mă doare!

Ia am s-o îmbrac ea îmi este portul,
Când îmi petrec Moșii am să cos și ortul,
Vămile să trecem înspre veșnicie
Cu făclii speranțe aprinse pe ie!

Camelia Cristea

02 iulie 2015

Merg cântând

Nu-mi pasă de bătrânețe
Ca o negură coboară
Scutul meu de tinerețe
O doboară

Nu îmi pasă nici de ura
Celor care nu mă vor
Eu zâmbesc și astup gura
Tuturor

Nu îmi pasă dacă drumul
Pe alocuri e surpat
Îmi croiesc în viață unul
Separat

Nu îmi pasă nici de vise
Care nu se împlinesc
Încerc lucruri interzise
Cât trăiesc

De nimic astăzi nu-mi pasă
De e ploaie sau e vânt
Am făcut de toate-n viață
Merg cântând

Vasile Tudorache

Poemul iubirii

Scrie-mi un poem frumos de iubire,
Cu salcâmi în floare și fântâni de lemn
Ciutura privirii să scape de sare
Stelele aprinse în drum să-mi așterni!

Teii să-mi inunde inima de flori,
Roua să trezească zilele cernite,
Arșița tăcerii să treacă de nori,
Ploaia din priviri să nu ne irite…

Grijile mărunte să nu fure ceasul,
Polenul din ganduri să ne prindă pasul,
Să zidim vitralii din trăiri înalte,
Cămașa brodată cu bujori să salte!

Să nu dăm uitării, spicul de frumos,
Când aprins în slove este glorios,
Să deschidem porți spre cerul cu soare
Clipei să îi punem strai de sărbătoare!

Camelia Cristea
05 iulie 2015

11. 04. 82. Delhi 10.42 p.m.

Peste o oră și ceva împlinesc 37 de ani și nimic nu se întâmplă. Yoginder Bhargava mi-a trimis o felicitare. Fratele lui Yogindra Wadva mi-a adus o invitație la nunta unchiului lor, luni, o zi înainte de conferință (mi-am schițat-o).

Traducătoarea Mioriței nu se știe dacă va veni, aflându-se în stare de depresiune din dor de fiică – în examene – care la 12 ani nu știe că ea îi este mamă. Pentru mâine, soțul ei, de care a fost separată cinci ani, mi-a sugerat să mergem împreună la mama ei și să-i reamintim de Miorița de marți. Să vedem. M-a pocnit o sete tropicală și am înghițit în neștire orice apă și acum nădușesc, iar dogorul nici n-a început.

Îmi voi numi cartea de aici Indian Ink? Abia aștept să fiu mai liber după 14, să avansez cu traducerile din mine însumi. The Milky Way nr. 3 va fi dedicat povestirilor dictate de Nana. Numărul următor… să mai trăim până la iarnă. Proiectele nu mă mai înflăcărează. Nevoiesc răcoare.

Mi-am redactat conferința în engleză. Nu știu ce idei conține în românește, ceva calcuri. Tot țigara beedi e libertate. Domiciliu liber-forțat. Ceașca poate goală. Ganesh lângă cineraria. Kinograful îngroșat de exercițiile Nanei, cedat mie după ce am izbit penița stiloului de zid, nerăbdător să-i deschid ușa. Brejnev la Bonn. Congresul sindicatelor române.

Nivelul de trai cel mai redus din Europa Răsăriteană. Povestea cu societatea română în literatură putea să mă îmbolnăvească. Mi-e atât de limpede că literatura se resimte de o cumplită strangulare. Ceea ce mi-a tot fost sfânt pare a se îndepărta. Mi-e săracă engleza, dar poate devin în zece ani un stilist, cum nu mă știusem în română, presat de conștiință și nu de inspirații și impulsuri panteiste, de care m-am înverdnicit într-una, nebăgat în seamă.

12.04. 81. D.

Viki postea de 6 ori 7 zile. Saradrul era plin de admirație pentru el. Spaltul adus de ei arăta la fel cum i-l dădusem lui Anil, când, deliberat, renunțasem la corecturi, atât spre a nu obține alte greșeli, cât și dintr-o neglijență confuză până la modernitate întâmplătoare. Așa că, după ceai și urări în românește, i-am trimis de unde veniseră, invitându-i, cu jumătate de gură, marți, la conferința mea.

Curând, a venit Naviug, cu dulciuri, obicei bengalez, în ocazia aniversării mele. I-am spus că o să-i dau o lecție de luptă, dar tocmai atunci intraseră Lidia, Martin și Marek. Naviug tot voise să-i cunoască, era acum cazul. Eu mă jucam cu Martin, care privise cu atenție expoziția Nanei, arătând ce-i plăcea. Ne plimbasem și râsesem, ne bătusem, ne luptasem, ne ascunsesem, ne fugărisem, teutoni ori wadna jesko.

Marek mă lăudase în fața unor editori de artă și poezie (dar Naviug rămăsese la Macmilan, Oxford, Heinemann). Îi păruse că eu am trăit ca un filosof când rămăsesem, pe vremuri, singur în India.. Spune că Nana va fi mai înaltă ca mama ei, ca mine – și el e cel mai înalt din neamul lui.

S-a dus ziua mea de naștere. Columbire în cer. Ram-Ram. Căldura se insinuează în noapte. Sus e temperatura mormintelor. Tentația depresiunii se pregătește de la naștere. Viața se superficializează de azi pe mâine – sufletul îi simte bolovanul tot mai indispus, totuși cu sâc. Urmă precedând talpa ce și-o va asuma. Plictisul Parisului dezbucureștenizat, al Delhi-ului cu noi.

Pe cine să lase rece – au fost deja 40 de grade – Besaki, anul nou, de început al religiei sikhite și al secerișului în Punjab? Nansi se vede invitată de vecine. Mirate la auzul vieții noastre, venirii și imposibilității expediției.

parcă nu mai sunt nicăieri, nu mai am inimă în stânga, doar la suprafață câte-o cicatrice de speriat copiii

încep fiece tăcere altădată sunet ca și cum nu aș sfârși-o măcar mă amăgesc de plăcere cu vreun înțeles

13. 04. 81 D

Sunt ani de când m-am rătăcit într-un oraș mic, Găești – cum „gae” e „vacă” în hindi, mă văd printre Văcărești -, apoi în București și Roma – acolo, pornind de la arcuri de triumf. Dimineață, plecasem în Model Town să-l vizitez pe R. L. Shukla, în legătură cu talk-ul meu de mâine.

Am străbătut până acolo, podidit de căldură. Nu luasem adresa, încercasem să mi-o amintesc, dar memoria se topeșteși ea, după cum, la frig, s-o fi fixând în blocuri evocatoare. Labirint în Model Town. Lumea se pusese în mișcare ca o miere arhaică. O gurdwara deschisă, acum, de Anul Nou, întru euforia religioasă a sickhiților.

Începusem să mă dezinteresez de orice adresă. Când m-am pomenit într-un largo. Ieșind prin altă parte în Mallroad, mi-am închipuit că sunt Basho sub un palmier și am pornit-o luminat spre casă, bucuros de a fi renunțat, încercând, prin Camp, să înțeleg ce-mi spunea o bătrână care mă luase de mână. Poate voi muri în mișcare, rătăcit.

Prin rătăcire, trăiesc în perfectă necunoștință de cauză. Însumi voi rămâne acolo, nu se știe unde, mânat de un demon ermetic, orb, cântând fals dar cântând. Porta Pia, reper al rătăcirii romane. Spre Cernica în București, în Model Town, în vechiul Delhi. Albe aripi de colonii spre deșert.

14. 04. 81 D

Strange things auzite despre mine (A. S. M. ). Pe fundul paharului vieții lui Mitică s-a strâns în strat gros nulitatea. O toarnă pe gâtul oricui banderolând-o într-o greață de propagandă nemairidicolă,dar cu mult mai jenantă decât râgâiala unor diete locale. El dublează cu succes toți dușmanii culturii române.

