În romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are  etapa sa cronologică, epoca istorică, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamănă, după cum merge firul ,,poveştii”. În „Femeie în faţa lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleacă spre civilizaţia  Samizegetusei şi credinţa bătrânului Zamolxes, dar  face şi trecerea spre condiţia femeii în lumea de azi. Romanul  se inscrie în proza erosului, având ca temă mitul iubirii şi motivul cuplului. Experienţele limită trăite de eroină, aflată în căutarea iubirii :perfecte, simbolizează unitatea primordială a spiritului uman, dorinţa de a descoperi absolutul. Totuşi, o astfel de iubire nu poate fi oferită decât Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirmă în carte că venea „călărind un asin; nu avea plete, nici barbă, nici mustăţi… doar o coroană aprinsă de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originală”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc…  este un nume care mi-a reţinut atenţia prin  unele poezii, proze, însemnări, interviuri, reportaje şi anchete literare  ce au impus-o în peisajul  literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originală şi înzestrată cu multiple disponibilităţi creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu. Autoare a douăzeci de volume de versuri şi proză, printre care  „Impozit pe dragoste”,  „Tablete contra disperării”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenuşă” sau „Graal”, Melania Cuc este deţinătoarea a numeroase nominalizări, distincţii, diplome, premii şi medalii. Între acestea se remarcă Premiul Editurii Minerva  pentru Poezie, obţinut la  Festivalul de literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte, 1988 sau DIPLOMA şi Premiul I , acordate la Concursul Naţional de Proză “Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2003. În 2009, Melania Cuc primeşte Diploma şi Titlul de Femeia Europeană pentru Municipiul Bistriţa, pentru cultură europeană. Fiecare din cărţile pe care le-a scris Melania Cuc are viaţa ei, destinul şi vibraţia proprie. De referinţă pentru opera sa sunt cărţile de proză, dar şi cele cu tablete.

“O monedă subţire”

Acţiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie în faţa lui Dumnezeu” oscilează  undeva, la limita dintre real şi fabulos. Aşa cum o spune şi titlul, eroina este o femeie, “Dacia Diugan, singura artistă din lume care îşi asigurase nu averea imobiliară, nu contul din bancă, nu sănătatea, nu viaţa, ci… picioarele”, dansatoare în trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge într-un moment de răscruce în viaţă, când are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugită de acasă pentru că este sătulă de existenţa artificială pe care o duce în lux, alături de Sergio, un bărbat care nu o iubeşte, ci doar profită de pe urma ei, Dacia  o întâlneşte în tren pe baba Chiva, ţigancă dăruită cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesă, care îi anunţă dansatoarei, viitorul. Călătoria ei spre Munte se realizează într-o atmosferă fantastică, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care în cele din urmă, dispare, ca şi cum ar fi fost „extrasă prin vrajă.”

De la Chiva, Dacia află “ce va va fi sigur”, cu ea. “Acolo, unde văz că te-o trimes Soarta, nu-s-există prăvălii cu chiloţi-şnur şi cu pijamale de mătasă… Tu, soro, dacă mai ajungi până la capăt de linie îi bine, îi tare bine…”, o anunţă Chiva.” Mai mult, baba dispare şi pe bancheta unde stătuse, rămâne “o monedă subţire” ce  “mărturisea, fără cuvinte, că fiinţa aceea nu fusese chiar o fantasmă… Dacia simţi cum acvila regală din efigie, îşi împlântă clonţul, scormoneşte în carnea sa tânără, cum îi cuibăreşte cu indiferenţă la durere, celulă după celulă, cum îi atinge şi măduva din şira spinării, dar… osul vertebrei este încă puternic, tare şi nu se rupe, nu se frânge de bunăvoie.» Acvila sau pajura reprezintă în simbol, un spirit protector al lumii, începutul, arhaicul, primordialitatea.

“Lumea din care plecase”

Dacia are parte de un “dincolo” şi un “dincoace”. Ea se crede “detaşată de lumea din care plecase. Dincolo, în lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasă”, era încă zi plină, era amiază, cu arşiţă trasă în aparate sofisticate de climatizare, caniculă purtată direct dintre ciulinii bărăganelor de odinioară. Dincoace, în vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline mânjea noaptea ca pe o ciozvârtă de carne crudă, vopsea în roşu de lupanar feţele celor două făpturi – una ca şi bătrână şi cu aur cât să astupe cu el o fântână; cealaltă încă în putere, dar… fără dorinţe strict personale, fără bagaje şi care se credea detaşată de lumea din care plecase.” Dacia părăseşte această  lume civilizată, în care rămâne Sergio, cel pe care îl iubea şi pe care “îl aşteptase să urce pe munte, să o caute şi s-o găsească.” Fosta Divă ajunge pe Munte şi pătrunde într-o altă lume, o lume veche, arhaică, cu rosturi din veşnicie. Aici o găseşte Mutu, om ce trăieşte “în cealaltă parte a Piscului”, care vânează împreună cu lupii. El o duce în casa lui Barbă,  bărbat “voinic ca un taur, dar blând din fire ca mielul şi frumos ca un zeu pregătit de ursitoare să înfrunte pentru alţii primejdiile”, ce îşi câştigă traiul din “negoţ cu miere şi păstrăvi”.

“Un alt Dumnezeu”

Dacia, femeia cu nume simbolic, trăieşte un vis, într-o lume arhaică, a cutumelor, în care oamenii se închină „bătrânului Zeu”, nefiind încă pregătiţi să accepte “rosturile şi legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se născuse din femeie pentru ca mai apoi să se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” În timp ce asistă la o ceremonie ritualică, “în creierul” ei “se dădea lupta între fantasmagoric şi realitate… Chiva, vrăjitoarea, îi rămânea singurul detaliu clar din viaţă.” Cei în mijlocul cărora trăieşte se închină Soarelui, aşteptând “un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflăm într-un univers în care creştinismul abia acum începe să pătrundă, în lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici , Dacia, nume predestinat, ajunge  să “execute în faţa lui Dumnezeu numărul forte al luptei ei decisive dintre două civilizaţii atemporale”, între două realităţi – una pe care o cunoaşte şi alta spre care aspiră. Între simbolurile care se detaşează în carte este acela al casei în care Dacia locuieşte cu Barbă, “bărbat şi femeie, pereche unită prin timpi şi spaţii nedefinite.” Această locuinţă este un simbol al întoarcerii dinspre o lume, lumea civilizată, contemporană, spre trecut. Este un spaţiu al iniţierii în ritualurile celeilalte lumi, o trecere de „dincolo” către “dincoace”. Tot din lumea de “dincoace” face parte şi prinţul TalariK, fiul Mătcii, îndrăgostit şi el de Dacia.  Pentru ea, “Sergio juca rol de prinţ, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barbă deveniseră trei imagini într-o singură ramă decolorată.” Dacia se întoarce mereu în trecutul din care vine, încearcă să recupereze măcar momentele semnificative, însă singura certitudine este că sta “nepăsătoare, dezbrăcată de voinţa personală, sta în faţa lui Dumnezeului care… era nehotărât între a-i arăta ce e bine sau rău.”

“Drumul… spre Piscuri”

Important este şi ritualul la care Dacia este supusă de Matcă, mama prinţului TalariK, decisă să îşi despartă fiul de această “vrăjitoare” apărută de niciunde, pe care vrea “s-o jertfească cu mâna sa”. Cele două urcă spre Piscuri. “Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai făcuse niciodată nici cu gândul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau şi se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj şi putere să ajungă pe culme şi să depună jertfă în vin şi în grâne Zeului lor, un zeu ca toţi oamenii, adică din carne şi sânge.” Dacia se loveşte de rezistenţa Mătcii şi de duritatea concepţiilor ei conservatoare, specifice lumii căreia îi aparţine. Şi totuşi, Dacia învinge. Religia nouă învinge vechiul, păgânismul, profanul. “Chiar sub ochii ei, Dacia sta în veşminte ca din aur, nu pe stâlp şi nu legată cu frânghii de mâini şi picioare. Era răstignită direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca îi oferă respectul şi atenţia cuvenite celei pe care o iubeşte prinţul TaraliK.

„Armăsarul din vis”

Un moment de referinţă  în carte, marcând finalul istoriei Daciei, este naşterea inorogului – “calul din vis”, Vifor. Dacia şi TaraliK, femeia şi bărbatul, cuplul, asistă la venirea pe lume a acestuia. “Nu se înşela, era un inorog de-adevăratelea! Mânzul din poveste o aşteptase pe ea, acolo în pustietate, să o convingă că tot o Lume era cât încăpea şi cât nu încăpea în basme… Era un inorog adevărat, poate ultimul de pe Pământ.” Inorogul, numit şi licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb având un corn în mijlocul frunţii. Legendele descriu acest corn ca deţinând puteri miraculoase: vindecă bolile, curăţă răul, dă viaţă. Inorogul este şi simbolul omului superior, neînţeles de cei din jurul său. Cu simbolul inorogului de altfel, se şi încheie „Femeie în faţa lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugită de acasă şi salvată de pe un vârf de munte, dintr-un sloi de gheaţă, ajunge în urma unei operaţii fatale, într-un scaun cu rotile. Tot ce s-a întâmplat în carte a fost visul acesteia, în timp ce zăcea, zbătându-se între viaţă şi moarte, pe stânca Muntelui. Aici, planul fantastic pare să se încheie, lăsând loc celui real. Dacia scapă cu viaţă, însă rămâne paralizată, într-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu îi mai sunt de niciun folos. Într-o seară, Dacia se află alături de Sergio, la un spectacol de circ. În program urmează o dresură de cai. „Brusc, Dacia se ridică din căruciorul supersofisticat… De la locul ei, din sală, văzuse armăsarul din vis,- un cal cu coama spulberată ca o zăpadă… Era el, mânzul inorog! Retrăia cu intensitate colosală clipa, limita dintre real şi poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile poştale, trecea Inorogul!”

„Până când coama sa albă acoperi palmele ei”

Fiinţa aceasta din altă  lume, o recunoaşte. Ştie cine e Dacia, nu a uitat că ea l-a ajutat să vină pe lume. „Inorogul nu mai ştia, uitase ce-i teama stăpân, de povară, ce-i cravaşa sau găleata cu apă stătută, din regie. Era iar un simbol fără dimensiune precisă. Se cambră falnic, îşi aplecă doar grumazul până când coama sa albă acoperi palmele ei.” Tragismul este ilustrat indirect în carte, prin descrierea stărilor Daciei, care oscilează permanent între speranţă şi deznădejde. Semnificaţia paradisiacă a visului Daciei, în care este descris un univers nevăzut, naşte o întrebare – ceea ce am citit până acum a fost o simplă călătorie prin întuneric sau o incursiune într-un fragment excepţional redat, din viaţa şi religia străbunilor noştri, dacii? Cu certitudine, cititorul va înţelege că a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, să asiste „pe viu” la o autentică pagină de istorie antică. De altfel, evadarea Daciei în acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intenţia sa a fost şi rămâne aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificaţii tainice şi adânci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. În final, între cele două divinităţi, Dumnezeu adevărat şi un zeu „din carne şi sânge”, rămâne Dacia, o femeie în faţa lui Dumnezeu. Iar ea ştie ce are de făcut. „Trebuie doar să aştept trenul meu, poate drezina care să mă scoată în lumea adevărată. Voi dormi în haltă, pe banca scrijelită-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de apariţie care nici nu există!”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Guido Gezelle a fost poet, lingvist, traducător şi preot, născut în Flandra/Belgia la 1830. După finalizarea studiilor a activat ca profesor de limbi, atrăgându-şi antipatia colegilor săi – abaţi catolici, vorbitori de franceză – pentru că recurgea adesea la limba flamandă. Ca idealist a încercat să se remarce prin poezii compuse în limba maternă, poezii pe care le promova într-un cerc de intelectuali flamanzi, majoritatea catolici. Lirica sa delicată conţine elemente naturale care fac uneori referire la Creaţie şi la Creator. Controversele sale pe teme poetice cu naţionalismul flamand au condus la conflicte cu reprezentanţii bisericii. Lirica acestui maestru al limbii, unul dintre cei mai renumiţia poeţi flamanzi, care a dezvoltat un stil individual unic, se încadrează la romantici. A murit în 1899. Vă prezentăm mai jos poezia „MOEDERKEN” (Măicuţa) în original si traducerea acesteia în mai multe limbi. 

——————————-

MOEDERKEN

Guido Gezzelle (Flämisch/Niederländich)

Poezia originală

‘t En is van u

hiernederwaard,

geschilderd of

geschreven,

mij, moederken,

geen beeltenis,

geen beeld van u

gebleven.

Geen teekening,

geen lichtdrukmaal,

geen beitelwerk

van steene,

‘t en zij dat beeld

in mij, dat gij

gelaten hebt,

alleene.

o Moge ik, u

onweerdig, nooit

die beeltenis

bederven,

maar eerzaam laat

ze leven in

mij, eerzaam in

mij sterven.

MĂICUŢA

Traducere în limba română de

Gabriela Căluţiu Sonnenberg 

Din tine nu-mi rămâne

pe lume

nici pictat

nici gravat mie

măicuţă

niciun tablou

nicio imagine

de-a ta

Nu desen

nu fotografie

nu sculptură

în piatră

nimic decât chipul

pe care tu l-ai depus

în mine

Oh de-aş putea

nevrednic de tine

niciodată să nu stric

acel chip

ci onorat

însingurat să-l las în mine să trăiască

însingurat cu mine să se stingă.

小时候妈妈

Traducere în limba chineză de

Cheng Cheng-Hai An

你在这个世上

没有给我

留下一幅画像

或一尊雕像

小时候妈妈

你没有留下任何

一张照片

一段影像

没有画像

没有相片

也没有任何

石刻的雕像

除了

你在我身上

留下的镜像

哦，也许于你

我毫无价值

从没溺爱过

那面镜像

却荣幸地任其

在我身上孤独地活着

孤独地死去

LITTLE MOTHER

Traducere în limba engleză de

Germain Droogenbroodt şi Hatto Fischer

There isn’t left of you/on earth,

neither painted

nor engraved, for me

little mother

no picture

no image/of you

No drawing

no photograph

no sculpture

of stone
nothing but

that image which,

you left in me

Oh may I,

unworthy to you,

never spoil

that image

but honoured

let it lonely live in me

lonely in me die.

MADRECITA

Traducere în limba spaniolă de

Germain Droogenbroodt şi Rafael Carcelén 

Nada queda de ti

en la tierra,

ni pintada

ni grabado para mí

madrecita

ni retrato

ni imagen

de ti

Ni dibujo

ni fotografía

ni escultura

de piedra

nada salvo

esa imagen que

dejaste en mí

Oh ¿cómo podría,

indigno de ti,

no estropear

esa imagen

sino honrada

dejarla a solas vivir en mí

y a solas dejarla morir.