De dimineață, ambiguă venirea vice-chancellor-ului la dept. de istorie. Marek își umfla roata din spate a bicicletei cu o pompă de împrumut. Edward are logodnică româncă, știe pe Iorga pe de rost (din amor convertit?) Urc scara împreună cu Sudesh. Sus, Nansi și Urmila, Nana pierdută printre ele.

Pe drum Sudesh trepida a fi găsit pentru prima oară din noiembrie 1978, când cu ciclonul nostru comun, interpretat de el, public, a fi fost, prin urme de mare radioactivitate, efectul unui obiect zburător necunoscut, din alte spații: într-o cărticică, în subiect, un capitol argumenta aceeași poveste prin mărturiile unui paznic de noapte din Posești, verificate de Universitatea din București. Am continuat să discutăm radioactivitatea, despre ciclon, piesa mea Good luck, Radha, care verifică boala înverșunată pusă de dr. Roy pe seama reacției la sezonul cald.

Am revenit pe pământ, la Miorița, la doamna lui Sudesh, care-și ferea psihopatic ochii din calea lui. I-am luat textul scris pe o coală dublă de caiet in quarto, amintind sudul tamil, dar și linii de geometrie devanagari. Comentariul începea cu: Miorița is a famous Romanian ballad.

Iubirea și prietenia universală, grija de a nu descuraja bătrâna generație, complotul ucigaș – via Mahabharata totul în lumea epopeilor neidentificate. Nansi m-a descurajat că n-aș avea timp să dactilografiez comentariul, neavând cine le ține companie, nu amândorura deodată, dar fiecăruia pe rând, ea nerăspunzând nici privirilor lui.

Seara am aflat că, de o decadă, tot caută să-i ceară iertare, sau să o asigure că îi va aduce fiica odată cu ea acasă, dar stă așa rău cu socri și ce mamă va avea fata aia? Duminică și acum a încercat în zadar și se teme că ar fi și altceva, anume că ea ar fi evitat. Punct în care l-am contrazis.

Încercând să excludă acest interval de profesiune, care a declinat enorm de la primele episoade, fascinante, coincidente cu decăderea psihicului soției sale, amintindu-i că numai răbdarea fără alternativă îl aranjează bărbătește, înțelept. Acum el singur pentru cuplul lor, mai înainte impresionându-ne prin balans, discreție, tradiționalism.

Am insistat asupra specificului feminin, al proporționalității refuzului cu avansurile seducătorului. Am crezut că și pentru ei căldura, la cotitura „primăverii” – 40 de grade – spre vară – e căldură mare, înțelegeți-i, argumentase și Alexandru, măgăriile ambasadoriale față de munca mea găsită, se vedea, vitejească.

Nu-i ziceam destin, nimic, dar ceva de dedesubt ne apropia în regretul amarnic de a fi văzut o femeie neacceptându-și soțul într-un autobuz public, pentru toată lumea. Îi amintisem – pornindu-se în fluxul Mallroad-ului, lăsându-se năruită de o nebunie sfătuită, bâjbâind în iubirea universală, neexplicându-se nimănui pe lume, nici sieși – atingându-mă totuși, imaginar complice și inconștient familiar, pe coapsă: oare încotro a depășit suicidul?

Parcă înainte de lunch-ul comun – Nansi preparase și unul vegetarian sută la sută. În celălalt, aterizând din Columbia imaginară bucățele de carne de la masa lui John Young. Sudesh s-a retras, petrecându-și marțea în post.

A apărut Viky cu Ek shanti, pe care l-am expediat într-un ascunziș, căci curând venise Pop. Pe Alexandru îl lăsase jos, de l-am invitat sus. Și au plecat băieții, spunându-le că Pop le va lua și pe ele în timp util.

Nansi mi-a spus seara că, înapoindu-se Sudesh, Urmila părăsise camera unde venise el și se dusese în alta. Nevastă-mea având de umblat de la unul la altul. Cu el mai discutând OZN-uri. Cu ea, nimic.

Ușa mare a Facultății artelor, încuiată. Pătrundem prin aripa dinspre Chatra Marg, Sala 23, încuiată. Shukla, într-un fel de ședință, se miră, amintindu-mi că am de vorbit la trei. Află abia acum că vice-chancellor-ul ar fi așteptat să vină.

Ne încurcăm între uși, când aflăm că sala 23 e pentru engleză, așa că ne mutăm calabalâcul în amfiteatrul – plat – 22, instalând tratatele Miclea-Florescu-Dumitriu (Istoria logicii, în engleză).

Curând, Mitică își făcuse apariția. Ne-am strâns mâinile. Oamenii lui au început să aranjeze cărțile. Pânza ecranului o bătuse Alexandru în rama de sus a tablei (Mitică îi aruncase că sabotează, la el în fabrică). Se interesează dacă Vi-Ch vine. Nu știu, dar îl chem pe Shukla. Ăla, când aude: că vine acum.

Vecinul meu, botanistul D. C. Gupta, intră radios. Mitică se ridică și-l salută radios. – A, dl Shukla. – Nu, zic, ăsta e așa și așa, ăla vine. D-na și dl Sivaramaya îmi creează un sentiment de mulțumire, îi introduc. Studenți mai vin și ei, și Vinod – pe care mă prefac că nu-l cunosc.

Pătrunde Shukla. Îmi spusese afară că nu Miorița – e-n afara subiectului -, ci conferința mea e în program, aia rămâne. Înăuntru, după saluturi protocolare, ne așezăm amândoi la masă și mă întreabă cum să fie. 1 – el (2 minute, măsoară); 2 – eu (15 minute, îi spun); 3 – ambasadorul, adică H. E., cu cărțile (5 min.); 4 – film, „Trepte în istorie” (15 min).

Rămăsese să-l întreb eu când vrea Mitică să apară, la început ori la urmă? O trimit pe Nansi să se intereseze. Ea se întoarce, că a zis Pop să-l întreb eu pe Mitică. Merg și o fac. La urmă, Shukla îmi spune să-l invit la masă. Bine.

Prezintă programul, mulțumindu-mi mie pentru ce aveam să spun, caracterizând chiar ceea ce își închipuia că va urma în conferința mea, un prilej pentru ei de a mai cunoaște câte ceva despre o țară est-europeană, apoi ambasadorului, pe care îl credea prima oară acolo, d-nei Trikha pentru a comenta conferința mea și că va fi văzut și un film.

M-a invitat și mi-am citit conferința, uneori comentând-o. Elegia II Getica de Nichita Stănescu am recitat-o anglo-indian, fascinând, zicea dl Trikha, pe Chakravarti, dar se pare că pe mai multă lume, sigur mișcată de Gayatri Mantra în sanscrită și în română.

Să fi trecut jumătate de oră. La sfârșit, nu m-am mai întors la masă. M-am dus în locul d-nei Trikha, lângă Nansi. Care d-nă și-a citit comentariul la conferința mea, dar despre Miorița. Dacă sunt întrebări, i-a venit ideea lui Shukla. Chakravarti s-a interesat de antologiile poetice, teoretizate de mine, cu poeme precum cel citat. Apoi, dacă existențialismul a avut vreun impact asupra literaturii române. Drept care m-am desfășurat asupra trăirismului, el mulțumindu-mi pentru trip.

A doua întrebare – constatând formal că altcineva n-are – venise de la Shukla însuși: ce e cu socializarea literaturii? Am descris, cu serioase asocieri, Imposibila întoarcere, recomentând Marin Preda, dar și Lăncrănjan sau Buzura. Ceva idei despre o altă conferință pe care eu n-am preparat-o, deliberat, spre a nu crea confuzia unei literaturi parțiale.