MÜTTERCHEN 

Traducere în limba germană de

Germain Droogenbroodt şi Hatto Fischer

Es ist von dir
auf Erden hier
gemalt  oder
geschrieben
mir, Mütterchen
kein Bildnis
kein Bild von dir
geblieben

Keine Zeichnung
keine Lichtdruck
kein Bildhauwerk
aus Stein
es sei das Bild allein
das du gelassen hast
in mir

O möge ich, dir
unwürdig, nie
das Bildnis verderben,
aber ehrbar lass’
es leben in
mir, ehrbar in
mir sterben.

——————————

A prezentat:

Germain DROOGENBROODT

Doctor in literatură

8 mai 2015

Spania

Încerc să creionez în acest interviu ,,ecoul” produs de apariţia volumului Tratatul cu Ucraina – Un act de trădare naţională, autor profesorul univ. dr. Tiberiu Tudor, fizician, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

Emilia Ţuţuianu: Domnule Tudor ce v-a determinat să scrieţi această carte, abordând un subiect dureros pentru istoria neamului românesc?

Tiberiu Tudor: În anul 1997, imediat după preluarea puterii de către Convenţia Democrată, am fost luaţi prin surprindere de câteva declaraţii contrare interesului naţional pe termen lung ale rectorului Universităţii noastre, profesorul Emil Constantinescu, devenit preşedinte al României. Printre altele, la conferinţa de la Davos, în ianuarie 1997, şi-a declarat disponibilitatea pentru ceea ce a numit ,,sacrificiul istoric”─ recunoaşterea dreptului de succesiune Republicii Ucraina asupra teritoriilor româneşti ocupate prin forţă de către defuncta Uniune Sovietică. Trebuie subliniat că aceste declaraţii ale preşedintelui Constantinescu au fost făcute fără un minim mandat, cel din partea Parlamentului României.
În discuţiile pe care le-am avut cu profesorul Constantinescu am realizat că este insensibil la ceea ce eu şi mulţi colegi consideram interese naţionale strategice ale României, la est şi la vest. În disperare de cauză şi în regim de urgenţă am constituit şi am înregistrat o formaţiune civică ─ Forumul Civic Naţional Român ─ menită să stopeze sau cel puţin să dea replica disponibilităţilor de acest fel ale Preşedinţiei şi ale Guvernului Ciorbea care, cu mare repeziune şi eficienţă, s-au constituit în politici de stat capitularde: la est Tratatul cu Ucraina, la vest Ordonanţa Guvernamentală de Urgenţă 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii Învăţământului, printre altele în sensul fundamentării legislative a segregării etnice până la nivel universitar a învăţământului de stat din România.

În Senatul Forumului Civic Naţional Român, în 1997 erau personalităţi importante ale ştiinţei şi culturii române, printre care academicienii: Ion Irimescu, marele nostru sculptor, Leon Dănăilă, şeful şcolii româneşti de neurochirurgie modernă, Sergiu Chiriacescu, preşedintele Consiliului Rectorilor la acea dată, Florin Constantiniu, marele nostru istoric, Vasile Gionea, unul dintre părinţii Constituţiei din 1991, Horia Mazilu, decanul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, etc.
Din păcate, mişcarea noastră, constituită ad-hoc începând cu martie 1997, nu a putut ţine pasul cu avalanşa acţiunilor Puterii ─ pe care am descris-o detaliat în carte ─ şi, în iulie 1997, preşedintele Constantinescu a promulgat tratatul.
În schimb, în toamna lui 1997 această mişcare civică, predominant universitară, a avut suficientă forţă pentru a bloca articolele antinaţionale ale Ordonanţei 36: spargerea Universităţii Babeş-Bolyai nu a mai avut loc, procesul de segregare a învăţământului de stat din România pe criterii etnice nu a putut fi extins şi la nivelul învăţământului universitar, aşa cum o cerea imperativ UDMR-ul (aflat la guvernare, în cadrul Convenţiei Democrate).
Cartea Istoria unei trădări naţionale – Tratatul cu Ucraina am scris-o şi pentru a pune la dispoziţia unei viitoare diplomaţii româneşti responsabile argumentele că validarea Tratatului cu Ucraina a fost obţinută de către Putere printr-o amplă manipulare a societăţii româneşti, exprimând voinţa de cabinet a unei camarile şi nu voinţa poporului român, care ar fi trebuit să fie larg consultat, eventual prin referendum, într-o problemă de o asemenea anvergură. Prin delimitarea de o minoritate responsabilă de validarea acestui tratat, diplomaţia noastră va avea legitimitatea denunţării lui, la momentul istoric potrivit.

Emilia Ţuţuianu: Articolul despre cartea dvs. apărut în revista Melidonium, prin numărul mare de vizualizări, arată interesul faţă de o rană deschisă a sufletului românesc – pierderea Basarabiei, a ţinutului Herţa şi a Bucovinei de nord la 28 iunie 1940.

Tiberiu Tudor: Herţa a fost o culme a abuzului ocupaţiei sovietice din 1940 a teritoriilor româneşti. Dar problema noastră, a contenciosului nostru cu Ucraina, nu este a Herţei, nici a Insulei Şerpilor sau a Platoului Continental al Mării Negre. Problema este cea scandată de Marea Adunare Naţională de la Chişinău ─ cum a numit Mircea Druc uriaşa demonstraţie naţională anticomunistă din 27 august 1989: Muntele şi Marea! Bucureştiul va trebui să înţeleagă ceea ce pentru Chişinău a fost clar de la început. Kievul va trebui să accepte ceea ce înţelege foarte bine: nordul Bucovinei, Herţa, Insula Şerpilor, nordul şi sudul Basarabiei sunt pământuri româneşti, pe care va trebui să le restituie în întregime.
Ucraina este un stat artificial, extins peste orice măsură prin anexiunile sovietice din anii ‚40 şi includerea în graniţele unionale ale RSS Ucrainene a unor teritorii care au aparţinut tuturor statelor învecinate: Polonia, România, Cehoslovacia şi actuala Federaţie Rusă. Anul 2014 a arătat că Ucraina ─ indiferent de susţinerea şi interesul geopolitic în această zonă al unor mari puteri ─ este la limita imploziei, implozie care, mai devreme sau mai târziu, se va produce. Ucraina va avea stabilitate statală numai când se va retrage în graniţele sale etnice istoric justificate. Aşa cum au făcut foste mari puteri ale căror ambiţii fuseseră susţinute de posibilităţile lor într-o mult mai mare măsură decât in cazul Ucrainei: Austria şi Turcia, actualmente state stabile şi surse autentice de stabilitate.

Emilia Ţuţuianu: Cum aţi perceput dvs. orientarea politicii româneşti faţă de aducerea la Ţara mamă a teritoriilor româneşti, în ultimii 25 de ani?

Tiberiu Tudor: Politica românească, a forurilor de conducere ale României de dincoace şi dincolo de Prut, în privinţa reîntregirii ţării şi a recuperării teritoriilor româneşti ocupate actualmente de Republica Ucraina a avut trei etape: ofensivă, defensivă, capitulare.

Emilia Ţuţuianu: Cum apreciaţi politica românilor din stânga Nistrului în anii 1989 ce a culminat cu demonstraţiile din Chişinău din 27 august 1989 în plină politică glasnost şi înainte de evenimentele din decembrie din România?

Tiberiu Tudor: În 1989-1990, românii au dus o politică ofensivă. Ei au contribuit din plin la forţarea cursului istoriei, prin voinţa unită a poporului şi a oamenilor de stat care se ridicau dincolo de Prut. Românii au fost, alături de gruzini şi de baltici, în linia întâi a ofensivei pentru demolarea imperiului sovietic. Chişinăul a depăşit prin amploarea manifestaţiilor toate celelalte capitale răzvrătite ale imperiului. Revoluţia naţională anticomunistă a românilor de dincolo de Prut a adus o contribuţie importantă la una dintre marile răsturnări istorice ale acestui secol: prăbuşirea comunismului şi destrămarea imperiului sovietic.
In anii 1988-1989 începuse procesul de destrămare a Uniunii Sovietice. Republicile Baltice, Moldova, Republicile Transcaucaziene şi cele din Asia Centrală îşi revendică independenţa.
La 27 august 1989 o jumătate de milion de oameni inundă Chişinăul. Sub flamurile tricolorului mulţimea intonează cu hotărâre Deşteaptă-te Române! Printre pancartele şi pânzele albe ale lozincilor: MUNTELE şi MAREA! După 40 de ani de rezistenţă anticomunistă şi după aproape două secole de rezistenţă îndârjită împotriva deznaţionalizării, românii de dincolo de Prut au conştiinţa naţională intactă. Ei revendică, o dată cu independenţa Republicii Moldova, şi realipirea teritoriilor româneşti ocupate de RSS Ucraina: Muntele (nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul Basarabiei) şi Marea (sudul Basarabiei).

Emilia Ţuţuianu: Relataţi-ne vă rog ce schimbări au avut loc în politica românească începând cu anii 1990, în ce priveşte teritoriile româneşti pierdute prin Pactul Ribbentrop-Molotov în 1940?

Tiberiu Tudor: După dezmembrarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991, şi apariţia noilor state independente desprinse din Uniune, problema Teritoriilor Româneşti Ocupate revine stringent în actualitate. Uniunea Sovietică, deţinătoarea titlurilor de suveranitate — contestabile şi ele — asupra acestor teritorii, dispare ca subiect de drept internaţional; apar ca subiect de drept internaţional noi state; printre ele Republica Ucraina şi Republica Moldova. Imediat după eşuarea puciului de la Moscova, când destrămarea Uniunii Sovietice devenise iminentă, sau cel puţin a doua zi după dispariţia Uniunii Sovietice ca subiect de drept internaţional, în decembrie 1991, politica externă a României ar fi trebuit să se orienteze spre aducerea fermă la cunoştinţa comunităţii internaţionale şi menţinerea permanentă în conştiinţa acesteia a faptului că estul şi nordul Moldovei — teritoriu românesc înainte de semnarea Protocolului Secret al Pactului Molotov – Ribbentrop şi de invazia sovietică — se află într-o situaţie identică, din toate punctele de vedere, cu cea a Ţărilor Baltice şi că România cere, la dezmembrarea Imperiului, restitutio in integrum.

Emilia Ţuţuianu: Cum au reuşit românii să piardă înfăptuirea Unirii între cele două state româneşti în anii 1990?

Tiberiu Tudor: Roadele formidabilei mişcări naţionale de la Chişinău nu au putut fi culese datorită lipsei de anvergură, clarviziune şi coerenţă a clasei politice de la Bucureşti precum şi datorită apatiei civice a ţării în problemele de interes naţional major. În perioada marilor reaşezări statale din Europa de Est, când porţile istoriei ne-au fost deschise pentru realizarea cu riscuri minime a Unirii şi a recuperării Teritoriilor Româneşti Ocupate, orizontul politic al Bucureştiului nu depăşea, de o parte şi de alta, perimetrul Pieţii Universităţii. Ţara era în război civil rece; antrenaţi într-o luptă fratricidă, românii au pierdut momentul Unirii.
Momentul istoric fiind pierdut, a trebuit să ne repliem: a doua etapă, defensivă, a început în 1991 şi a durat până în 1997.

Emilia Ţuţuianu: Care era situaţia Ucrainei în anii 1990, stat care deţine Bucovina de nord şi sudul Basarabiei, teritorii româneşti ocupate prin Pactul Ribbentrop-Molotov de defuncta URSS şi care a fost politica română faţă de vecinul de la est?

Tiberiu Tudor: În 1991 Republica Ucraina, principala beneficiară a rapturilor teritoriale ale Uniunii Sovietice după cel de-al doilea război mondial, este în plină criză de legitimitate: ea deţine de facto teritorii care au aparţinut tuturor statelor învecinate: Polonia, Cehoslovacia, România şi, foarte important, Rusia.
Rada Supremă proclamase independenţa Republicii Ucraina la 24 august 1991. Conştienţi, de la bun început, de dificultăţile Ucrainei „de a supravieţui, de a se legitima şi defini ca identitate”, ucrainenii revin, peste o jumătate de an, plusând cu referendumul pentru legitimarea pe plan intern a independenţei. Ucraina este singura fostă republică unională care organizează referendum în problema independenţei.
In 1991, Parlamentul României reacţionează prompt, barând calea ofensivei pentru legitimitate a ucrainenilor care, în ceea ce ne priveşte, însemna o ofensivă pentru uzurparea drepturilor noastre asupra Teritoriilor Româneşti Ocupate.
In Declaraţia, Parlamentul României din 28 noiembrie 1991, adoptată cu unanimitate de voturi în şedinţa Camerelor reunite, se spune:
,,Parlamentul României
luând cunoştinţă de hotărârea autorităţilor de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenţei Republicii Ucraina.
declară solemn că referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forţa în cadrul fostei U.R.S.S. — respectiv Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, ţinutul Hotin precum şi în judeţele din sudul Basarabiei —este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia.
cere parlamentarilor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independenţa Ucrainei să declare expres că această recunoaştere nu se extinde şi asupra teritoriilor româneşti menţionate.
solicită Guvernului ţării să înceapă de urgenţă negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forţa de U.R.S.S.”
Tot în acest sens, în aprilie 1993, Guvernul Român notifică Guvernului Ucrainean faptul că, urmare a dispariţiei Uniunii Sovietice şi a apariţiei la frontiera de est a României a două noi state independente, Ucraina şi Republica Moldova, Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea şi asistenţa mutuală în problemele de frontieră, încheiat în 1961, a devenit caduc. Se afirmă, de asemenea, disponibilitatea Părţii române de a începe negocierea cu Partea ucraineană a unui acord în acest domeniu.
Tratatul din 1961 confirma frontiera sovieto-română impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 şi Protocolul Groza-Molotov din 1948, în condiţiile ocupaţiei sovietice, sfera sa de reglementare limitându-se, desigur, la problemele regimului de frontieră şi ale colaborării şi asistenţei mutuale.
Notificarea caducităţii Tratatului din 1961 cu Uniunea Sovietică, ca urmare a dispariţiei acesteia ca subiect de drept internaţional, şi exprimarea disponibilităţii de negociere cu noul stat apărut la frontiera de est a României — Republica Ucraina — era un act menit să deschidă câmpul discuţiei problemei frontierei dintre România şi Ucraina, în spiritul Actului Final de la Helsinki .
Până în 1997, negocierile privitoare la încheierea Tratatului de bază cu Republica Ucraina au avut un caracter echilibrat.

Emilia Ţuţuianu: Ce ne puteţi spune despre politica românească începând cu anul 1997 în ce priveşte românii din jurul României, din teritoriile istorice româneşti?