Nu voi ști niciodată ce efect general și individual va fi avut comentarea sinuciderii Anei lui Ion (în indiferența Dumanei și Joianei, Duminicii și Joiei), rămânând la ideea principalului personaj, fie și social: timpul. Se pare că am intrat în detalii care au declanșat o nouă participare, mai gelozită de români, dar pe placul inteligent al gazdelor, de atmosfera cărora mă resimțeam cu bucurie.

Ce influență are Tagore în România? mă întreabă Vinod (fotografiase, când expusesem, iar încercând să-l ia și pe Mitică, ăsta își acoperea fața, că obraz nu are). Răspund pe publicații – două sute de titluri. Lamba, viclean, vrea explicația influenței: invită-mă la tine în departament și dezvolt tema, zic, știi că e vastă; orice carte, și tradusă, își are cititorul lui devotat.

Shukla revine: influența lui Prem Chand? Cinci cărți în tiraj mare, mă fac că nu înțeleg; Shatranj kekilari, comentez un pic, adăugând – știu, Sir, sunteți pentru Prem Chand, eu rămân la Rabindranath.

Fiebințeala unei noi impresii se consumase sub cele peste zece ventilatoare – tot atâtea posibile spânzurători.

„Istoricul trebuie să fie logic”, comenta Mitică, public, într-un târziu. După ce citase, cu gura păcătosului, din Stalin, că scriitorul este inginer de suflete.

Iar despre el, amintise că e un inginer, și citește uneori literatură. Dar cei de față vor avea o lectură foarte frumoasă, de o oră și-un sfert, anume Istoria României. El nu crede că e corect spus „socializarea literaturii” – n-am auzit nicăieri de asta – e a mea, i-am zis.

Dar avea dreptate d-na Trikha, cu iubirea universală, perorase Miti – e și-n românește, i-am zis. Caracteristică, de altfel, pentru politica externă a României. Mai numărase până la zece în românește și, chipurile, și-n sanscrită. Că, adică, e tot una. Și repetase bazaconia cu Deva-Devi. N-aveam nici putere, nici chef să mă mai rușinez eu și de ce.

După staliniada lui Mitică, filmul. „E țară bună”, îmi spunea Om Prakash, studentul meu pe care-l biciuiam să repete nume dacice și ceaușești. Trepte în istorie, măi, măi. Știam că Nansi, pe undeva, dădea să plângă. La Deșteaptă-te române, mi-a confirmat mai apoi. Băusem demult ceai și ultimul biscuit îi revenise Nanei, și apoi i se făcuse, săraca, sete.

După film, Shukla l-a condus pe H.E. Mie mi-a scăpat. Le-ar fi salutat pe Nansi și Nana, copilului mângâindu-i și obrazul. Umesh venise în partea a doua, de răspunsuri, a conferinței, putuse auzi schimburile mele publice, nu și interprofesionale. Mă simt, cel puțin, poststalinist, că postmitică e mai greu.

Să fi gustat, nu cât mi s-a întâmplat mie, mulțumirile analitice, în numele lui Visi, ale lui Chakravarti, reluând ideatica mea, neobstaculată de nicio socializare a literaturii, de vreun mecanism-oglindă al reflectării, dar de autodevorare – cuvântul îmi aparține. Atmosfera lui se potrivește tensiunii oratorice declanșată până la denominarea unei „glorious day” în lupta care până la urmă e viața.

Găsise două vorbe și pentru Mitică (ăsta bine că nu conduce mașina, mi-ar călca casa). Pop îmi reproșase în stilul Miti că vorbisem 40 de minute. Finalmente, îmi raporta că i-a spus lui Mitică că niciodată n-au avut o acțiune așa de bună. Că, adică, lui i-a plăcut. Ba scosese peste mână 22 de rupii, costul ceaiului, pe care-l transferasem automat secretarului departamentului în ochii de dedesubturi ai celor care mai rămăseseră pe acolo.

Nerușinat mințise că probabil îi vor da ceva doamnei Trikha, dar să nu-i spun. Ne culesese, pe Vinod și pe mine, care-i refuzasem mașina. Conducând în marșarier, dărâmase o motocicletă din fața porții lui Gupta. O ridicasem eu curând. În timp ce Pop repede se aruncase să cumpere mango, pe neve, în vorbele de „my god” ale speriatului motociclist răsărit intimidat de pe undeva. Mașina corpului Pop se dusese, altfel, cum venise.

Vinod a urcat, eu m-am dus cu cuplul-ventilator, până ea a urcat ca din cenușă în Vede, iar cu el am dublat sharing-ul pe un la revedere de „la urma urmei, am mai mult timp”, „păcat că nu jucați șah, dar mă veți învăța chiromancie”. Vinod predică un dușman cunoscut decât un amic necunoscut. Și-a zâmbit cu Mitică. Rusu i-a aprobat pe Eminescu, Blaga, Nichita – de Iuga n-a auzit. Pop ar fi dărâmat motocicleta omului când el, Vinod, îi răspunsese, la invitația ăluia spre New Delhi, că mai rămâne.

Într-un timp, Vinod vrea să-i scrie lui Ceaușescu, dar acasă. Că auzise conferința mea și nu credea că pot fi așa de serios, drept care să-i trimită dicționare. De fapt, el cere dicționare, nu mă laudă pe mine.

Esha a venit să se scuze că a lipsit – a, nici n-am observat lipsa, am glumit. Plus că seamăna cu Radha, a, ce mândră a zis că e. Pe André, întors de la Bombay, îl doare stomacul, așa că are spital în casă.

Poem al lui Vinod, cum Shiva băuse toată otrava manthan – m-am mirat că nu observase poemul, de aparență semită, împotriva lui Mahesh, tipărit în revista scoasă de Azad la W.C.P St. în februarie. Câte n-am pălăvit, până s-a îndurat să-mi părăsească măseaua în durere. De-am luat-o din fir a păr cu Nansi, mai amestecându-se și Nana cu Mitică-răulică.

Afacerea sofalei – Pop dixit – n-ar fi bătut în mine, ci Dima ar fi pus mâna pe alte lucruri. Eu ce să cred? Vinod găsise că ăla ar fi putut să pozeze în generos.

Nansi a zis, da, a aprobat activitatea lectoratului pe ziua de azi. Și s-a lăsat purtată de Nana spre dormitorul lor, abandonându-mă să ascult știrile, pe care, neprinzându-le, le las în pace cam la „armata sovietică” în special English. Cine nu contemplă fundul lacului secat al timpului în 14 aprilie? Al vostru, Horace G. Hagen.

15.04. 81. D.

Ascultând, între 11 și 12 noaptea, orele de aici, transmisia aterizării Columbiei, am avut, la sfârșit, revelația unei ore care n-a existat ca oră, dar ca altceva, în orice caz, fără cantitate. De dimineață, năpădul vrăbiilor, pocnite de ouat, să-și facă alte cuiburi. În așteptarea taxiului, cu Nana, lângă un copac albastru, cu pământul albastru de jumătatea florilor scuturate. De două-trei ori se duce până la copacul de papaia să-i privească singurul fruct pârguindu-se.

Bulgarului, care trece, îi denunț, emoționându-l aparent, dogmatismul. El venise și numărase câte mașini de-ale românilor ar fi fost acolo. N-a mai intrat, căci se ajunsese probabil la film. Taxiul vine. Îi reamintesc Nanei să-i dea Ek Shanti d-nei Gauba.

16. 04. 81. D.

Aseară ne-am decis să revedem Dharamsala, în iunie. Cu Ajay voi urca la Triund, el mă asigură că vom face și filosofie.

Kushwant Singh nu era la birou, i-am lăsat prin secretar două exemplare din Ek shanti. Am trecut în clădirea de alături, unde am stat de vorbă cu responsabilul pentru public affairs. Bărbos, cu pipă, cu trei ani în Polonia, fost în România în anul cutremurului. Nirala și Sikhant Varma sunt scriitorii lui. Eliade i se pare strong.