Tiberiu Tudor: După câştigarea alegerilor de către Convenţia Democrată, politica externă a României în privinţa contenciosului teritorial cu Ucraina devine capitulardă.
Imediat după investitură, la reuniunea de la Davos din ianuarie 1997, preşedintele Constantinescu lansează ideea “sacrificiului istoric”. Intr-un interviu acordat postului privat de radio ucrainean Nova Mova, în februarie 1997, preşedintele Constantinescu declară: „Suntem dispuşi să recunoaştem graniţele actuale. Această recunoaştere a realităţii va forma, într-adevăr, baza tratatului”, menţionând de asemenea că „Insula Şerpilor este teritoriu ucrainean”. In februarie 1997 preşedintele Constantinescu nu avea mandat pentru avansarea ideii “sacrificiului istoric”. Nu consultase poporul român, prin referendum, nu consultase nici măcar Parlamentul ţării.
În continuare întreaga diplomaţie românească este pusă să lucreze în favoarea consolidării statalităţii “tânărului stat ucrainean”.
Primul implicat este Ministerul Afacerilor Externe. La 7 martie apare stupefiantul comunicat al M.A.E.:
,,Ministerul Afacerilor Externe nu va ceda în privinţa intereselor legitime ale României. In acest context, subliniem încă o dată că securitatea României e legată de independenţa, stabilitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei, pe care nu e suficient doar să le recunoaştem, ci chiar să le susţinem prin toate mijloacele politice şi juridice care ne stau la îndemână.”

Emilia Ţuţuianu: Cum s-a ajuns la semnarea Tratatului cu Ucraina din 1997 şi care sunt consecinţele politice şi istorice?

Tiberiu Tudor: O extraordinară campanie de manipulare a opiniei publice şi a parlamentarilor este pusă în funcţiune. Principalii artizani ai acestei acţiuni sunt preşedintele Emil Constantinescu, preşedintele Senatului Petre Roman şi ministrul de externe din acea perioadă, Adrian Severin.
Dincolo de perdeaua de fum a explicaţiilor celor care au participat la redactarea şi validarea tratatului, dincolo de toate precauţiile şi de reuşita redactării tratatului în termenii Actului Final de la Helsinki, esenţa tratatului este achiesarea, acceptul liber consimţit al României, la actuala frontieră cu Ucraina. Ucraina a apărut ca subiect de drept internaţional în 1991. Tratatul întrerupe linia contestării drepturilor Ucrainei asupra Teritoriilor Ocupate, începută prin Declaraţia din noiembrie 1991 a Parlamentului României, şi, în 1997, România face cadou Ucrainei recunoaşterea actualei ei frontiere de sud-vest.
Recunoaşterea actualei frontiere de stat între România şi Ucraina este explicită în Schimbul de Scrisori între cei doi miniştri ai Afacerilor Externe (aşa-numitul Acord Conex) prevăzut la art.2.2 al Tratatului. Iată care este conţinutul acestui Schimb de Scrisori:
11
1. Guvernul României şi Guvernul Ucrainei vor încheia, în cel mult doi ani, un Tratat privind regimul frontierei dintre cele două state, pe baza principiului succesiunii
statelor în privinţa frontierelor, potrivit căruia proclamarea independenţei Ucrainei nu afectează frontiera de stat existentă între România şi Ucraina, aşa cum a fost definită şi descrisă în Tratatul din 1961 privitor la regimul frontierei de stat româno-sovietice şi în documentele de demarcare corespunzătoare valabile la 16 iulie 1990, data adoptării Declaraţiei privind suveranitatea statală a Ucrainei.
3. Ucraina se va angaja să nu amplaseze mijloace militare ofensive pe Insula Şerpilor, care aparţine Ucrainei, potrivit punctului 1 de mai sus.
Astfel, esenţa „principiilor şi procedurilor convenite prin Schimbul de Scrisori”
este:
– renunţarea la efectele notificării din 1993 a caducităţii Tratatului din 1961 privind regimul frontierei de stat româno-sovietice;
– anularea efectelor Declaraţiei din 28 noiembrie 1991 a Parlamentului României cu privire la referendumul asupra independenţei Ucrainei.
– recunoaşterea dreptului de succesiune al Ucrainei asupra Teritoriilor Româneşti Ocupate de fosta Uniune Sovietică şi deţinute acum de Republica Ucraina.
Schimbul de Scrisori nu a fost prezentat plenului Parlamentului în cursul şedinţelor de ratificare, motivându-se că „el nu este parte a Tratatului” (cu toate că prevederile lui
– art.2.2 din Tratat — „vor intra în vigoare simultan cu intrarea în vigoare a prezentului tratat”). Puţini parlamentari cunosc conţinutul Schimbului de Scrisori implicat în tratatul pe care l-au votat.
Semnarea Tratatului a însemnat anularea tuturor eforturilor de prudenţă diplomatică din perioada ‘91 -‘96. Ea a însemnat sfârşitul defensivei. A însemnat capitularea totală a României în faţa Ucrainei.
Până la ratificarea şi promulgarea acestui tratat, „tânărul stat ucrainean” nu avea nici un act prin care România să-i fi recunoscut frontiera. Acum îl are.
“Pentru prima dată de la constituirea României Mari, în 1918, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional, fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940) sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunile dramatice ale evenimentului. Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda şi presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al tratativelor şi al tratatului”— va spune marele istoric şi patriot, academicianul Florin Constantiniu. Am prezentat pe larg, toate procedeele acestei ocultări, care au dus la validarea, ratificarea şi promulgarea acestei forme capitularde a Tratatului cu Ucraina.
„Pentru toate acestea, judecata istoriei va veni oricum, dar până atunci trebuie să-i judece justiţia!” (Prof. dr. Vasile Gionea – membru de onoare al Academiei Române)

Emilia Ţuţuianu: Răni nevindecate în sufletul românilor moldoveni, Moldova glorioşilor Alexandru Cel Bun şi Ştefan Cel Mare, cu teritoriile vechiului voievodat medieval Moldova aflându-se în acest moment în trei state: România, Moldova şi Ucraina. Există vreo şansă să se schimbe ceva în destinul acestui popor?

Tiberiu Tudor: Am o neabătută încredere în luminozitatea destinului nostru ca popor şi ca naţiune. El este asemenea unui pârâu subteran care iese din timp în timp în lumină, uimind cu strălucirea şi prospeţimea lui: Unirea Principatelor, Independenţa, Marea Unire. Cursul lui este deja jalonat de oameni de stat de anvergură europeană care ne-au ridicat Ţara în istorie. Nu trebuie decât să urmăm aceste jaloane pentru a ne reîntâlni cu el atunci când va străluci din nou în lumina evenimentelor istorice favorabile.
Întâlnirea cu destinul nostru istoric a fost ratată la un moment extrem de fast: 1990-91. Dar acest destin există şi îşi continuă, cu răbdare şi tenacitate, cursul. Să ne pregătim pentru viitoarea noastră întâlnire cu el. Cum?
Aducând la conducerea ţării, oameni competenţi, cu o vastă cultură istorică şi politică, dornici să-şi slujească Ţara şi având curajul, înţelepciunea şi abilitatea în a o face.
Reînfiinţând, pe toate planurile, marea Şcoală a Educaţiei Naţionale – aceea la care au crescut elitele care au realizat ridicarea naţiunii pe treptele împlinirii ei, din generaţie în generaţie.
Adaptându-ne cu supleţe tacticile politice de moment obiectivului naţional strategic major – în momentul de faţă refacerea unităţii statale a României – cu flexibilitatea, abilitatea şi înţelepciunea de a fructifica în direcţia acestui obiectiv strategic oportunităţile care se ivesc mereu în cadrul echilibrului de forţe, mereu schimbător, realizat între marile puteri. Şi de aici începe discuţia asupra a ceea ce este şi a ce ar trebui să fie, politica externă a României în momentul de faţă.

Emilia Ţuţuianu: Stimate domnule profesor Tiberiu Tudor vă mulţumesc pentru această lecţie de istorie şi patriotism oferită cititorilor revistei Melidonium.

Tiberiu Tudor: Vă mulţumesc şi eu, adăugând că profilul cărţii mele este unul de istorie  în măsura în care istoriografia naţională este o făclie care trebuie să lumineze calea politicii naţionale.

JURNAL HIMALAIAN

18 mai 1978, Dharamsala

Jurnal himalaian. P. O. Dharamsala / Kotwali Bazar / Dist. Kangra (HP) / Dharamsala – 176215.

În 16 mai, de dimineață, după o noapte încinsă, nedormită, grijulie, ne-am îmbarcat într-un autobuz pentru Chandigarh, opera lui Le Corbusier. Am ajuns pe la prânz, lăsându-ne duși de primii culi într-o casă destul de scumpă și incomodă.

Am scris, înainte de plecare, zece versulețe Pe Illustrated Weekly of India, de ce nu un poem grav? Și eu caut măsuri deschise. Un tânăr pletos , cu barbă și față de Iisus Hristos, de 21 de ani, din Anglia -, Gary, rătăcește prin India, ca pictor fără studii, în meditație, de vreo opt luni. Ne-a vizitat neanunțat, bucurându-se, ca și noi, la un pahar de campa și altul de soda-water. I se păruse și lui Chandigarh very different, cunoaște Massouri, Dharamsala, unde locuise câteva luni. Nu era destul de înfrânt, nici de consolat.

De la 3 noaptea la 1 pm, drumul Chandigarh-Dharamsala ne-a purtat nu numai prin munții crescători ca pasiunile și vădindu-și deodată inconștientul de creste înzăpezite, topit în boarea nebună a zorilor. Munții și amintirile noastre dinainte au revenit imperios, solitar, recălăream boul trăgător la plug (Miron Nătărău ara cu caii), și, în prezent, traversam câte-o albie de pulbere, fostă a unui râu, salutam câte un pârâu limpede, cumpăram apă din ulcior și eram obosiți.

Peisajele de un verde obosit și el, întortochindu-se pe străzile înclinate pentru a transforma curbele în linie dreaptă, întâlnirile cu alte vehicule, primele case cu acoperiș după o întreagă Haryana și un Punjab de sate și orașe de clădiri rare, neatinse de ninsoare, unele înalte semănând cu căștile de la armurile cavalerești, cămilele ultramonumentale, vacile tentând traversări ireligioase, medalionul lui Lenin pe parbrizul șoferului, unde, în Delhi, privim îndeobște chipurile năclăite de ghirlande ale lui Guru Nanak, Ganesh și Krishna sau Rama, amintiri și comparații milimetru de milimetru.

Trăim accidentul unei călătorii. Oricum o să iasă, ne pare bine de ea. Zăduful a rămas în urmă. Ne e cald tot în amintire. Iată-ne în Dharamsala, oraș întins de-a lungul șarpelui străzii ce se adâncește în munți, spre Dalai Lama și dincolo.

Un tânăr, pe nume Deepak, ne aștepta, conducându-ne și cu ajutorul a doi culi, pe o bifurcație pavată, unde, însă, numai cu pasul se merge (pe trepte am văzut urcând și o vacă). Familia Kashyap locuiește o casă bătrânească modernă, cu multe camere, zid, ciment, baie, electricitate.

Ne-au oferit o cameră, unde ne-am și odihnit după amiază după conversația convențională cu d-na K, mama, plină de bunăvoință și onoare. Seara am vizitat o posibilă gazdă, două camere goale, cu grinzi. Fără umblătoare ( „așa sunt toate” – se face într-o cutie dintr-o cabină din curte).Hm, atmosfera himalaiană ni se vădea minată de acest damf insinuat din când în când, ca-n lumea Ghepardului lampedusian.

Seara, în Chandigarh, inopinat, mai apăruse un chip, cu păr nepieptănat, creț, cu degetul mare de la dreapta lipsă – venea din Africa, după doi ani și jumătate, să-și vadă părinții, nevasta, copilul. Fusese întâi pe mare, văzuse Istanbulul, Atena, Bulgaria, Turcia, Beyruthul și Cairo – pe vase de pasageri, un timp, pe cargou, unde urcau multe fete (în Hong Kong e cel mai bine, fiecare fată te întreabă „how are you”), îi plăcuse felul de a fi al marinarilor ruși, îi bârfea pe negrii din Benin și Lagos pentru a fi, unii hoți, alții puși pe supt sângele, dar lăuda Cape Town, Sud-Africa. Puorto-Nuovo era orașul lui. Îl persecutau obiceiurile tinerilor de culoare. Puorto Nuovo nu este un oraș prea mare, dar, parcă, frumos.

Un sikh fără turban, în Puorto Nuovo, neuitând de Guru Nanak și învățătura lui de a avea o singură nevastă, M. Singh ne-a tratat cu Johny Walker și țigări, el fără a fuma, și a regretat când am scurtat vizita pe motiv că aveam să ne trezim devreme. Oricum, l-am sfătuit să vorbească cu nevasta lui ca și cum abia ieri s-ar fi despărțit, căci femeile țin țările, uite, ea a stat acasă și l-a așteptat și el n-ar admite ca și ea, asemeni lui, să fi avut experiențe etc.

Ne ducem în ceainăria lui Deepak, coborând trepte și cărări de piatră, ca printr-o Taormină fără mare (în locul teatrului grec, aici să fie templul buddhist?). Ne luăm ceaiul și discutăm cu tânărul Kotoch, de 30 de ani, din Patancot. El vorbește tot pahari, limba ( „națională”) din Himachal, foarte „sweet”, cum spune fiecare. Dar și-a dat licența în Bangalore, în electricitate, ocupându-se cu funcționăria la bancă, însă tatăl său, înainte de pensie, avusese casă de la guvern. Lucrând la bancă, se simte co-stăpân la ferma lor, premiată în decembrie trecut pentru fructe (o să ne aducă și nouă). Au tractor rusesc.

Vorbim, întâlnindu-l pe Gary, despre fiii unor oameni bogați din Occident care se resemnează aici cu o altă viață etc. Unde ne amintisem relațiile de acasă, Nansi visa, în Chandigarh, că spunea, ajunsă acasă, cât e de cald în Chandigarh colegelor ei. Eu eram incriminat nu știu pentru ce și aduceam dovezi puternice neluate în seamă – tot acolo. În Dharamsala, Nana a visat cireșe – o s-o uimească pe Cireșica atunci când îi va povesti din Himalaia, plus că a văzut și munții. Eu mă visam, la fel, între ministere bucureștene.

Ni se reorientează interesele psihice, peisajul recapătă valoare sufletească, yoga ni se abandonează, înverșunarea se îndulcește, parcă pierdem din ambiții, lăsăm în afară drumul meditației, să ne înconjoare și să ne obiectiveze. Da, principalul interlocutor era directorul Inst. Ped., având cu el un pedant schimb de idei. Trebuia să mai călătoresc imediat în Italia, chiar dacă în același timp aveam de mers aici, unde și sunt.

De fiecare dată, deci, când schimbăm patul, ne invadează, din măduva spinării, amintirea casei, a locului unul cu cel de veci. Prin naștere, ca un test psihanalitic, o lume își impune individualitatea ei de dincolo de persoanele episodice care ar încorona-o. Întoarcerea la natură, realizabilă numai la propriu, schimbarea obsesiei creației pe cea a realizării, tocmai în ambient natural, cu halucinații natale, continuitatea unor porniri bune, înnăscute ori nu, renunțarea la stasuri și convenții, măcar ca o convenție discontinuă și liberă, încă și încă deschiderea, concentrarea, odată cu peisajul ridat de veșnică nea, mitul nostru de creștere și sinceritate copilărească, aceleași cu al tuturor primelor – a doua – generații.

Luasem, la hazard, cu Kotoch, ipoteza creării unui vers de a deveni omul dumnezeu sau dumnezeul om – se știe, nimic nou în Himalaia – dar realizarea acestei idei? Etc. Ce mi-e gândul la Taormina și visul de a călători, iar, în Italia, ce e viața mea? Încotro se spiralează coșul ultim? Cine-o să-și aducă, și de ce pe nedrept aminte de mine? Poate nu dedic și nu devotez – cui? – eu nu mă iau în glanda sinelui, îmi sunt neuferit până la un abstract dezgust, adulez pe toți ceilalți, cu invidie, în autoscopia aproximativă, în viteză ce-o operez.

Nana a pictat pete, stilul mamă-sii, numindule Pondicherry; nu s-ar fi concentrat asupra petei mov din orizont. Eu teoretizez libertatea față de realitate, ele legătura necesară – dintre toate cele, completez și eu. O neliniște altfel, o liniște nu lene, amintirea crasă a zilelor bune din părinteștile-mi locuri. Și o toropeală? Vom citi, vom scrie, vom simți – fețele americane ce flutură ici-colo tocmai transformă experiența asta într-un existențialism mistic: sigur, e mare nevoie de surse. Or, eu însumi îmi par sătul de izvoare, largul și delta atrăgându-mă din neant. Vechea ducă spre izvoare mereu înapoi la ce m-ar mai legăna ca atâta știință încotro

din șosele cosmice făr de prispe dosnice ori de rob ori de monarh culii cară-n Chandigarh val de ceară culele de cu Le Corbusier

să bem un ceai de la Dipak

uitând știința și pe Buddha

cu tine astăzi mă împac

cu Himalaia și Garuda

ziarul când să se trezească

la ora yoga în ashram

de lapte și de rourască

pahar figurile ne beam

Templul budhist din Tiptin. Avalokiteshvara, Bodhisattva of Compassion, the patron deity of Tibet, lângă Guru Padma Javabhava. Dalai Lama al XIV-lea. Gardă în uniformă elegantă. Colcăie europenime și fervenți, printre placarde antichineze de pe ziduri. Fețele tibetane traduc o frumusețe atentă la piatră, nori și furtuni, înduioșată de iubire, maternitate și credință. Tabloul tânărului Dalai Lama, puțin înclinat, privea prin ochelarii săi clari pr oricine.

Nansi pozează peste tot cu papagalul ei care în autobuz a făcut exerciții de zbor, iar aici e tot mai domestic. Ne zboară planurile în școala papagalului tota, a vrăbiei ciria, a vulturului ciri. Ce vorbe ar fi cele mai des spuse în pahari? Tu Khutu chalya (unde mergi?) Ma tijo Milna chalya (merg să te întâlnesc ). Ori: Bhavre (frate), Bhane (soră), Amma (mamă), Bappu (tată), Dadu (Tată-mare), Dadi (mamă-mare).

Versurile eminesciene despre Himalaia se potrivesc peisajului. Vreau să-mi public „Zalmoxe și Tkhrimekundan”, incluzând versuri himalaiene ale lui Eminescu, milarepismele lui Brâncuși, propriile-mi confruntări cu Blaga și psihismul indian.

De zid pline mâini desfac

minte gânduri ață ac

n-oi bea ceaiul la Dipak

ba la el în ceainărie

vin americanii mie

hiptichinorezărie

Buddhist Library de-o fi

un tradus Lamai-Dali

și-al meu Tkhrimekundan ji

19 mai 1978 Dharamsala

Păsările dau să cânte răgușite la vederea lupului de zăpadă de pe munți. Să fie gimnozofiștii nuzi, bătrâni și suri, înșirați spre templul lui Buddha acum sub roua brazilor aburind, ori s-au adăpostit în șanț, în cortul și cooperativa ca de benzină, în sala de citit cu pod printre călugării tunși îmbrăcați în mov, care, poate, cu vreo zece or fi isprăvit concentrata, grava dar și destructiva muncă, sfat și operație de a desena pe o masă sub un baldachin o yantră, oricum proporții meditate, băiețește, politic.

Apa în straiele de aur neclipind, ofrandele zădărnicind suma culorilor, luminile învârtindu-se ori reîncarnându-se lumânări sub tronul manechinului sacru, cu veche lume sub frunte – cer, umbrit de domnia bretonului, oblic-diagonal, totul urcând pe haosul trupului încolăcit în meditație – Buddha. Aud pași bătrâni. Nesomnul bătrânesc, de la țară, ne va fi urmărind, până ne va trece pe vârful șirei, ca într-un crăcan de praștie. O singură pasăre își ia tonul, alta vorbește pahari păsărește, fără „gamru”.

Lucrurile nu au ființă, dar se topesc într-una mai mare, trecând și prin noi cu destui fiori. Mai vizitasem și un poet bătrânel curtat de o poetă. De ce ne e dor rămâne întreg. Teama de romantism și dezordine se risipește. Lumea e bună ca un mormânt și ca un loc de incinerare, nu ne va urni din spirit nicio undă deformată (reformată?) Un cadru fix? Nei… Un existențialism? Mai bine. Altceva? Ce-o fi o fi – o dată, cu ce-a fost să fie (simultan cu ce n-a fost) – seamănă fatal, dar pe efort și atenție, pe audiții și chiar fructe mâncate înainte de a fi devenit pictură.

Aproximativă ținere de minte, viața mea suferă de fericire și nefericire. Acum am lăsat furia, m-a lăsat nebunia pentru liniștea asta dintre sunetele lucrurilor, frazele în pahari și glasurile păsărești, curând psihologia se va accidenta, iar necrezută liniște – eu și viața mea – atât de străini? Așa să se explice dorul de locuri noi, ca de viață? E clar oricum că viața mea nu există – și nu prin mine – eu dacă exist prin grația unei vaste vieți, împărțită acum cu indienii și tibetanii, într-o doară ca într-o apoteoză.

Nu interesează 19 mai, dialecte, fețe, întâmplări – mi-ar fi plăcut să am darul evocării lor – dar o privire în spirit recepționată din universul licărind pe fețele lunare, cu ochi de taină în îngeresc și demonic surâs. Cât de lung va fi tunelul prin care ne privim totuși cu bunătate și tandrețe, măcar că bărbat și femeie, dintotdeauna ca în clipa de ieri când femeia din restaurantul tibetan ne umplea a doua oară paharele cu apă. Ne dăduse o listă, alesesem nici scump, nici cel mai ieftin, ea ne spusese că nu e bun ce alesesem, cel mai bun e orezul cu zarzavat (cel mai ieftin) – și ne-a plăcut – îl pregătise cu gânduri (și vrăji?) bune.

Coasta bazarului palpită. Fructele se oferă spre a fi gustate. Pâinea se cumpără și caldă. Agarbati – un store întreg. Vase de metal, ibrice, clopoței de dans se vând la kilogram. Textile, birouri de turism, bancă, poștă. Public de eastern. Îmbrăcăminte diferită ca estetică, utilitate, croi, lux. Rochiile tibetancelor, încheiate la spate. Bărbații îmbrăcați de munte, dacă nu-s clerici în togă.

Dear Mr. Sani, Namaste from Dharamsala! Please, don’t forget my salary.

Our dear Mrs. and Mr. Kashyap, Viki, Manika, Ajay, Namaste, from so wonderful Dharamsala, with its Dhauladhar range. Everybody from your family here is so kind with us and we are grateful indeed. We were installed today very near by your house. We are waiting for you.

Ma tijo Milna chalaya!

Dear Lidia and Marek, we found one accommodation. If you decide to come here, you can stay at us firstly (there are two rooms). The water is very good.

Dear Dr. I., Thankful for your message from Calcutta. For us, the Indian summer is very hot. So we are staying during the vacation in Dharamsala.

Licurici (glow worm, Lamp-iris noctiluca). Ți-e așa urât prima zi într-o locuință „nouă”, încât nu mai poți crede în primul om – cum ar fi rezistat Adam singur în toată lumea? Un foc în pădure, fum pe zi, flacără sub lună, în josul Dhauladharului.

Dhauladar de piatră

peste lume vatră

nea dhauladarată

lume idolatră

din Tibet odată

Buddha se arată

piatră peste vatră

Dhauladar și tatră

Dhauladhar de piatră

noaptea potcoavă pierdută de caii de foc ai sfântului Ilie iată de stins nestinsul

stafii de miere tandre pomenire

păienjenilor îndulcind la fire

de lună răsfirate nemurire

câini amuțiți în duhuri mulțumire

stafiilor de urlet la oștire

ora morții vizuală

zală dezastronavală

viața de nu mă înșeală

licuricii dau năvală

pe orbită imorală

orală astrologală

arde pădurea toată noaptea visez un zeu de gheață luna s-a întors cu fața-n sus

(Aseară, la radio, semnarea tratatului Româno-Chinez).

Nansi visează copil la spital, tigru pe ziduri peste care aruncă apă fiartă, copilul mort. Apoi o mașină cu rât ce se ia după copiii ce fug de ea, după unul, după altul, până la urmă după doi pe care-i încolțește spre un grilaj – au două trompete în gură – două coarde le atârnă în față, din grilaj, le ating împinși de mașina râtoasă, cu groază: din trompete le izbucnesc făclii foarte frumoase și bune – jocul s-a terminat.

Eu nu visez, mă surprind atingându-mi părul de pe față spre a goni vizitatori. Mă simt altul, cuprins de o respirație nouă, meditată, veche, împrejmuită de duhul acestor munți, noaptea cu lună în Himalaia.

20.V. 78 Dharamsala

Motocicletă condusă de o femeie decoltată, roșie-n obraji, cu pletele fluturând. Lux de bețe mirositoare. Bătrânul Deepak a lucrat 30 de ani în ceainăria de jos, acum are hipertensiune. Fiul său îl continuă în shopul închiriat. Kotoch e un om trist care găsește Dharamsala foarte bună pentru oameni singuri. N-ar fi hoți. Ce zdrahoni buddhiștii Tibetului. Unde-or fi misterele? Voi încerca să vedem Indora.

Toată noaptea au ars focuri mari în pădure, spre Kangra. Ne-am trezit, de lună, pe la două, și se întinseseră. Acum, fumul s-a înecat în soare. M-am gândit la Zburătorul Buddhist.

Dimineață în Biblioteca buddhistă, unde mă conduseseră Deepak și Katoch. Mă întreținusem mai înainte cu acesta din urmă, asupra Tibetului „autonom” și a tibetanilor care nu se amestecă prin căsătorii cu femei sau bărbați indieni, asupra incendiului de trei zile – eveniment de fiecare vară -, asupra înfățișării oamenilor din Assam sau Gauhati, ori Mizoram, unde el are un unchi senior în poliție, asupra deosebirilor dintre oamenii din nord și cei oacheși din sud, asupra dificultăților indianului de a face turism, primind doar 100 de dolari, asupra costului tablei, cam o sută rupii, sitar – sute, flaut – câteva rupii, asupra satului său Indora, vechi, cu vorbitori pahari și punjabi, asupra distracțiilor din Dharamsala.

Mi-am făcut permis de intrare, mie și pentru Nansi. Cărți, în general, donate de particulari, enciclopedii, sinteze, traduceri, eseuri, filosofie, religie, istorie, literatură, artă, presă, politică. Dacă în bibliografia baudelaireană a lui Cargu întâlnisem, cu ani în urmă, doar un articol din Luceafărul al lui Vladimir Străinu, în bibliografia selectivă a buddhismului compilată de Satya Prakash (Gurgaon, New Delhi, 1976) nu dau decât tot de un titlu românesc: Buddha’s life in the Romanian „Balam”, S. E. Demetrian, „Indo-Asian Cult.” 17 (2); Ap 68, 29-40 bibliogr. Abia mai rețin Buddhism și Aldous Huxley, Buddhism și Richard Wagner, gândind, evident, la un Buddhism și Mihai Eminescu, iar copiind din The hundred thousand SONGS of Milarepa (MILA GRUBUM), traduse de Garma C.C. Chang, la Milarepa-Brâncuși. Stranie absență a lui Mircea Eliade. 2.3.5.6.7.8.10. No. Mind. Samadhi. Self. Song. Wisdom. Yoga. Alte cuvinte-cheie BARDO, stadiul intermediar între moarte și renaștere, grădina Lumbini, a morții lui Buddha Sakyamuni.

Sala de referințe, plină de hippies. Cursurile fraților întru dharma se țin la etaje (cursanții își pot lua încălțămintea sus) – limbă, religie, tibetanism. Printre călugării budiști în veșmânt mov, o „americancă” rotofeie, rasă-n cap, urcând spre palatul lui Dalai-Lama al 14—lea.

Nansi a pictat un peisaj (20.V.75) „Casa noastră în Dharamsala”, adică Dhauladhar. Mâine vom vedea templul Durgăi din Jwalamuki. Focurile s-au mutat, luna a răsărit. Să termin „Some Indo-Romanian literary topics” și i-l trimit lui M.E. La doctoratul dv., O.L. a exclamat: i-o gafă (yoga fă) – poantă citată în cursul de introducere în semiotică al lui H.W., mai făcând loc, în altă parte, mențiunii că B.L. are doar Blavațki și Scerbațki, normal Tucci și Bacot, anormal nu și M.E. Cel puțin D.S. L-a numit pe T.V., întors din India, RabinRahat Tudore.

21 mai 1978 Dharm.

N-am somn creștin

De sfântul Constantin

Dhauladhar în alb erupt

Zice laptele ce-am supt

Fără Ram yoga și har

Tulsi Mila Valuvar

Câți se plimbă câți tușesc

Luna cade-n arabesc

Jwalamuki Durga Temple – Constantin Elena Roma – Dauladhar Muntele Noi – Duminică însorită – Buddha Sakyamuni ieri – în grădină la Lubimi – Ghetsemani Tivoli.

Până acolo, serpentine, maimuțe, rufe pe bolovani. Jwalamuki e jos, în zona fierbinte, urcând printre shopulețe și cerșetori la templu, ne-a prins ca o insolație. Templul propriu-zis, al flăcării, avea porțile metalice trase, prin care am privit jetul albăstrui.

Nansi nu găsește mistică toată mulțimea, prea puțin reculeasă – eu, dimpotrivă, o văd fanatică, fălcile țepene ale leilor aurii sunt doldora de prasadă cleioasă și grăunțe înflorite, pe la porți bat dobe, un cor religios cântă într-una în capul scărilor, înaintea intrării. Plecăm repede – de căldură, nu mai am răbdare s-o aștept pe Nansi să-și cumpere un suvenir și iese scandal că n-o las. Intrăm într-un restaurant, mâncăm orez cu dal și plătim trei rupii. Căldura ne înnebunea, am urcat în primul autobuz împungându-ne aiurea până acasă. A fost un antipelerinaj, dar nu-l vom uita.