Numărul următor va fi al lui Milosz. Argumentează prin cartea lui Karpovich, wonderful. Participarea lui la discuție in between. Subiecte: Heresy, Preda, lingviștii, Anacreon, istoria „shanti”, Iseley, bogăția românei, contribuția mea. El preferă shakti.

17. 04. 81. D.

Nana are 39 de grade. Nansi e disperată. N-ai cu cine discuta. Harbans și Naviug vorbesc despre malarie ca despre nimic. Harbans laudă hașișul, blesteamă vinul – îndeosebi pentru a mări pofta sexuală a femeilor, nu și a bărbaților. În Punjab, Jawaldar-ul e un personaj detestat de sat, turnătorul către guvern a tot ce se întâmplă între oameni. N-ar fi un om inteligent, nici avut.

Nansi n-are ochi să mă vadă. Fără explicații. Anmol adormise din belșug. Ce-o fi, totuși, în capul lui Nansi, ce dinte o fi având contra mea? Dacă nu voi vorbi eu – tot n-o să am cine știe ce răspuns – va continua să tacă?

Am dactilografiat „Miorița în hindi”, pe românește. M-am văzut, ca niciodată, căzând de somn și m-am trezit în curând cu mare spaimă. M-am repezit la Nana, care hohotea, neascultându-și mama. Îi aprinsese lumina și copilul urla fără alinare. Se așezase în semilotus și privea spre mine, asemenea, cu glasul mare acoperindu-i ochii. – Te doare ceva? – Nu (auzeam printre hohote). Căutam să mimăm că-l gonim pe urâtul, ori răul din vis, căci un vis e. Dădea din cap că fusese „aia repede și mare”. Să plece de-aicea! Discutasem că ne concentrăm. Întâi și-ntâi, vine un fluture acolo și zice, a, ce bine că te concentrezi pe mine, nu mai plec. Apoi, o albină, în trikuti, ca pe o floare, și nu rinocer.

Ardea cumplit. N-o puteai atinge. Ia cerut lui Nansi, mai încolo, să taie batista în două. Ceva țânțari mă vărgaseră pe mine și am făcut haz. Se instalase în patul de la balcon și a reînceput să suspine.

De-am ieșit și ne-am întors aproape imediat să-i spun o poveste. Gata, o zână pe nume Iștar s-a trezit înainte de răsăritul soarelui și i s-a închinat lui și fluviului. Apoi s-a întors într-un palat plin cu toate ființele: un cățeluș într-o cameră de aur, ba „era” chiar o curte pe cinste; niște cai albi, la subsol, dar ce lunci se întindeau de jur-împrejur; elefanți cu junglă cu tot.

Dar ei i s-a făcut dor de zânoiul Mundor. A luat calul alb Misolonghi și a călărit ca o amazoană până la palatul lui. Și mai mare dor unde stătea singur. – Să mă lași tu singur, dragă Iștar, s-a plâns el. M-aș duce cu Misolonghi până în palatul tău. – Să nu te dea jos. – Păi… Și na, că l-a trântit în fluviu, dar apele i-au spus că știau de la Iștar că el va veni să se scalde. Apoi sus, până la soare – vrei să mă faci ciocârlie, dragă Misolonghi?

Nansi m-a întrerupt, s-o las pe Nana să doarmă. Și-a mai adus aminte o dată, dând iar să plângă. Acum, la vreun ceas, Nansi a mai tras-o de limbă. C-ar fi apărut un pătrat mare, în care ei nu-i încap mâinile, și când mama a tăiat batista (ea îi spusese s-o taie), parcă ar fi tăiat-o și pe ea. Își amintea că fusesem în fața ei când plânsese și plânsese din cauza pătratului, și că i s-a mai întâmplat și la Noana, și în București. Nansi: același? – Tot că vorbește tare, repede, și se mișcă la fel, îi reproșase.

O rog pe Nansi să-mi facă un ceai. În schimb, am de mers să mă întrețin cu Nana, care-mi comandă o discotecă. După ce ofertez – că să-i turui de prin copilăria mea, la trei ani, despre tăierea moțului de aur. – Pe atunci nu mi se pierduse buricul.

Și-i povestesc despre tăierea buricului – despărțirea de mamă? – de se aflau acolo Costică Grigorescu – Buricescu, zice ea – Costică Brondac – Gândac. Nașa mea, îmbrăcată în catifea, plină de mere, nuci și dulciuri. Mi s-au îmbătat cumetrii, frate. Mă suiau pe masă să strig „Ana, Luca și cu Dej A băgat spaima-n burgheji”, mai spărgeau pahare.

Cu Noana în albie, marinari, de Paște. Frica de câinii lui Strâmbeanu și Boțogan, peste drum de Fusceloaia lu Miron, nașa Lucicăi. Și, sus, pe Țâncu. Și sugi direct de la Pitulicea… – păi nu erai mare, că oaia e mică? Și izlazul între păduri. Și, băieții sunt mai răi ca fetele, dar nici cu ea nu mi-e rușine.

Peste magazia de lemne, pe acoperișul școlii, prin chioșc, în pod, de unde aruncam din nou pe pământ mingiile din păr de bou exilate de Dumitru Verișan (toată lumea știe). La cinci ani, măsoară Nana. – Mă prinde Surda în vârful cireșului și-mi dă o mamă de bătaie, de nu mai știam cum mă cheamă. Dar mi-a părut bine după ce-am sărit gardul, că tot mai aveam buzunarele și sânul pline de cireșe.

Înșiratul fragilor, căzutul din copaci („lovit de cruce”). Nansi era gata cu ceaiul și m-a luat la goană. Să n-apară iar. Ce, zic – un fleac de pătrat? Odată îl ia la trei păzește ori trei cu tabla înmulțirii și, la revedere. Nana mă invită ca, după ce mai stau, mai lucrez, să mă duc să mă culc la ele.

Într-acolo e liniște. Țânțarii ce vor mai fi atentând. Se iscă, după miezul nopții, și răcoare. Aerul e încărcat cu note și miresme de flori din copacii cu care ne-am împrietenit. Miroase a înflorit. Mângâie un duh de putere vegetală. Solitudinile se alungesc în punți.

18. 04. 81. D.

De dimineață, venise iar Naviug. Nana a mai avut o viziune mare albă, plângând din nou, ceva mai calmă. Ne-am dus la Health Center, revăzând-o, după doi ani, pe d-na Alhuwalia. Nana avea 37 de grade. Un sunet apărut dinspre inimă – suflu sistolic. Încă o dată, vorba de malarie, avea să i se colecteze sânge. Ochii? Singurul copil?

Expediat Ek Shanti către Iuga, Alexe, Creeley, Iseley, Srinivas, Mankekar, Gary, ziare din Delhi.

… scările în spirală ale servanților se învârtesc spre cerul molcom răcorit de noaptea ca o altă Indie… părul Margaretei doarme pe o amintire răsturnată… suflul stelelor inspirând abandon… nicio tapasias nu concurează măruntele-mi ființe de durere ce mă alcătuiesc în râs… tocmai ne apucăm de umbra unei cirezi și ne lăsăm târâți în eternitate… pe când nici Stalin nu mai era copil nici staliniștii nu se vedeau încă Stalin… Durga amurga…

19. 04. 81

… derivând din Acord… instituție voluntară… presiuni nelegale de ambele părți… perpetuarea culturii române în spațiu și timp…

zadarnica vizită a lui Novalis așteptând-o sub Jupiter… eres un profesor de energie Ruben eheu…

20. 04.

Am dactilografiat petiția către vice-cancelar in connection with dificulties we are facing during hot season. Petrecusem cu Nansi vreo oră la Health Center, ne-am făcut turneul la Masih – Visi nu era în oraș. Thusu și Parida. La amiază, ne făcusem cu un cooler.