După-amiază plecăm toți în oraș, pe corso, după pâine, pepene, ceai. Întâlnim o nuntă Himachal – 15 trompeți, cimpoaie și dobe te asurzesc. Într-un baldachin albastru, este purtată mireasa, la câțiva metri, și el pe sus, important – mirele. Când ne întoarcem după destul timp, îi găsim în popas. Orchestranții cântau lângă closetul dublu, de marmoră, fără uși, unde doi tineri chiar au de lucru. Se pun, la o vreme, din nou în mișcare, tot luxul fiind asurzitoarea muzică, labele albe imprimate pe racla miresei, poate lemnul nou al schelelor și coiful închiriat al mirelui. Se duc, se mai aud. E lună plină. Dhauladhar e atât de aproape încât se lasă eclipsat de dealurile imediat vecine.
JURNAL HIMALAIAN (2)

22 May 78 Dharamsala

Am recitit aseară din teză și puținele studii – și eu sunt buddhist (din naștere?). DRP e neinspirat pentru a nu-mi fi publicat „Recepția culturii indiene”. Probabil repet experiența Baudelaire. Frazele-mi sunt intraductibile, la ce-cine le-ar gusta în românește? Poate le ornește un neromân.

La Deepak în ceainărie, iau și eu de la Nansi o țigară și, prima oară în 1978, fumez. Mă voi abține de aici înainte? Ieri s-a împlinit anul de la moartea mamaiei Irina, pepenele roșu mare l-am împărțit și pe la copii, de ne-am amintit apoi de pomană (eu mi-am dat o țigară). Pentru că nu m-am amețit, Nansi e de părere că, în sinea mea, nu m-am lăsat niciodată de fumat.

Orașe mici, sărbători și mai mici, ca și tragediile. Numai când e ploaie mortul nu se arde afară, pe malul râului – în aceeași zi când a închis ochii. La 12 ani, cureaua bărbătească băieților. Văduvele nu se recăsătoresc, văduvii, da. Tibetanii ar fi iuți la cuțit. Nansi, că știm Dharamsala cu lumea ei, cu Dhauladhar și lună, cu sărăcia mai mare ca la noi. Papagalul crește, copiii îi spun bahcha tota. Purnima Buddha, ziua autorului Mahabharatei.

23 mai 78 Dharamsala

Dispărut papagalul. Nu e în cutia lui, nici în camera mea, nici la Nansi și Nana. Nansi îl caută pe afară și îl bocește. O să-mi reproșeze că n-aș suferi, că mă bucur că l-a pictat, nu voi ști ce să-i spun, pentru că nu asta e problema. Tocmai, semiadormit, mă gândeam, când împlinim 12 ani de căsătorie, acum în iunie, să chem un taraf himalaian să ne cânte; nici n-o să-i mai spun, de n-oi și uita.

Mă apropii de Buddha, într-o primă jahna. Suntem mulți, din toate părțile. O femeie din Oregon n-a auzit de Mircea Eliade. Se citește cu sala plină de la 5 la 5, minus între 1-2, pauza de lunch, la cantină, cu carne – suntem în buddhism. Nansi neadaptată. Meditație cinică (americană?) Sinceritate de conjunctură.

Orașul trăiește la poalele unui munte care nu moare, Dhauladar înflorit în zăpadă. Nimic eveniment, poate apariția lunii, neconstatarea vreunui inconfort, amintirea păsării pierdute.

24 mai 78 Dharamsala PAPAGAL

Papa Gal Dhau la d har o vampiră mâță liră

(Pictorița, Colecționarul)

P: O să apară iar.

C: Nu mai e timp de așteptat, găsește o pată, o legătură între toate culorile dinainte.

P: Și pe urmă vine și mi-o…

C: Nu mai rămânem, hai.

P: Și Gary?

C: Ăla e Iisus Hristos, se descurcă.

P: Și Blondul?

C: Ți-am spus că nu mai e cățel.

P: Mi-e dor de papagal.

C: Papa Gal… Parcă mie?

P: Cu Cu.

C: Nu.

P: Ne vor asurzi.

C: L-a mâncat pisica vampir.

P: Cine știe, din pictură nu reiese.

C: Ai întrerupt-o în seara dinainte.

P: Apare.

C: Poate doar își face careva nevoile.

P: În tabloul nemaipictat.

C: Nu e pământ, nici apă.

P: Nibbama.

(Hrubă de lemn fără lumină)

P: Sunt licurici.

C: Lotus.

P: Speriat de avioane.

C: Noapte.

P: Meditează.

C: Dar nu am murit eu.

P: Incendiu a fost.

C: Pompieri.

P. Hippies.

C: Salamandre.

P: Stai, că n-am pictat.

C: Nu mai era loc.

P: Și bietul Yeti.

C: Papagalul?

P: Ce s-o mai fi zbătut în ghearele pisicii.

C: Dar în aest oraș, pe drumurile munților Dhauladhar, până la Triund n-am întâlnit nicio pisică.

P: Mai ai timp, ține-ți noaptea. Mă gândesc să mă mărit, poate te mai distrez. Facem cumva și cu papagalul atunci… Eu voi fi purtată într-o ladă, pe sus. Din baldachinul meu n-o să văd și n-o să fiu văzută, ca și acum. Taraful o să zbârnâie, nu vom sta pe loc, nimeni n-o să pătrundă la mine.

C: Ziua.

P: Azi.

C: De unde?

P: Totuși noi nu sfâșiem chiar așa… Și a mai rămas o singură pisică, de noapte, dacă nu adormim.

C: Ne mănâncă muștele.

P: E timp de toate.

C: Cu Cu.

P: Și iar e dimineață.

C: Să nu mai cauți papagalul, l-a mâncat pisica.

(Sculptor:)

Trupul statuii se destramă în ritul arderii.

Cenușa fără suflet se alege în dansul cosmic al degetelor de praf fosforescent sculptând stele de mare.

Invers animației, un somn cu ceafa pe daltă, definitiv.

Trecătorii aruncă priviri și, unii, bani adormitului. Nu toți. Un copil se oprește și se așază lângă el să-l sculpteze.

Are în mână un papagal fără pene. Dar pasărea, în mirarea limbilor omenești (care-i spun și tota și peroquet și papagal) se împănează, își pocnește aripile, copilul plânge de bucurie, cenușa sculptorului se spulberă. Întuneric.

*

Nansi nu e încântată de religia fără Dumnezeu, de materialismul acelei vieți eterne fără suflet și paradis.

Biblioteca tibetană ne-a găzduit de dimineață pe toți, eu am citit după-amiază, Nana a pictat o Gărgăriță-Riță și o Amintire Papagalului (Nansi l-a mai plâns două ore și vrea altul). Am mâncat la tibetani și momo. Mâine mergem la cursuri de tibetanistică (două zile pe săptămână: meditație). Schița mea de studiu se va numi acum: Indian Mind in Romanian Poetics. Cu mottouri din Buddha, Eminescu, (Brâncuși-)Eliade.

Știu câte ceva din budhhism, după brahmanism – acesta al doilea să fie al poeticii? D. Micu și studiul lui amorf la Maytreyi, cu o admirație proletcultistă pentru Eliade. Csomo, citat de Schpenhauer, Honigberger, erou de nuvelă fantastică. Sunt cu zece ani întârziat față de Eliade (23-33), dar cu mai puțin exaltat, cu o literatură mai a cuvântului, mai atras de arte decât de gândire, de nu de un realism nenorocit , al acestor alte vremuri. Lumea americană de la bibliotecă, de sus, nu știe de nimeni, unii vând azime și prăjituri, încercându-se cerșetori.

25. 5. 78 Dharamsala.

A plouat. Ce muzică. Focurile tactice s-au stins. BBC despre prietenul chinezilor. Correspondences of Indian Mind in the Romanian Poetics. Spre deosebire de Eliade (poetician), sunt (?) poet: dar Eliade l-a verificat (în proză). Este cu numai 30 de ani mai tânăr ca Brâncuși, iar eu sunt cu 37 de ani mai tânăr ca el; Brâncuși fusese cu 27 de ani mai tânăr ca Eminescu.

Csomo a plecat spre răsărit în căutarea originii hune a ungurilor și a găsit-o pe a românilor (geta – ghata, dac – dakh/strugure). Am audiat două cursuri, între căscături. Mai mult femei, numai ele convertite și rase în cap (oare, bărbații n-or fi primiți, ori să nu fi avut deziluzii?)

26. V. 78 Dharamsala

Înscris la cursul de Dharma. Azi, oră de meditație (existență), după mantre. Neindicată maniera de concentrare, gen rădăcina nasului și numărătoarea inspirațiilor. Exil, Buddhism, renunțare împreună? Profesorul și-a evocat guru-ul său, ca și pe Dalai Lama care au renunțat la viață.

Am discutat cu secretara, insistând că sunt creștin, nu vreau inițiere, ci filosofie. Mi-a scris Kashyap și am primit de la deptt. o invitație la lansarea cărții Basic Russian de G. Mukherjee.

Am dat, în fine, în biblioteca tibetană, de trei cărți ale lui Eliade – rituri de a noua naștere, șamanism, modele religioase. Are succes. Nici român, nici indian, nici american. Vag dacist (confirmat mai târziu: să-i scriu să recomenteze pe Eminescu din Insula lui Euthanasius, cum a făcut cu Meșterul și Miorița.) Un Tagore al unității creatoare, un Suddhodana. Buddha în China are chip chinez, în Japonia japonez, în România românesc.

27 mai 78 Dharamsala

Cerul fulger Dhauladhar

codrii ploaia pe Tibet

visul lung într-un pahar

cărți picând într-un caiet

meditează trupul focul

sufletul și nenorocul

Cerul fulger Dhauladar

visul muntele Pahar

Lasă viața lasă tot

Eminescu Eliade

Plouă dealuri și cascade

și copilul ce înot

Nici Tiruvalluvar, nici Tulsidas, nici Milarepa în Columbia Encyclopedy. Eminescu și Brâncuși. Am redescoperit pe G. Călinescu, our guru, în engleză. Geshe Ngavang Dhargay, cu capul proaspăt ras, propovăduiește uciderea părinților – Maya și Deziluzia.

28. V. 78

Am însăilat „studiul” „India in Romanian poetics”. Nansi mi l-a desființat. Îl abandonez. Sunt artist, nu savant. Rațiunea mea de a fi e vedică. Știu că sunt cult: mă dor ochii. Ci nu mă voi rupe de toate capitolele: Eminescu between Atman and Nibbana; Zalmoxis, the Poet and the God; The Gypsy poetics; From B. P. Hasdeu to M. Eliade; On Brancusian way. Scriu prost, pentru că scriu tot timpul și scriu timpul care e așa prost.

31 mai 78 Dharamsala

Am citit ieri, cu voce tare, pentru toți trei din Eminescu. Ne-a apărut obsedat de sine, de Atman, de universul crud, desferecat, cu ploi de suflete și meteori, epopeic nu retoric, ritmic nu elocvent, ritual arhitectonic nu descriptiv, cult naturist nu idilic, trăindu-și continuitatea proprie în reînvierea chipurilor și rostirilor dinainte, ca un istoric mistic, și așternând cadrele literelor urmașe mânate de duhul bun dar trinitar, de guru, yogi, sigur, poetica pranei, a apropierii de un infinit ce să spargă încântul fermecării. Ca romantic, corespunde în geniul temei, în intuiția fantasticului reîncarnării sau măcar a strigoilor, în muzicalitatea epopeii destinului. Clasic, cuprinde dezarmanta hipnoză a perfecțiunii antume, trezia din intimitatea nevăzută, a antitezei propriului spirit poetic, revanșa contra compătimitorilor geniului și împărțitorilor creației, autoironia frigidității cosmice scârbite de refuzuri muritoare, forța și căldura până la lacrimi a acestora din urmă, din viață. Formele artistice și voința creatorului merg împreună. Cine l-ar plânge a nu fi avut puterea să se deosebească de sine și a crea caractere, fie și dramatice: dar formele din versificație, tonalitățile mistico-morale, șivaismul, etapele – tânăr să-i citești cu toată voluptatea poezia începuturilor -, filosofia deschisă, dumnezeul nemărturisit și netemut, kantianismul și critica lumii necutreierate, sublimate intelectual, buddhic și herculean, libertatea față de alte culturi și autonomia valorilor sale supraetnice, infrauniversale, robirea profetică sub valurile vremii.

Am scris, sub pini, versuri în caietul sanscrit. Credeam că rămân la bibliotecă pentru gramatica lui Renou și cele 30 de volume ale lui Sri Aurobindo. A fost, de la 9, pucha, dimineață eram tot pe-afară și, după o săptămână, am fumat a doua țigară pe 1978.

Trei ore, cursanții din anul I și II, în primul rând călugărimea, au cântat rugăciuni în tibetană. La sfârșit și între timp se servise tsog (pomană), în încheiere guru-ul nostru binecuvântând pe fiecare (spaniolul mi-a oferit și mie o eșarfă de tifon – dar eu sunt creștin, tu? – eu sunt buddhist – și merge? – da). O germancă mi-a dat ceai din ceașca ei, un șofer de autobuz din grupul sfântului băutor de la Poona – îl avea de gât -, cu pantaloni scurți foarte murdari, cu plete și barbă foarte lungi: – Ești din America? – Din Anglia. Mai târziu, el: – Ești italian? – Român. Am cântat în forță cu Nuangayem (?) Nu există exil pentru religie, cântec și prozelitism. Studii ieftine, ca bani. Kathi, din Noua Zeelandă, a venit să-și deschidă mintea aici. Patricia, șefa mea, călugăriță, a văzut articolul meu „Sanskrit-Romanian Poetics” – n-a găsit probleme de engleză, este interesată să cunoască poezia lui Eminescu.

1 iunie 1978 Dharamsala

Spiritul indian, scripturile au pătruns în Tibet prin traduceri, comentarii, adaosuri. Bacot, citit de Brâncuși cu cincizeci de ani înainte, m-a făcut să confund pe Zalmoxis cu Tkhrimekundan. Nansi și eu vorbim de rău pe Buddha pentru a fi luat oamenilor viața de apoi și paradisul. Reîncep să fumez. Găsesc viața în viață. Ea îmi spune că dumnezeu n-are sens și numai la nevoie crede în el, ar vrea să o ducem mai bine, să nu ne lipsească uneori și mâncarea. Privesc Daula Dar. Natura crede în dumnezeu. Ne putem permite erezii. Îmi trezește curiozitatea, din când în când, moartea mea, nu a universului.

Nu mai suntem romantici. Voi lăsa după mine ceva stihuri. Nansi mă acuză că lucrez pentru posteritate. Cei de peste cincizeci de ani se vor mânca între ei, ne vor privi ca pe alții. Am fumat încă două țigări, sunt pierdut, fum.

Soare nerăsărind în amurg pe o cărare a câinilor spre cinematograful din vale torc și nu pot nici să latru. Dacă scad Himalaia din spate mă pomenesc un gard și templul neștiut îmi zboară peste creieri mama n-o să mă mai binecuvânteze n-oi mai lungi cu umbra blestemata mea cărare cât o cale oasele se întețesc în calcar nervii completează strategia.

Am redevenit fumător. Fumător în exilul tibetan. Sister Patricia n-are decât să ajungă personaj de roman, ca Lechea, Lofangel și Chidoco. Tarabele exală mai de sub umbră comerț în Himachal. Dhaba Himalaya e mai la o parte. Pe firul coborâtor al Bazarului, altul e luxul. Al tibetanilor sau al afaceriștilor de aiurea, unii obârșiți aici, alții cu turban din tată-n fiu vânzând ouă clocite proaspete o sută la sută. Unde e Australia, în Victoria? A coborât și latina pregnantă sub veșnica ei umbrelă de Elviră jună. Austria e în Europa. Pașaportul Commonwealth e într-o geantă veche. Kashmir e India – primul slogan pe lista formulelor aprobate.

Cald, autobuze, serpentine. Linia telefonică de Delhi, etern angajată. Ne aflăm mai presus de civilizație, într-un zepelin umplut de Yeti cu abur dintr-o gură spălată de lumină. Un dandy al locului reușește să converseze telefonic, telexurile macină, reclama pentru reducerile la alfabetul devanagari nu funcționează. Kotwali plin, afișe electorale, poliție, generații. Laptele pentru ceai îi este suficient, 7 kilograme, lui Nandlal și fiului său Deepak.

Mica Pucha de sus de la Tibetani nu mai atrage ca ieri unanimitatea disperaților, convertiților, bovaricelor, raselor. Belgianul pletos și amicul său cu păr scurt (sedus de australianca ce și-a părăsit mama – tatăl i-a murit – pentru meditație și prietenul ce nu mai vine odată din Darjeeling) – își cară singuri așternuturile pe drumul ce coboară dintr-o amintire neclară, rituală, arhitectonic-himalaiană.

Aceste clipe nu pot fi tragice, dar foarte triste. Nu trec zile, timpuri. N-am mai citit ziare. Sanskrit-Romanian Poetics – o schemă nouă. Să fi fumat vreo zece țigări, da, Eminescu va fi tradus și-n tibetană – asta exilată, chiar, atât de proprie totuși, de stăpână pe silabele ei – munți. Stele puține, iubita mea, tuse tabagică, te urmez în tot locul. Și n-am citit azi din Eminescu, dar l-am dactilografiat în traducerile lui D. Cuclin și P. Grimm – silabisindu-l în tibetană. OM-DOR…

Spusele mi s-au dezagregat în neant și neantul mă urăște. Nicio grijă, ne va fi la fel, fiindurile ni se reînscăunează, avem datoria să murim din dragoste – e dragostea omorându-ne pentru a-și întregi colecția. Sunt doisprezece ani de când tot fumăm iubire, așa ne cunoscusem, cu ochii într-o pipă, la Pârâul Rece.

Luxul lui Buddha, de a avea la ce renunța? Luxul nostru de a renunța la Buddha? Renunțăm la timp și el la noi. Nu l-am idolatrizat – mai mult părinții. Ești amețită, adică? N-am mai mâncat carne, vorbește vegetarianismul din tine? Ne-am transformat sexualitatea în ateism? Ne vom întoarce la căldură. Murisem și cândva îmi plăcuse să fumez – fumez și cândva îmi plăcuse să mor.

De câte ori mi s-a părut că am scăpat de gândul faptei și de fapta gândului – tot o viață nouă pe încăputul de mai înainte. Că nici schimbarea nu se petrece pe linie, ba între, poate întru, are dreptate Noica – el bate logica, noi câmpii. Dă-mi – nici Doamne, nici drace – dă-mi tu somnul și acest miros de tutun. Prihana ne măsoară.

Ne-am mai subțiat. Zilnic, pe lângă noi, într-o parte se duce un pârâu. Viața e lungă. Ce lungă e viața. Ce viață e lungă? Se întoarce în Kundalini, dar ai adormit. Ce vom poetiza, dacă ne trezim, dacă remurim. Am văzut Himalaia, la poale, în mai 1978. Te-am văzut pe tine la Părâul Rece, în Retezat și acum în Muntele Alb. Mâine, la cinci, vecina noastră va bate toaca a mia oară să gonească papagalii de la corcodușe.

Lumea nu există pentru copil. Vede o salvare, trebuie să fie cineva cu piciorul rupt înăuntru. Șerpi dansând, mâncare pipărată. Lumea mea e a geniilor românești. Vreau să mă scald în saliva zăpezolor himalaiene. Confund scheletul meu cu mine, dar năpârlesc cu durere, mai ceva ca a șarpelui care dansa în streap tease. Suntem reticență, nimic din ce e afară nu ni se pare permis, avem un univers punct mort, condiționat, nu și nu, abia dacă ne lăsăm funcțiunile respiratorii să se călăuzească, odată cu micile fapte spre liman.

Zici că și femeile s-ar ușura în văzul trecătorilor. Facilități de studii. Spectacolul e descătușat, ne-am înființat în el, ne-am improvizat roluri de mumii inobservabile, ne spiritualizăm în balast planetar, în vârteje de tornadă ce nu ne-au pus niciun gând, suntem scriși pe o firmă luată de vânt, o să cădem între neștiutori de carte și de oamenii noștri.

Mai bună gazetăria. Concuram la roata aventurii descriind o lume săracă și ruptă de viață, boală și moarte, fericită în izolări strategice, în exiluri finanțate. Cavoul în care debitez cuvinte e totuși o stâncă din Himalaia, mă pot crede stafie de cântec, lumea din vale crede cu fervoare în strigoi. Strigoii cum se mai iubesc… Îmi voi desface și eu somnul. Refuz cenușa corpului să-mi acopere orizontul.

2 iunie 1978 Dharamsala

Îmi venea să mă sufoc din cauza tutunului și a conștiinței tabagice. După miezul nopții, primesc învățături de la un guru reîncarnat, care chiar dacă este viu a fost și mort, îl văzusem părăsindu-ne ieri surâzător. Craniile și ele râd. Persoana lui îmi cădea greu. Mi-a spus Nansi a doua zi, la 12 ani, exact, de la căsătoria noastră că, după ei, toți suntem reîncarnări. Și azi, guru-ul a dezvoltat subiectul. Yeti-Hercule din povestirea mea – partea buddhistă – se clarifica la propriu. În somn, mă oprea un cordon nevăzut, că n-aș fi avut legitimație, în timp ce corespondenții oficiali, care-mi erau și cunoștințe, treierau cu capete rotunde, fără ceafă, chelite, nemaiaruncându-mi vreo consolare și sufeream ca-n prima parte a treziei sufocate.

De dimineață – tot ziceam să nu mai fumez, în amintirea nunții, am fumat din belșug. Am urcat cu Nana la școala ei. N-a venit nimeni, a mers la a mea, cuminte de neuitat. Guru-ul era după stâlp, îmi vedeam doar copilul, apoi, coborând drumul, am cercetat poșta de pietre în plic, lângă pin, a fetei, i-am dat niște monezi bătrânului cerșetor, am vizitat-o pe d-na Kashyap – ne-a spus că ieri a citit în ziar că președintele K e în Delhi.

M-am dus după ziare englezești – nicăieri, nimeni să confirme, cineva îmi infirmă, ne întoarcem și vedem fotografia. Din 1 iunie, de când fumez. Trimit o ilustrată cu adresa la nr. 96, articolul lui Lokesh și la The Statesman. Îmi spun să merg în Delhi, dar voi ajunge prea târziu și luat la ochi. Ne potrivim la gânduri rele – ce ni se poate trage de aici, eu sunt de părere că avem o misiune spirituală, că munca ne e clară, corespondențele îmi vor fi publicate, nu „Eminescu și Milarepa”.

Oare nu va fi vorba de lectorat, de studenți, de diplomă? Nu cumva ne proiectam filmul nostru în românește, ori ziceam Mircea E., ori TLA? Și mi-au apărut frații, legitimații, refuzurile de a intra în propria treabă. Scrisul literar e o metodă a reîncarnării. Recitesc Eres, memoria stilului se reîncarnează, eram de un buddhism involuntar cumplit, eminescian. Oi fi dialectician și nu poet, izvor și nu cuvânt.

în apropiere

fostă întrupare

chimice aptere

zboară a gazare

pânzele de fulger

îngânând în oră

un păianjen mulge-l

licurici devoră

nu demult departe

de această lume

viață după moarte

avusesem nume

din eterna mamă

iar în atmosferă

munte alb mă cheamă

steaua mă digeră

5. VI. 78 Dharamsala

Începusem să-mi recitesc teza baudelaireană. Nansi a aprins țigări pentru amândoi: unde e Paloșanu, să mă vadă? Acesta fusese plăcut impresionat cu ani în urmă la același gest. În anul întâi de facultate îmi dăduse reviste interbelice și mă purtase prin toate cârciumile Bucureștiului, cu aristocratism alcoolic și vorbe de Pașadia. Băuse cu Labiș – continua cu mine? Din Gândirea decupase toate articolele lui Mircea Eliade. Cărțile lui de spiritualitate și filosofice, iscălite și datate 1940, ori ani apropiați, le am. Ne-am văzut din ce în ce mai rar. Cu o zi înainte de a-mi susține doctoratul Baudelaire, l-am căutat să-l invit, murise de cancer.

Citeam la lumânare, când a apărut Surendra, un vecin de 19 ani. Am închegat o discuție a la Noica, de vreo două ore, de m-a întrebat Nansi adineauri dacă mi-a plecat discipolul. Tânărul își pregătește BA-ul în Political sciences and administration, dar e obsedat de engleză – obligatorie în toate colegiile – nemulțumit de superficialitatea profesorilor lor, care sunt interesați să dea meditații particulare pe 70-80 de rupii lunar, de severitatea examinatorilor, veniți din alte părți și socotindu-se de un standard mult mai înalt.

N-are încă pen-friends. Străinii de pe aici iubesc pe tibetani, nu pe indieni – fără primii nici n-ar veni în Dharamsala. A auzit pe unul că iubește India fără indieni. E drept că altul, american, îi găsea mai buni decât propriii săi compatrioți. Citește The Hindustan Times și The Tribune, inclusiv povestirile în engleză, cu subiecte indiene. N-a încercat el însuși să scrie niciodată – când o va face o să fie atent la conexiunile care deschid universul orașului, călătoriile sale de om tânăr, sărac, fără posibilitatea să meargă în Anglia, ca alții ce studiază medicina (și el vrusese, dar picase la engleză).

Deci n-ar putea să se atașeze de un profesor căci nu prea-i bagă-n seamă pe tineri. Atunci să-și ia model pe tatăl său; într-adevăr, acesta este licențiat (în engleză), a studiat în condiții grele, mergând pe jos din satul lui multe mile. Modelul, idealul, foarte necesare, pentru depășit, pentru realizat. Eșecul e alternativa, dar realizarea de sine este obligatorie, evoluția, educația, viața, după un timp, cu familie și griji, cu conștiința posibilităților, realităților, cu mândria obârșiei dintr-o țară și cultură, cu certitudinea unor valori și limite, în fața marilor creatori și creații (poți construi un Chandigarh? poți fi Brâncuși? Nu știu – măcar să-i evoci pe aceștia, să-i înțelegi, să ți-i apropii poți?) legăturile bune, evitarea ori replicarea, la risc chiar, a celor rele, lectura cărților și pedanteria (se citește puțin), siguranța pe sine într-o îndeletnicire sau alta, rostul energetic al vorbirii în propria limbă corelat cu adaosul scrisului, mai puțin energetic, mai marcat de valoarea ideilor – și câte alte teme, recunoscute abstracte, nu le-am pălăvrăgit, de-mi spunea el că sunt un adevărat teacher, mereu raportându-mă la studenții mei indieni și români, la cărțile mele scrise și nescrise, la nostalgia după vremea imprevizibilelor – care nu s-au oprit, și-mi vor apărea mereu, fără a mă tulbura însă de la munca mea importantă sau modestă, devenită însă natura mea bună, după o expresie populară în India, ca și sinele ori India ideilor.

E indignat de politicienii afaceriști și iliciți, nu o dată, care au dat sticle de vin și bani alegătorilor zilele astea, de mârșăvia politicianismului, când povestește de Lahore, al tinereții și studiilor părintești – atinge, iar afectat, problema Pakistanului – de-l temperez teorizându-i neșansa opoziției individului, ori a grupării anarhice, a la mai 68 parizian, față de sisteme puternice, îi spun de socialism că nu e o treabă individuală, nimeni sărac, dar nici bogat, că m-am născut într-un sat și pot fi profesor în străinătate grație socialismului, mi se spune, oricât aș avea eu încredere în general în forțele mele.

Într-un timp observ că a obosit, cască, îmi spune să-l vizitez și eu. Ne despărțim amintindu-ne începutul discuției, dacă are prieteni, ce fel de profesori. Nu-mi închipui că i-am vorbit degeaba, nu-mi fac probleme de niciun fel. Iarna aici ninge și-n Bazar, vezi puțini oameni.

JURNAL HIMALAIAN (3)

Iunie 1978 Dharamsala

Ca niște aripi, un fluture zic, aprind, zeci de pui de păianjen căpătâi, mama lor, abdomen alb, la mine-n păr. Mă gândeam la Fumător în Tibet, la scrisoarea tibetanilor publicată în The Tribune din Dharamsala. Nu e devreme să mă exprim, mai am timp să devin retrograd.

Călători bântuiți de taina Tibetului i-au mai risipit unicitatea, istoria și austeritățile. Munții, zăpezile și yacii concurează călugării – unul și jumătate la doi bărbați, femei poliandre, copii morți sub doi ani, de altitudine sau vărsat. Rituri prebuddhiste, cu sânge, spirt și tutun, se oferă arătărilor zmeești.

În teză, sunt liber și ortodoxist, adorator al misterului poetic, acum tibetan. Afirmații întru Dumnezeul literar românesc. De aici, de sub Muntele Alb, Daula Dar, argumentez practicile liberatorii ale nevoitorilor spre care urc dimineață de dimineață calea până la T.L.A., Tibetan Library. Cât a mă face crezut cu ajutorul Logosului și al Neștiinței. Se răstoarnă rațiunea istorică între săturarea de trecut și neapetitul de viitor.

Mă întorc cu creștetul spre răsărit, din respect pentru Dhauladar. Toate lucrurile ne-au fost cândva mamă. Și cele din apus.