Acasă am găsit și o scrisoare de la Peter Hook, datată 10 April 1981: Caro Giorgio, your fratello Sole is really sole now that your sorella Lun(atic)a has left him for another (per un altro). She left last May. I was désolé – My days were like the night and every happy time was like a distant little star that kept blurring out of focus and getting lost. Cobwebs everywhere. Rotting legs under earth, slaked with lime and many other unpleasantnessnes. Merda!

Yes, I hope you would extend your wanderings westward. I’ve enquired with a man in the Romance Department. The present Romanian is not excellent + wants to leave. The dept. would be happy to have some one like you to teach Rumanian and animate Michigan life in general. But they would not pay. For that you should to apply to Fulbright-Hays (they have an office in New Delhi – On Haley Road, I think, near Connought Circus) and try to get a Fulbright lectureship here at Michigan. If you decide to try please let me know and I will prepare people here to the idea. (Also put me down in the application as reference). Finally send me a copy of one or two of your volumes.. OK. I’m out of space: Yes, I will collaborate most blondly in Akash Ganga. I have written a sonnet, Indian in spirit, French in vestment, which I send under separate. Can you ask Theban to send me off – prints of my article? I am coming to Delhi in August for 4 months. Love to Nana and tip hat to Trompone. Namste to Rada. Ed ai altri. Peter.

21. 04. 81. Delhi

Persoana cu care e Vinod în proces pe chestie imobiliară a făcut apel la Curtea Supremă și amicul meu se repezise până acolo, unde găsise închis din pricina morții unui înalt judecător. Prinsese, deci, un moment să treacă să mă vadă cu falca stângă în pământ, cap infectat. Eu, ce să fac, îl numisem curând președintele Asociației Internaționale a Pseudonimelor.

Bine, cum că n-ar fi cunoscut, atunci, propriu-i nume și-l poate socoti pseudonim. Parcă glumeam, îi și citisem un poem plin de vorbe inutile.- i-am reținut câteva versuri de-o parte. Ek shanti și discuțiile noastre pe text n-aveau decât să-l influențeze.

Numărul viitor din Akaash Ganga se prefigurează deja altfel decât îl gândisem cu o lună în urmă – și cum va fi? Simt o urgență să adaug Mioriței Meșterul Manole (în hindi) – poeme, cât loc rămâne. Dacă primesc sonetul lui Peter, îl includ, plus că ne-a vizitat azi Subodh, cerându-mi Eminescu și Caragiale, iar eu i-am spus să-mi trimită o scrisoare cu poeme de-ale ei în hindi, probabil îi voi face loc.

Dentistul n-ar vrea, în România, să blestem doctorii indieni. Îi spun că am timp aici, rămânând mai mult. Ne înțelegem, din moment ce gura mea e îngrozitoare.

Indiana la șah îmi pare mai contemplativă decât alte deschideri, dar și conferind un cerc mai larg de ținte, fie și prea îndepărtate, poate în funcție de mobilitatea, prin rocadă, a rajah-ului, dar și dovedind, față de vazir, o cunoștință de cauză. Nu știu însă de ce partenerii mei indieni, care o foloseau de predilecție, au părăsit-o după puține jocuri în care întâmpinaseră dificultăți, iar eu – unde sunt bolnav? – nu mai ies din indiană în partidele cu Nansi. Oricum, Dumnezeu a inventat șahul și cu gândul la noi. Deschiderile se înmulțesc încet, în timp ce vise nesfârșite își fac veacul în toiul întâlnirii topind ivoriul.

Pe Joseph Vimal Mohamad Singh îl durea refuzul familiei fetei de a i-o da în căsătorie. Fata refuza, într-un sfârșit, și ea. El voia un refuz scris, altfel, scrisorile lui, dacă murea, puteau fi folosite ca o dovadă de căsătorie, deci drept de moștenire.

Anume bărbați despre care nu știa nimic precis, nici măcar că-i părăsiseră nevestele ori concubinele – și n-ar fi de acord nici să se gândească la asta ca la un obicei american, în hindu nefiind cazul să-și pună problema tot așa – despre acei bărbați obișnuia să spună că i-a întâlnit. Era vădit un om de relații, minus cu iubita lui, pe timpul vieții cel puțin.

M-am jenat să-i iau exemplele postmaritale, rupturile pe viu. Dar le contemplam și-n timp ce Sudeep se consuma în deschiderea indiană, luându-și tot atât de lungi merinde de luptă, parcă într-o lume mai reală, totuși, decât șahul cu femeile. Pare mântuit și se va căsători odată, imediat, ieșind din laborator. După trei jocuri în care-și magnificase rutina în ambele părți, în ultimul – unde se schimbaseră și vazirii – a provocat o situație cu trei ostatici, ut contra ut, plus doi sau trei pioni. Rolul ut-ului, împreună cu perechea lui, e de vast peisaj erotic, singurătățile lor înduioșează tabla.

22.04. 81.

Orhideea mea devine, în titlu, la traducere, Arnota – mănăstire, mormânt, într-o campagne de salvare. Vorbim de o femei având drept singură avere și companie mormândul tatălui ei, îngrijind și de mormintele sinucigașelor. Subiectele lungi sunt de viață și înviere. Consacrarea lor comportă. Mă întrerup. Mă dedic Arnotei. Traducând, mă iluzionez că, în scrierea mea, conversația între oameni acoperă revelații.

even unseen

orchid you are

in our guard

no marble

decapitates you

we love you again

under the tree of life

embracing us

in adoration

while forests

of princely line

are bestiring

you remember

24.04. 81. Delhi.

Ieri, spre prânz, Nansi a dedus că era Sfântul Gheorghe. Nana se dusese la școală. Noi ne-am lăast jocurilor – șah, dame, iamb. Nansi a găsit timp pentru Rider Digest, ceva amintiri despre Truman jucând poker și făcând dreptate. Eu am terminat de transcris traducerea brută a Arnotei.

Am ieșit numai până la dentist, dar filmul nu fusese developat. Am reluat jocurile cu Nana. La miezul nopții ne-am uitat la lună, stele, carul mare cărând zenitul. Jucasem șase partide cu Sudeep, în afară de nenumăratele cu Nansi. Zadarnic aștepți pionul înapoi și totuși va apărea, câteodată, fie și ca vazir, pe la spartul târgului. Dar nu-i va mai aduce aminte nimeni că trăsese elefantul după el pe o graniță.

Între timp, n-a rămas nimeni la locul lui, nici cei ce păruseră să aștepte. Parcă n-ar mai exista niciun părinte, niciun fiu, doar cruci. Din Sfântul Gheorghe rămăsese doar calul. Măcar balaurul să mai fi dat târcoale, măcar interior să fi încolăcit lunara paloare a nopții ciuruită de haos.

Organizațiile duceau spre neant ele însele odată cu măcinarea opozantelor. Aproape dispăruseră numerele de circ. Se râdea în traducere. Se visa din moarte îndoctrinată. Amintirile se substituiau experiențelor, în mituri luminate și totuși atât de atentatoare într-un timp abolit. Câteva aluzii caricaturizau istoria în superman. Tăcerile se balansau între cremațiune și înhumare. Științele se ofereau unor simple bucăți de materie legate de catarg. Tropicul bâhlit plutea pe o efemeridă în convulsii.

Tandrețe, distrugătoare să fi fost, numai tandrețe întru pierdutul începător și legiunile măciucindu-se mai apoi în joacă, dar de tandrețe, o metodă pentru sufletul metalic al viitorului, pentru tânga pământului și a tuturor binalelor. Tandrețea de după senzație și senzațional, confuză între religii și humor, recunoaștere și formație.

S-o facem tandră. Eu voi da primul semne de distrare, nemaiconcentrat în beregata elefantului ori a cămilei, ci plimbându-mă printre ele în încercarea de a găsi pe altcineva să-i spun altceva. Ce victorie ori ce înfrângere ne-ar fi de ajuns? Reîncarnând înțelepții ne va fi groază de atâtea. Cu nebunii, mai treacă-meargă. Cum nu mai avem a începe nimic să înțelegem ce sfârșim, ce va fi început vreodată, diferit, numărat, național, idealist, nepersonal, tânăr, ca în tinerețe.

Finalul închide ce n-a existat, nu s-a anunțat la deschidere. Ce se întâmplă cu norii de deasupra unui câmp de bătălie, neîngreunați de cerul lui Krishna, se va fi întâmplând și cu noi, deasupra deșerturilor sculptate. Apud Sri Rajneesh, ce bun e nimicul. De ce nu ne-ar înghiți și el?

25. 04. 81. Delhi

Nana a visat din nou pătratul negru. S-a trezit, n-a mai plâns, i-a spus doar lui Nansi, care, a doua zi, e neagră. De oboseală, când mi-am pus aseară sare în lapte, Nana m-a fulgerat cu privirea: ce-ți spui, mă, atâta sare! I-a spus lui Nansi că i s-a părut că mă mișcam prea repede.

D-na Gauba trăiește în revelație și public relations. O carte a unui porto-rican, intrată prin 1964 în mâinile ministrului informațiilor de atunci, ea a pus-o în scenă în ultimele trei zile cu copiii, revorbită de ei. Regii indian, chinez, african sunt cei trei crai de la răsărit veniți să se închine copilului Iisus, împăcându-se etc.

D-na Gauba îmi spune, în gloria ei, că Ek shanti este foarte frumos și îmi mulțumește a-i fi lăsat încă două exemplare. Cântă la pian și din gură, peste spectatori, acompaniind mistic spectacolul. Se transpusese în timp creștin. Creștin, oricât de hindus. Vârsta sanscrită se împărtășea într-o emoție ubicuă a oamenilor sorbindu-și din ochi odraslele și pe ei înșiși. Ea-și era și mamă și fiică sieși.

Cei de acasă vor ciocni ouă roșii peste trei ore. Aici, Învierea vine peste o jumătate de oră, neserbată nici de noi. Mă închin nopții Indiei. Misterul tinereții s-a spulberat. Parisul de bătrâni se leagănă în suveniruri. Îmi amân avatarurile.

27. 04. 81. Dehi.

Ajunsesem la Fulbright Foundation, întreținându-mă cu Mr. Ramakrisnan, director din 1973 acolo. Surpriza de a mă afla în fața unui indian nu m-a deteriorat, termenii vizitei mele intrând și ieșind cât se așternea scrisoarea lui Peter (așteptat aici aproape cu nerăbdare, el având într-adevăr Fulbright lectureship).

Onorabilul director m-a ascultat cu delicatețe, scuzându-se că, nefiind nici indian, nici american, nu-mi poare fi de folos. Recomandându-mi să-l văd pe dr. Theodor Ricardi, atașatul cultural american, un lingvist cu care voi avea ce discuta. Iar pentru că domeniul meu este literatura comparată, m-a invitat în 2-3 mai la un seminar al dr. Nagendra, acolo în Hailey Road, 12.

Îmi mai spusese că Ricardi e în Nepal. Dar, fiind în drum, m-am interesat și, cum se întorsese ieri, am stat de vorbă. Aceeași poveste, inclusiv buna referință a lui Peter, așteptat și aici. Începusem cu puține cuvinte în italiană. Franco Lombardi nu era cunoștință comună. Era la un timp curios, de ce n-aș merge în Italia, pe asemenea motive?

A rămas că o să se mai gândească, reținând argumentația moral-poetică. Nu credea că ar fi vreun loc de română în Ohio, unde șefă de departament era o estoniană, ci la Universitatea Columbia, în New York. La Harvard, șeful departamentului de lingvistică ar fi Nicolae Iliescu.

Nu insistam cine știe ce. Elogiam poezia americană. Am și 37, față de 73-74 ai maestrului, căruia o să-i cer o referință. Fiind vorba de o discuție profesională, neuitând nici ontopoetria, indiferend de ce-o să iasă, mi-a plăcut maniera de diplomație a lui Ricardi. După cum, până la proba contrară, și Ramakrishnan mi-a impus.

Altfel, căldura m-a dat peste cap. Lângă mulajul rachetei-avion, mi s-a tulburat vederea, amețisem când am urcat la discuție. În autobuz îmi amorțiseră degetele drepte și buzele.

De verzi și mici copiii doboară nebunește fructele de mango. Pomi uriași se află în curți de clădiri somptuase, inclusiv la Fulbright-House, unde copiii sunt și mai tenace decât ca-n Barakamba Road. Te poți trezi oricând cu un pietroi în cap. Puști mai mari stau la umbră și primesc prada de la cei mai mici.

Un afiș cu o mamă cu fața sfărmată – fără buze și nas – poartă înscrisul: ce-am făcut noi pentru Afganistan? Îl revăd și pe Sikander. N-am mai intrat la Hindustan Times. Destul de mulți turiști, hipizați vrând-nevrând în frigare. Căldura apropie inutil în izolarea dilatată. Cred că Peter nu vine încă în sezonul ăsta.

30. 04. 81 Delhi

N-am mai ținut jurnal, încercând o probă de viteză: primind luni de la dr. Nagendra, invitație la Seminarul de literatură comparată în context indian, via Fulbright, luni noaptea și toată marțea eram gata cu un model, numit „Sanskrit Romanian Ontopoetics”. L-am dactilografit ieri pe matrițe și azi le-am multiplicat în 50 de exemplare, pe 14 rupii, în Kamla Nagar.

Cu Vickey, am mers pe scuter la Nagendra și i-am dat o copie și un Ek shanti. Bătrânul se află la periferia Model Town-ului, slăbit sfințește, emanând tristețe – poate știința? A rămas că trece deseară să mă vadă, pentru jumătate de oră. Cu toate că nu poate urca. O să încerce – un etaj, însă. Ori o să mă cheme să ne plimbăm pe jos.

Nagendra m-a atras totdeauna, iar acum mai mult ca oricând. Fără măcar să mă potrivesc la ideile sale, pe care nici nu prea i le cunosc. Am idee de el și îmi ajunge. Prin el îmi zăresc mai inteligibil cunoștințele mărunt cernute de izolarea noastră. Proba mea de viteză mi-a fost prilejuită de el, și două zile mi-am dat șah liniștii, dacă nu sănătății.

Abia de am lăsat-o pe Nansi să-mi citească pe repede o scrisoare – eu tremurând sanscrito-latin. În plic, și o poezie biblică, am recitat-o, am meditat la expeditor, mai ceva ca la Nagendra, printre treburi de rutină dactilografiată: Benaresul cu Șiva.

Ne crezusem separați de un timp care trecea într-un peisaj ce se lăsa altfel gustat – cenușă presărată pe vânturi. Când, abia opriți din orice cale, parcă am fi mișcat în gol. Om fi fost însuși golul. Prim semn de mișcare-Veda. Înșirăm umbră de umbră spre suflete albe.

Între timp, a apărut, în varianta peripatetică, Nagendra, așa că am dispărut cu el pe alei, pe terenul de cricket, Cavalary Line, Mallroad. Ramcharit Manas e domeniul său. Acasă, erau în vizită d-na Kashyap, din Dharamsala, cu nora și nepotul.