Sister Pat găsește multe lucruri artistice în Eminescu. A stat doi ani în Japonia, alții aici, vrea să-i apară numele pe traduceri ale mele, mă roagă să-i împrumut o duminică mașina de scris. Și Kathi, fostă ziaristă în Australia are doi ani aici, profesorul nostru de buddhism îi pare fabulos, ea mi-a fost mamă și eu ei. I-aș scrie figurii româno-franco-tibetane de Mihai Șora, Lui Franco Lombardi și chiar Angelo Sabbatini, Rosei del Conte i-aș trimite vreun studiu cu ea evocată în el.

Nu mă complexează Himalaia, și Carpații au fost tot sub o mare, cresc împreună precum populația și entropia. Misticitatea e mama. Eminescu și Milarepa. Pustnici internaționali nevoitori într-o soartă. Ziariști și expediționari, deodată cu păstori și țărani se lasă absorbiți în extaz. Lume și țară, omologabile în avantajul celei de a doua? Lanțul Carpato-Himalaian nu încătușează istoria – da ori ba, ba da ori ba nu – lanțuri de negații ale rămânerii pe loc, de reacție în sus la propulsia reliefurilor ce le-au avut mamă în alte vremuri și existențe, dușmane, prietene ori străine, și în cele viitoare.

Anul trecut, de cum am sosit, colam extrase pentru exerciții cu studenții: așa a fi, n-a fi așa – rămâi, rămâi (Ram, Ram), ram (Ram) – de unde, cum, cine și pentru ce? – Tot pe aici?/- Tot – să-i sară ochii?/-Să-i – cum te cheamă, măi copile? – nu sunt călugăr, sunt domn – apele plâng izvorând – vii, nu vii, ce faci? – ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul – nu pumnul ci ochii mă sperie… lacătele tale (tale, în hindi: lacăt). Ca mai înainte pentru arabi. Oricum: a venit mama (enunțiativă neafectivă/neexclamativă) – a venit mama? (interogativă neafectivă/neexclamativă) – a venit mama! (enunțiativă afectivă/exclamativă) – a venit mama!? (interogativă afectivă/exclamativă).

Peste 11 zile, Maria împlinea cinci ani. Acum scria la mașină cu arătătorul – litere mari și le credea mici: Pentru colecția ta, Yeti. Asta am dedus noi după lungi deliberări, părăsite de sister Pat, întâi, cum face zilnic spre binele comunității mistice cu un relief buddhist în firmă, altfel în duhul de Vagina gentium din adevăratul Tibet.

Meditația avea oricum să-i adune iarăși pe toți, fiecare uitându-și pașapoartele Coomonwealth, melodramele și povestirile din cap. Maria insistase să rămână dactilografă, tocmai când ne gândisem să închidem ochii și să înconjurăm împreună locașul sfintelor cărți ce le mai și citeam. Ceva clar se putea citi apoi: Dragă tată, de ce fumezi țigările mamei? Deci se bate la mașină în cor. Ia-l pe Yeti de unde nu-i. Nici fumător, nimic.

Lhama așteptată se petrecea într-o pomană, pucha, în recitări, iar meditația se depopulase. Câțiva din Țările de Jos se retrăseseră. Fetele de permanență uitau de vestitul – de la mari distanțe – spital cu tratament anticonceptiv de numai șapte zile. Dacă nu plecăm acum, cei rămași, ratăm iar întâlnirea. Suntem cârcotași, la ce te-ai certa cu un poștaș de țară, pe motivul scrisorii din patrie? Ne lăsăm de căruță una-două și el își vede etern de drum, îl las om, Yeti.

Licuriciul dormise toată noaptea pe pe lutul rece al urciorului. Dimineață i-a luat locul un păianjen cu abdomen de ninsoare și ramuri cât un port mediteranean. Luptă. Apa răsare din crăpături răcoroasă. Soarele e sus. Baltă topită. Apoi moarte. Thrisul: iartă-ne, Șiva, imediat medităm.

Coperta recitărilor preliminare e de culoarea filtrului țigărilor Panama. Ne lăsăm de hârtie. Sunetul ne va înconjura respirația fără prana. Cerul desucălește pânza aurie, o să apară, din față, cartea. Cu o societate – văd țuguiuri la fiecare cap – Maria renunță la culoare, trece și se oprește la creion. Apoi desenează două veverițe foarte rotunde.

Bazarul e plin pe cele două artere ce se închid și se deschid în hiperbolă. O tichie kashmireană și pantaloni albi sfâșiați pe cracul stâng. Sacul din spinarea prietenului meu ar fi trezit dușmănia culiilor din stația de autobuz, buni alergători la cinci metri, înainte de a se deschide ușile. Shopurile largi, minunându-se. Lumina disipează culorile. Oră contemporană. Dor să coborâm pe serpentină, dincolo de drum. Eu conduc autobuzul. Nu sunt de aici. Bună meserie. De data asta n-o să se mai întâmple nimic și, în plus, nu s-au mai urcat alți pasageri ca atunci.

Guru Kendang, sister Pat și noi toți ceilalți, din lume, ne strânserăm pe calea inițierii, a celei mai adânci meditații. Fără o practică, decât ascultarea învățăturii lui. Tulburarea minții ne pregătise pentru iluminare. Fiecare eram într-o aceeași existență, din izvoare depărtate. Viitorul avea să-și aducă aminte ani, mint, zile, nu mint, hrana e greu de ajuns, soarele și luna ne-au găsit, suntem ai lor.

Prietenul său tânăr cerșea lângă closetele de marmoră, bătrânul, sus, la intrarea credincioșilor – cei ce cândva putuseră urca până la cărarea carosabilă spre templu și nu i-ar mai fi ținut puterile nici să coboare, nici măcar să ceară, zăceau amestecați printre arborii la fel de nemuritori și muribunzi. Obișnuia să le dea la toți din ce primea, apărând în ultima lui existență ca un filantrop misterios și față de sine însuși chiar. Cineva credea că nu le dă bani buni, nici mâncări nestricate – agonisea totuși destul și nu se știe cum stătea și unde.

Ordinea avea mare folos, recensămintele îi înregistrau de mai multe ori. Accidentele se stabileau în funcție de orarul acțiunilor lui, de sfera spiritului său. Nu s-a întâmplat niciodată nimic pe o rază de o sută de metri în jurul locului unde se afla, ori cel puțin nu se cercetase niciodată, nici persoana aceasta știută nu atrăsese altfel decât ca legendă, imposibil de descris în trăsături reale.

Credem că vânăm o senzație provocată de furiile neașteptate ale străinei aceleia îndesate și să ne trezim bătuți, mâncați. Tu nu te mai astâmperi și-ți strângi muștele de pe miezul roșu, le legi de păr și-ți aduci tălpile de o parte și de alta a roiului să te odihneșiti, tocmai la trecerea unui convoi din lumea aceasta. El se apropie de sticla cu băutură locală, îi dă ocol, nu mai ține minte că a ocolit pământul și începe să lovească cu nasul în copac. Brutarul s-a aruncat în flăcări și s-a scos pâine, s-a împachetat mort de foame. Ne-am dat gata.

De ce nu te duci în sat? Nimeni nu te va recunoaște și-ți vei putea permite să fii demon. Nu se mai înlocuiesc. Ți-e dor de iubita din alte vremuri și-i păstrezi credință, dar tu ai altă parte. Muntele Alb te roagă să-i faci umbră cu un nor de fum de om? Ești singurul, ești muntele? Prosternat într-un adio auzi un aparat de radio deschis și intri.

Niciodată asemenea gânduri, când trecea el printre noi, nu-i treceau lui prin cap. Era frumos. Cercelul de aur din frunte i se mișca să te vadă cu atâta dragoste. Urechea i-o ținea o pasăre și nu zbura. Creierul îi atârna peste nas amestecat cu mucii. Nu se gândea să moară. Câinii îi lingeau unghiile risipite pe lotuși. Căldura crematoriului și surâsul lui te făceau fericit, noaptea.

Împinge ușa, întârzie cu podul palmei pe clanță, se apucă să fumeze, ia lucruri, le arde cu scrumul. Îl podidește plânsul. De frică de foc. Fumează și se gândește, își aduce aminte de ce i se poate întâmpla, de frații lui. Înnebunește. Cine va salva lumea? Cine o să ne scape de ăia? Fund de ciur… Pierde gânduri. Nu concepe nicio mișcare.

A rămas cu ochii la o muscă, s-o prindă și s-o omoare, era un om de lume, de toată lumea, a visat să călătorească, de-aia a fost copil, s-a supărat de două ori, de mii de umilințe. Mii de umilințe lumii lumilințe. S-a calmat. Nu e lună. E o adică. Dragii mei, bătrânețile, viitorul – nu – mai – am – nu. Nu văd de ocean. Pot să sar în apă. Mi-e scârbă să mai deschid ușa, mi-e groază de viață, fiindcă nu dispare, eu da? Da de unde?

Liniștește-te, nu ți-ai mai rupt niciun picior, de-aia te doare, o să te obișnuiești cu toate, n-o să fie ultima oră, nimic. – Mă auzi? – Da. – Mă asculți? – Nu. – Pot să tac? – Vorbește. – Singur? – Nu.

- Cu tine? – Nu. – Vorbești tu? – Tu. – Spune-mi… – Taci – De ce? – De ce-așa.

În sfera aceea erau discipolii lui, primitorii. Câțiva erau stele. Puzderia celor străine, numai de lumină, îi orbea. Orbii, uitați o tologeau. Păroșii. Lecuitorii cu ierburi pieriseră, femeile nășteau din senin pe prispe. Ne simplificam cu câte un război fulgerător. Cădeam arși.

El apărea, glas, mai apoi își înfășura toga și-și cobora din cer surâsul de himeră. Pe craniul vioi râdea de jur împrejur un mușuroi pustiu. Când murise, a câta oară se ceruse guru pentru noi cei picați cu stele cu tot în neantul de prisos? Nu vrem nimic, nu ne mai da, ar fi zis zăcașii, dacă vorbele și-ar mai fi amintit de ei.

Treci peste drum și aruncă-ți luciul, s-ar fi răsculat condamnații la marmora urinală. Înconjoară templul mai apoi să ți se facă știința vârtej de os și să nu mai învii morții ar fi bolborosit bătrânul de la școală. Și mai sunt copii, cară-le bucăți din Muntele Alb.

Adi era însărcinată și își căuta slujbă. Se împrietenise până la confuzie cu o familie tibetană, avea vocația asta. Dintr-o prietenie să fi intrat și printre simbolieni. Era nevoie de o femeie fără copii încă. Meditativele, un fel de nimfomane la scara Himalaiei. Cochete cu parteneri locali tulburi. Cuplurile simboliene reliefau bărbații, chiar femeile aveau ceva mai bărbătesc decât unii băieți singuri cu cozi și pași legănați, cu vorba sfioasă și modulări balerine în fața prietenilor asemenea.

Tinerele femei albe, din alte continente, cei câțiva bărbați și flăcăul african care au îmbrăcat rasa buddhistă fac semicercul din fața guru-ului, mai rămânând câte un loc-două pentru călugării (bikshas) tibetani, primii în stare să râdă ori să se prosterneze cu venerație la învățăturile și chiar la poza înțeleptului niciodată trist.

Ei se posomorăsc nu din complexe intelectuale, dar parcă miezul amar ce-l aud întru iluminare li se trece ființelor lor vremelnice, silnic reîncarnate după multe alte existențe viitoare (sic) demne de un interes asemănător cu cel față de guru.

Daug nu este el însuși simbolian, dar simbol, avatarul lui, al lui Milarepa. Doar nici el n-are coroană. Își pipăie scalpul chel fericit, cu îngrijorare când perii au început să crească. Craniul i se resculptează în atmosfera noului capitol conchis în rugăciune rituală. Privește cine nu face mătănii și-și judecă viitorul. Astrologii vor câștiga un devot, yoginii își vor întări stânga dedicată cultului sexului femeiesc, yoni, zeității posedate, de la cinci ani, în vremea pubertății, în templu, sub lumină violetă? Trebuie să surâdă cu totul, cu gesturile, cu fața, cu mersul să arboreze o augustă siguranță indiferentă.

- Adi a fost în munți. Nu era însărcinată, nimic. Singură. E o forță. Ce zici, s-a împreunat cu Yeti? – Nu fi porc, Yeti nu e Tarzan. Și nici Adi… – Știu că îi iei partea. Îl tragi și-n poză? – Numai azi, că mi-am spălat toți chiloții… – Iartă-mă, n-am nimic cu Yeti, nici cu tine, dar eu nu mai urc în Himalaia de oful lui. Știi că Buddha s-a întâlnit cu Yeti. – Cu Hercule. – Venise să curețe munții de zăpezi… Nu-ți dai seama că te legi de un sfânt? – Hercule e numai semi. – Înțelegi ce vreau să spun. – Dar tu ești atee. – Nu și când mă aflu la ananghie. – Te poate ajuta? – Și eu îl ajut. – Cu o vorbă bună. – Treaba mea. – Ai prea multă încredere – gândește-te, poți fi zeiță la yogini. – Așa, tocmai că n-am nevoie să mai fiu zeiță, pot rămâne cu tine. – Eu cine sunt? – O să-ți spun altădată. – Mă duc la simbolieni și-mi dau de capăt. – Ras. – Știu un loc de unde stai la înălțimea piscurilor, te interesează. – Nu conta pe mine.

Adevărul e că Dhy putea avea orice fantezie. Moștenise fără voie de la bunicu-său ce negustorise prin toți Carpații și Soroca, atât plăcerea umbletului, cât și a unei umbrele ținută cu tandrețe, să n-o bată soarele. Germaine, din Alpi, cu ochi de Afrodită, în timpul ăsta respiră greu. Zet, din munții Australiei, zace de-a-n-picioarelea, azi într-o fustă transparentă, pe dedesubt cu un sac. Englezoaicele călugărite, sau pe cale, cel puțin nu fac caz de americanism și necunoașterea bunicilor.

Fetele vor să stea mai mult, chiar de tot. Diana și ea. Dar unde e azi? La spital? Nu se încrede în ayurvedici și vrea să nască. De întors nu vrea. Iar suferința suferinței e pentru călugări. Să fie prima ei dispariție după sarcină, la o întâlnire cu tatăl copilului?

Au început ploile și nunțile. Copiii se năpustesc irezistibil în dansul flăcăilor. Alegerile s-au terminat. Focarele fumegă. Ființa se strecoară argint viu din descântece, peisaje ude vuiesc peste pâraie, fânul pe jumătate întreg, cu iepuri cu tot. S-ar putea vota cu Yeti. Atâtea cocoane puse semn spre el, nu iar iezuiți. Zăpezile veșnice ne fac să ne placă orezul de la dhaba Indorei de lângă Colegiul de Arte Frumoase. Everestul nu e departe, cam cât Lhasa.