Ziua marilor surprize

(povestire)

Linda, goală în faţa oglinzii uriaşe de cristal, se privea cu ochi mîhmiţi. Cândva, îşi admira corpul cu aroganţa tinereţi:  sânii rotunzi, fermi, abdomenul plat, talia de viespe, umerii înalţi, picioarele lungi, cu pulpele arcuite. Acum arăta detestabil. Parcă nimic din ce a fost nu a mai rămas. Nu e de mirare că soţul ei, Tobias, nu o mai doreşte. De peste douăzeci de ani, dorm în camere separate şi abia îşi mai vorbesc. Să fie de vină anii, vârsta? Hachiţele sănătăţii? Adesea îşi recapitulează  viaţa trăită împreună. N-a fost rea., ba dimpotrivă, au convieţuit fericiţi. Tobias era plin de atenţii, o alinta cu fel de fel de diminutive: ba îi spunea Lindi, ba Lin, ba Li sau, pur şi simplu,” ochii mei”. Ea la rîndul ei îşi admira soţul, îl răsfăţa, chemîndu-l Tobi sau numai To. Era omul ei drag, ţinea la el, chiar şi atunci cînd era morocănos şi ursuz ca bătrînii. În ultimii ani, părul i s-a rărit, ochii fugiră adânc în orbite, mâinile aveau un tremur uşor, faţa căpătase o paloare pămîntie. Şi totuşi, pentru Linda acest om era încă  şarmant, atrăgător, demn de admirat , omul alături de care viaţa avea un sens profund. Nu l-arFI  schimbaT cu nici un alt bărbat din lume. Se întîmplă adesea ca între doi oameni care au trăit mult timp împreună să se creeze o legătură subterană insesizabilă şi inexplicabilă. Dar la ce bun să filozofeze, nu e momentul acum. Linda are o idee mult mai grozavă şi arde de nerăbdare s-o realizeze. Luă noul sutien , model „opush-ap” şi-i potrivi cupele ASTFEL ca sînii să cîştige înălţime îmbrăcă apoi un corset în care trupul ei îşi recăpătă silueta de odinioară “Azi e ziua marilor surprize”, îşi spuse în gînd. Scoase din dulap rochia de mireasă, o scutură uşor de naftalină şi o admiră un timp, pe urmă o îmbrăcă lent, de teamă ca nu cumva, ferească sfîntul, să  se destrame undeva. Încă îi venea de minune. Se aşeză să-şi facă  machiajul, dar era peste puterile ei. Renunţă. Cândva, nu era nevoie nici  de pudră, nici de ruj. Acum i-ar trebui o solidă operaţie plastică. Prostii! Plecă la coafor aşa îmbrăcată în rochia de mireasă, stârnind nu puţine comentarii din partea trecătorilor. Desigur, apariţia ei depăşea ceea ce oamenii erau obişnuiţi să vadă la orele dimineţii, în plin centru al oraşului. O mireasă la vârsta asta nu-şi mai pune o rochie albă de  dantelă, cu o trenă  care mătură trotuarul. Dar tocmai această ciudăţenie îi procura Lindei un sentiment de euforie. Să uluieşti nişte necunoscuţi aşa dintr-o toană într-o zi neînsemnată pentru care  merita să te dai un pic în spectacol. Capriciu patetic, poate, dar unii erau convinşi că femeia e nebună. De fapt, aşa arăta. Trecând în goană, cu capul în văzduh, cu ochii pierduţi  în depărtări, cu mîinile întinse ca nişte aripi ce-s gata-gata să-şi ia zborul, părea o pasăre plutitoare, desprinsă dintr-un tablou suprarealist.

                                                              ***

Cineva îl sună pe Tobias, la birou. Un necunoscut. Îi spuse doar atât: “Cred că soţia dumitale a înnebunit” ş închise aparatul. Lui  Tobias îi venea greu să înţeleagă despre ce era vorba.”Cum adică, a înebunit? De la ce?  Şi de ce tocmai astăzi, joi?

Relaţia lui cu nevastă-sa era departe de a fi ideală. Îşi vorbeau doar cele strict necesare. “Cum te simţi?”, “Ţi-ai luat tensiunea?”,, “N-ai uitat medicamentele?” Şi ea punea cam aceleaşi întrebări. S-ar zice că erau două umbre care-şi duc viaţa într-o fragilă armonie. Le era comod astfel? Cine ar fi putut să spună? Tinereţea s-a dus demult,  lăsînd la malul vieţii  două epave încă vii, golite de entuziasm, de exaltare , de nevoia de comuniocare şi mai ales de tandreţe.

“Oare Linda a înnebunit?, se întreba Tobias pentru a nu ştiu câta oară. Imposibil. Azi dimineaţă arăta perfect normală. N-a scos o vorbă despre o stare aberantă . Cu siguranţă el ar fi obsevat semnele unei deraieri. Linda era tăcută şi solemnă, ca în oricare altă zi”. Tobias  zâmbi cu acel zâmbet şters şi senil cu care zâmbea cam de multă vreme. “De ce să fii înnebunit?” Pentru el, femeia asta,  cu care a trăit o viaţă, nu-i era  deloc indiferentă. E drept, nu făcea mărturisiri, dar o iubea sincer la fel ca în timpurile juneţi lor. Numai că iubirea lui era mută, lipsită de ae efuziuni care stîrnesc valuri.

      Îşi luase bastonul şi plecă să-şi caute soţia. Încerca s-o descopere prin mulţimea cenuşie a străzii. Nu era. Ajunse acasă. Încăperile goale.. O striga, o căuta, dar nicio voce nu-i  răspundea. „Desigur, plecase după târguieli sau într-o  vizită la o prietenă. Nu poate fi departe”. La toate se gândea Tobias, dar fără acea îngrijorare care putea să semene a panică. Linda va veni acasă şi vor mânca împreună, ca şi altădată, în tăcere, ascultând, poate, Anotimpurile lui Vivaldi, piesa lor  preferată.

  Orele treceau enervant de încet. Orologiul din perete, deşi mergea, nu părea ă-şi urni minutarele. Încetul cu încetul, aşteptarea deveni ameninţătoare. Parcă vestea o catastrofă. Tobias simţi deodată un  gol dureros,  o rătăcire într-un pustiu dincolo de simţuri. Pentru prima oară, după foarte mulţi ani, îşi dădea seama că Linda face parte din el, din universul lui afectiv, din fericitul său nucleu  familial. Fără ea, nici el nu exista. Dar unde putea să întârzie atât?

     Linda era la coafor. Ceru o freză foarte tinerească, cu breton, care s-o readucă la anii când se măritase. Coaforul făcu în adevăr minuni. Îi revopsi părul în roşu aprins, îi adăugă un coc artificial, apoi îi aplică un make-up din cele mai eficiente, acoperindu-i ridurile şi cearcănele de sub ochi. Obrajii vestejiţi prinseră culoarea juneţii. Linda întinerise cu douăzeci de ani. Acum se va putea mărita din nou. Cu Tobias, bineînţeles.

    Comandă un taxi, ceru şoferului să ia viteză, era nerăbdătoare să ajungă acasă şi să vadă ochii înmărmuriţi ai bărbatului ei. Intră pe uşă ca o furtună. Tobias nu-şi putea reveni din uimire. Se holbă la ea ca la o arătare picată din cer. Era aproape ca atunci când o văzuse la un bal studenţesc. Numai farmec şi foc. S-au plăcut din prima clipă. Şi apoi tot ce a urmat semăna cu un vis frumos. Dar de ce vremea a aşezat atâtea umbre peste dragostea lor?

  Tobias se ridică în picioare  şi veni în întâmpinarea ei. Îi luă mâinile şi i le sărută pe rând.

- Te simţi bine, draga mea?

„O, de când nu mai spuse draga mea”! Linda strălucea de fericire. Se rotea ca un titirez, degajând o energie teribilă.

  – Îţi plac?

  “O, se gândea Tobias, de când nu mai întrebase dacă o place”.

  – Eşti adorabilă. Dar ce-ţi veni de te-ai mascat în mireasă?

   – Mascat? Ţi se pare că m-am mascat? Mi-am pus rochia de mireasă ca să ne cununăm. Am crezut că te voi găsi în frac.  Poate nu-ţi aminteşti, azi sunt cincizeci de ani de la căsătoria noastră. Avem nunta de aur. Vreau să-ţi cer mâna şi să accepţi să-mi  fii soţ pentru încă o jumătate de veac.

Tobias rămase năuc:

    – Nu e prea mult ? întrebă el, schiţînd un zîmbet îndoielnic.

    – Dacă te vei purta frumos, îţi voi face… o reducere de sfîrşit de sezon.

     Totul semăna iarăşi a vis. Ce-i drept, nu din acelea pe care le-au trăit în tinereţe. El cu greu se ţinea drept, ea, în rochie de mireasă, aranjată, fardată , cu părul arzând ca un rug, părea o eroină dintr-un roman de  epocă, gata a juca, din nou,  comedia ori, poate, drama  căsniciei. Puteai crede orice  despre ei. Vîrsta s-a topit undeva în neant, luîndu-i locul o adiere neaşteptată de tinereţe. În atmosfera aceasta ireală era un sâmbure de poezie, care plutea  deasupra lor,  luminându-i şi amintindu-ne de versurile lui   Paul Eluard: „Stăm faţă-n faţă şi nimic nu scapă privirii//Delir neîntrerupt. Noi ne-am spus totul//Şi totul avem a ne spune”.

Harry Ross

Israel

iulie 2015

Angela şi Barack,

Voi nu înţelegeţi că „aleşii” României, aleşi, prin metode specifice mafiei, sau numiţi în funcţii de decizie (prin aceleaşi metode) sunt toţii din aceeaşi gaşcă? Au fost infiltraţi din timp, pe Stânga şi pe Dreapta, cu ani în urmă de Sistemul Cripto-Mafiot (SCM) al tătucului Iliescu (via Moscova). Unii îl numesc comunist! „Aleşii” simulează de ani buni că pe scena politică românească se luptă Stânga (socialistă) cu Dreapta (capitalistă). Fals! E doar circ politic sub ciupola Parlamentului şi alte „cupole”. Pe dedesubt e frăţietate deplină!

România e coruptă până în măduva oaselor! Furată nu de străini, cum sugerează chiar aleşii, ci chiar de ei! Distrusă şi abandonată în numele „interesului naţional”, cum spune un  general, care nu ştie ce e armata!

Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg cum stă, de fapt, realitatea. Românească. Am sperat că Johannis va fi diferit. Se pare că nu e.SCM-ul l-a promovat. pentru că e şantajabil. Sau cel puţin aşa i-au pus pecetea. Ca pe toţi ceilalţi aflaţi în funcţii de decizie. Toţi sunt şantajabili. Singurul diferit a fost Crin Antonescu, eliminat rapid, când păpuşarii au văzut că nu-l pot şantaja, că e vertical şi tare în clanţă. Televiziunile sub acoperirea şi-au făcut pe deplin datoria! Antena 3, RTv şi celelalte au fost tot timpul aici şi au manipulate la greu prostimea. Chiar şi prostimea intelectuală! Mai sunt câţiva verticali, care vor fi îndepărtaţi în cel mai scurt timp. SCM va triumfa pe deplin! Pentru mulţi ani! Ceauşescu poate fi fericit!

Doar voi, U.E. şi Unchiul Sam, zice lumea, mai puteţi face ceva. Nu prea cred! Acum, ştiu că aveţi probleme mult mai mari, decât o ţară rămasă în feudalism. Ca mentalitate. Lucrurile se vor schimba şi în România, inclusiv reunirea neamului românesc, dar mai târziu, când va creşte noua generaţie. Mă bazez pe conflictul între generaţii. Aşa a fost şi în 1848. Nu masele populare au făcut istoria în România, cum s-au petrecut lucrurile pe la alţii, ci fiii bogătaşilor vremii au făcut schimbările (sic!). Când au văzut cum arată lumea civilizată. Paradox! Fiii corupţilor de acum vor salva România de mâine! Istoria se va repeta, pentru că românii nu au învăţat din greşeli! Nu au înţeles că VOTUL e mai tare decât GLONŢUL!

Ca să înveţi trebuie să ştii carte! Iar noi avem o ţară cu 40-50% analfabeţi şi semianalfabeţi. Nici cu sănătatea nu stăm strălucit. Mai mult de 40% dintre români am mari probleme de sănătate! De peste 30 de ani aceşti doi factori civilizatori, generatori de evoluţia unei naţiuni au fost sugrumaţi cu premeditare de cei aflaţi la cârma României. Avem un popor, unii îi zic deja populaţie, bolnav fizic şi mental. Cei cu putere de muncă (câteva milioane bune – nici măcar lucrul ăsta nu-l ştim cu exactitate, de fapt nici nu mai ştim câţi suntem) au plecat unde au văzut cu ochii. Şi-au dat seama că în România nu e de trai şi nu le va fi recunoscută niciodată valoarea şi calitate de om. Asta nu înseamnă că voi abandona lupta, deşi sunt conştient că România nu mai are şanse de a fi la nivelul unei ţări cu adevărat europene prea curând.

Cu aceeaşi consideraţie,

Sergiu-Marian Găbureac din România de Jos

P.S. Am găsit postată această imagine, care demonstrează cât de creduli sunt unii manipulaţi de sistemul mafiot. Adică, Ponta să-l aresteze pe Ponta! C-aşa-i la mafioţi! Vă trimit şi penultima mea carte „VREMEA NEMERNICILOR” postată pe

http://issuu.com/emanuelpope/docs/14.12_gsm_carte_vremea_nemernicilor

http://melidonium.ro/wp-content/uploads/2015/01/VREMEA-NEMERNICILOR.pdf

Pot să o trimit şi pe suport hârtie, dar aşa e mai uşor de făcut traducerea în germană şi engleză. Există tehnologie de ultimă generaţie!

Poate că aţi şi frunzărit-o!?!

Toate bune,

GSM

N.B. Victor Ponta se mândreşte cu realizările măreţe! Se „mândreşte”, cumva, şi cu creşterea datoriei externe cu încă 11 miliarde de euro, creşterea deficitului bugetar, creşterea şomajului sau creşterea euro? Se mândreşte şi cu starea învăţământului şi a sistemului sanitar? Şi, mai ales, cu minciunile sfruntate pe care le rosteşte până şi de la Istanbul, unde a fugit să-ţi pună piciorul în ghips?

Mă bucur pentru militari, apărătorii de nădejde ai României că li se dau pensiile speciale înapoi! Mă întreb, însă, când vor fi instituite pensii speciale pentru cadrele didactice şi sanitare, care sunt, cu adevărat, factorii civilizatori ai unei ţări. Bineînţeles, în funcţie de rezultatele pozitive de-a lungul activităţii lor profesionale şi nu pentru dormit sau rezolvarea problemelor personale. Vezi măsura abuzivă a pensiilor speciale pentru şparlamentarii României, unde au fost băgaţi toţi „aleşii” în aceeaşi oală, în realitate cei mai mulţi aducând mari deservicii propriilor alegători şi ţării.

Nu-i corect, tovarăşi!

P.S. De săptămâna viitoare intru în vacanţă dpdv al comentariilor politice. Rămân celelalte domenii.

Nu mai înţeleg nimic din politica actuală. Sunt total debusolat. Vreau să treacă un timp, să văd dacă am judecat corect. Ceva nu sună bine! Săraca, Românie! Eminescu avea dreptate în articolele şi poeziile sale social-politice, unele fiind mai actuale decât la data când au fost scrise! „Să-i împarţi în două cete … ” Să fie chiar toţi în aceeaşi troacă manevrată de Sistemul Cripto-Mafiot, condusă de şobolanii roşii?!?

*

Toate bune!?!

Ai nevoie de o informaţie?

Mică, mică? O rezolvăm împreună.

Trimite mai departe! Mulţumiri! Să se vadă! Ne-am eliberat de frică!

————————————————-

Sergiu GĂBUREAC

http://blogulluigabu.blogspot.ro

http://www.facebook.com/sergiu.gabureac.3         

Bucureşti

sâmbătă, 4 Iulie 2015