Friar Odoric a fost primul, acum, fiecine se crede ultimul. O zodie îi mână la serbare, la orez. Țigările beedi țin și de foame. Nu ne mâncăm mama, o fumăm. Țapul flocos își încordează să-i zboare coarnele spre capre. Frig. Cineva. Salvator. Țigările se termină.

orașul ras de pe fața pământului munții rași călugări buddhișiti

Yeti al păsărilor zăpezilor stâncilor zace pe falie sub norul mort

Cu fobia avionului, înainte de a te îmbarca pentru Himalaia, ți-ai lăsat amprentele pe cărțulii despre peregrini pedeștri infraorientali, lepădați de sine, într-o magie, în niște theosofii, în lingvism cosmic. Ai luat avionul ca să-l dezici, că nu te mai văzusei pe terra.

Nestrămutat în așteptarea lui Yeti liberatorul, o expectativă mâncată de memoria tuturor evenimentelor vieții sale, din ce în ce mai rânduite, secol după secol, moarte după moarte. Urmașul își schimbă sexul, nația, valuta, se ajută de o cârjă-macrosocietate, ucide, se călugărește sub ferăstrăul de jivine al nopții. Întunericul exploziv însuflețește morbid în glumă rănile bătrâne.

Nebunul de hippy și-a părăsit părinții. Mama, prințesă de cavernă, minte deschisă. Mai ai o țară? Douăzeci de ani? Transpirația subțiază muntele. Copilul nu vrea să-și scuipe nici azi semenii, doar imită umid păienjenii și guzganii ce i se freacă de carnea bășicată, în somn, în natură, în viitor. Își cunoaște soarta.

Moțiunea e aproape gata. Stilul se desface în Camus, scris ciumă. Doctorul a promis întoarcerea vizitei sociale. Sunt țeapă, pătrund, mă însânger, Șivă fertil în dans de dinăuntru. Vă ascult rotunda hibernare în neant.

munții sfrunții sforul mării pretutindeni viu de mine

nemurit autopsia marmorei îmi șade bine

răsrostesc în dodii râsul până în al bolii an

cancer vindec ayurvedic Hermes și simbolian

în cetate la Socrate îmi aud aed otrava

pe când zidului de pace duc zăpezile spre dava

14.VI. 78. Dh.

Ele în pat, eu pe un scaun fără picioare citind din Gita, când casa s-a zguduit cu pământul, am luat-o în șir indian pe ușa îngustă, afară, lipiți, fata a scos un țipăt în brațele mamei. De 15 ani nu mai fusese un asemenea cutremur de munți. Nansi, că faliile de sub Dhauladar, eu că zonă militară. Lumina nu s-a stins. A apărut o crăpătură pe zidul care ne desparte cele două camere. Lumea se calmează în mai puțin de o oră. Acum e unsprezece. Ciclon în Delhi, cutremur la poalele Himalaiei, după cel cumplit din București, de-acum un an. Ce viață, zice Nansi. Zece fără douăzeci aici, nouă și douăzeci în București. Milarepa realiza dharma și-n timpul somnului și-n timpul cutremurelor grotei lui.

15. VI. 78 Dharamsala

Lumea discută, la cursul dharma, despre cutremurul de noaptea trecută. Combinațiile nu se mai afișează atât de tibetan, parcă erau călugări și celibatari mai mulți din partea locului (exilului). Nu voi încerca să intru la D.L., deși citirea în vitrină a unui interviu dat unui tânăr din Delhi probabil mi-a dat ideea – ca ziarist liber profesionist m-ar fi interesat să-l văd, doar se scrie atât de mult, istoric și turistic, despre această reîncarnare.

Lecția despre avantajele suferinței ca singură sursă de fericire trebuie să fi prins la auditoriul parcă mai numeros, mai spăsit și confirmativ. Râsul lui Gonshe să fi mărturisit și bucuria mai simplă de a fi împreună, cheia trăirii în ființă, mai degrabă decât exemplele politice de la ruleri ajunși în temniță, la elogiul lui M. Gandhi.

Atracția Aregentinei peroniste, într-o carte a unui fost călugăr trecut la America ( „sunt fericit”). Franco-civilizația tibetologică tradusă în engleză (Stein). Modernitatea lui Aurobindo și Misterul Shakti-Mother. Tiruvalluvar și Gita, Kalidasa despre Himalaia. Kumarasambhava cf. Nirvana de Auro, Rugăciunea unui dac a lui Emin.

17.VI. 78 Dharamsala

Ne vom întoarce, cum necum, în Delhi, sperând să uităm coșmarul cutremurului. Nansi nu doarme, aproape delirează la lună, eu am acompaniat-o noaptea trecută cu viziuni paralizante. Nici universitatea nu ne trimite salariul. Ba da. Nansi nemaiimpresionată de primirea draftului. Ne-am luat leafa de trimis scrisori (Eliade, ZDB, P. și A. Diaconu, I. Anca, C. Mateescu, D. & G. Alexe, L.& J. Andreiță, O. & R. Popescu, L.& H. M.). Luni, ne întoarcem la Delhi. Ne va plăcea mai mult? Vom merge anul viitor la Darjeeling. Vom revedea vreodată Dharamsala, chiar dacă nu ne-o dorim?

Nu voi spori tristețea lumii cu lirică de nenorocită ocazie. Nu jubilez în suferință, contrast doctoral printre spiritualii aventurii. Atâția licurici, câte fantome. Editorul ziarului The Statesman mi-a înapoiat, cu o scrisoare, eseul Sanskrit Romanian Poetics, pe motivul desființării magazinului duminical.

Am prânzit la Mehra (nu la Himalaya Dhaba, de unde Nansi s-a stricat la stomac) – mi s-a dat și The Tribune, de-am comentat cu Nana moartea suporterilor peruvieni, dar mai ales am citit despre manifestația tibetanilor în Delhi după 20 de ani de exil. Noi am petrecut aici evenimentul, în zona spiritului internaționalizat până la exces.

O supercoerență a impresiilor fără profunzime, suficient adevărate, zăpezi libere să se năpustească într-o istorie de primăveri. Surendra a citit în anglo-indiană La Belle Dame sans merci, la sfatul meu, dar el preferă pe Thomas Hardi și pe Frost – de ce nu indieni? Tagore, zice, povestirea unui băiat din sat care a venit la Calcutta și a murit.

18.VI. Dharamsala (ultima zi)

Vezuviu, Parâng, Dhauladar le-am văzut. Pisica vampiră ne confundă cu un râs. Papagalul lui Nansi, mâncat de pisică. Hanger tibetan în teacă de lemn sculptat. O pată solară, un cancer mov, o plecăciune. Înaintea acestui jurnal, fața mi se acoperise de bube.

CELĂLALT ROMÂN

30.VI. 78 Delhi

Consăteanul Costel aproape că mă așteptase în curte, era și fiu-său, apoi i-am sărbătorit sosirea, ceilalți și cu familiile, eu cu oxigen fericit, spunându-i-o, el reproșându-mi barba, adresarea la șefi a scrisorilor, și nu la subalterni, întrebându-mă de metoda de predare și dacă e cunoscută cultura română aici, mai amintindu-mi că aș fi insistat pentru India și enunțând livresc, confirmat, compensația spirituală. Îmi dăduse terrierul alb de lână lucrat de Nansi în București, exemplare din cărțile mele, scrisori, medicamente.

Scriu contra mea. Nu dormisem toată noaptea luptând cu un șobolan care mă chibița la șah. În deptt. și-ar fi schimbat și gazdele ostilitatea – ce limbă predați… semănați cu un filosof… cu un student… vă apare numele în prospect… o să primiți o scrisoare cu vești bune. Primind cu o zi înainte – prima oară – salariul, am făcut cumpărături în Kamla Nagar, inclusiv două pânze ce vor deveni tablouri de Nansi, pentru expoziția românească.

1-10 iulie 1978 Delhi

Sunt piatra de mormânt al mamei. Labă de Yeti. N-aștept pudră. Concep Minervă. Nu mai e decan vecinu se întoarce golu plinu. Copil sub râpă, râpa era copil. Cu ploi adânci a început musonul. Nu mai caut caietul de yoga. Reintrăm în viața de pe Chattra Marg, la șase, la Gandhi Bhavan, în companie vag schimbată, unei femei i s-a făcut rău la un exercițiu, mâncăm orezul ca la tibetani, am văzut poze de la Dharamsala și de la Bob și Rose, bănuială cursurile, încep cu rusa și se termină cu limba noastră.

Am reîntâlnit, la Veena Gupta, cu ea, patru studenți – alți doi îi văzusem acasă la mine. Ea tocmai își scosese, după cinci luni, ghipsul. S-au înfocat pentru introducerea diplomei. Sunt uniți prin română, nu au altceva comun. Mă complimentau din când în când căinându-se că aș fi slăbit prea tare. Se ironizau câte puțin. Nana asista, observând-o pe Veena cum merge, cum șchioapătă.

Ne doare capul, monsoon, trăznete șaiviste. Fragmentele ce mi se inventă în minte se varsă în transpirație. Păcat de literatură și de dumnezeu. De-ar minți horoscopul, nu știu în ce zi, accident. Stânga transpirată mi-a alunecat în jos pe bara autobuzului, am sărit în piciorul drept zeci de metri în voia instinctului de integritate și am scăpat, fiind și amabil întâmpinat la destinația birocratică pământeană. Nimic de pomană.

Un fost student mă vede iubitor numai la ore, nu și în afara facultății – îmi scrie să-i răspund dacă-mi face ori nu plăcere să mă viziteze. Altul, că învață limbi străine pentru a omorî timpul. Altcineva, că nu e nicio regulă pentru introducerea, după certificat, a diplomei. Mi se promite sprijin „juridic” și ajutor pentru a nu risca boala, știe oricine, moartea.

Împărtășim un progres spre infern. Nici Baudelaire, nici Camus, nimeni. Climatul nu influențează ființa umană, o transformă în copac buddhist. Ce pot să spun este o frunză, gândul rodește un fruct necunoscut , iarba – pentru când vom fi pământ, or norii, de vom ajunge fum. Nemaiconcentrându-mă în Om, postura orizontală a odihnei în moarte, abstracție cu tresăriri învietoare. Neprins nici de spiritul Indiei, poate mă voi delăsa tipic și îmbătrânirea mă va găsi vegetal, pierdut în ceață.

Două partide de șah cu Nansi mi-au vindecat melancolia. Vine ea fericita iarnă. Aseară, la Ardouini – pleacă la Bangalore, partea latină decapitată în deptt, eu – cotul. Mi s-a spus să nu mă duc la Bangalore. Mi-am cumpărat bilet, clasa a doua. M-am rătăcit prin Connaught Place, admirativ.

A treia oară la suire în autobuz, mă dezechilibrasem. Tinerii își ardeiază porumbul copt. Șoferii indieni sunt, după părerea alor noștri, buni, dar se grăbesc, iar oamenii – nonviolenți. Un nou coautorat? De ce nu? Mai vedem. Mai culturală America? Și țările tradiției?

E bine că ții minte și îți mai și notezi, eu ți-am amintit de pozitivitatea psihologiei. Vei fi comunicativ? E bine că mă cunoști și știi de mine. Drumul e lung. Ai auzit și tu că în 15 aprilie 1931, Radu Beller s-a lovit cu avionul de un vultur, indianizându-se pentru eternitate. Cât despre diferența între avion și submarin, să rămânem la zero.

Nimeni altul n-a mai văzut pachetul de cărți, poate s-au făcut și cadou. Ar fi încă una ireclamabilă. Cultură și personalitate de ce nu te obsedează, ai frici așa de mari?

Maica Patricia mi-a trimis poeziile corectate în engleză, o scrisoare cu tibetanism și apel la ONU, o tipăritură. Adjunctul creștin al registrarului a intervenit pentru repararea aparatului nostru condiționat. Ardouinii, în vizită. Mai fusese Kejna, iar unui student îi tradusesem un text despre carboril și metoda stratului subțire.

Sezonul întoarcerilor din sud, de negăsit bilet de la Bangalore spre Delhi. Complicări cu agenți de voiaj. Înghețata lui Nansi pică greu. Bilete pentru Bangalore. Gânduri la valorile universale românești.

Dialog cu A.N. Esaulov, încheiat asupra cărții destinului său Sfârșitul unei vieți, plină de revelații asupra tehnicii uciderii harijanilor, asupra abjecției birocratice, un cântec țigan, stafiile clasicilor. Scrisoare de la Rajendra Mathur, în Nay Dunya – Șah, de Marin Sorescu.

Oaspeți, Marek și soția, probabil însărcinată – acceptă să-și numească fiul George, nu Alexandru, care la ei e rusesc. Împărtășim aceeași soartă, ei – mai obsedați ori informați despre boli, îndeosebi amoeba, politică, după ureche sau livrescă. Am în gând valori, de la orfism la isihasm, de la Gita/Miorița la Eminescu, de la Zalmoxis la Manole și Brâncuși, idealurile libertății, unității, frumosului.

N-am mai scris la Fumător, reîncarnatul în piatră și americanism, supraviețuitorul visului de odinioară al Himalaiei. Știu că îl voi compune reflexiv și înstrăinat, rememorativ-mutabil dar încă înotător în potop.

Nana: Dacă ești cuminte, pot să-ți las leagănul de tot, dacă nu, îți tai capul și te las în poliție. Ieri mergeam pe drum două persoane serioase, adică o persoană și un person. Am văzut un zmeu, o simplă hârtie frământată în adâncul văzduhului de monsoon. În templu au sunat iar clopotele – toată lumea pune mâinile pe limbile lor.

Foștii mei studenți au venit să mă întrebe pentru ce limbă să opteze, în lipsa diplomei de română. I-am îndreptat spre italiană (a doua preferință, la insistențele lor: poloneza) – ei nu-l înghit pe sardar Cartof, cu turban și gelos. Unul primise o scrisoare de la Cireșica. De la G. Alexe, revista, cu o recnzie la cartea mea, de D. Ichim.

13 iulie 1978 Delhi, plecare, ora 7 am spre Bangalore

Insomnie, o vocație inopinată. Drumul acesta este primul nu numai spre Bangalore, în sud, ori lung de 40 de ore, dar și unul de autoimpunere. Cu un sfert de oră înainte, expresul se aglomerează. Dimineață clară, fără presimțiri. Peste o săptămână mă întorc. Culiii izbesc cufere metalice de genunchiul meu stâng rănit de căderea din autobuz.

Băieții din India au altfel puțele decât cei de la noi, comentase aseară copilul. Compatrioții îi insultaseră tovarășii de joacă deunăzi, dar micii vecini o scuzaseră, nu fusese vinovată, nu știuse ce imită.

Am optat ieri pentru predare la clasă serală (punând în paranteză incorectitudinile din prospect). Persecutorii sunt la fel, dar numai în fața unora să mă pierd, ori mă și autopersecut ? Sper că Nansi va picta săptămâna asta. Tânărul care-mi ține compania crezuse că scriu franțuzește. Este pentru dialogul egal profesor-student. Mathura, Agra, Gwalior, Jhansi, Naghpur, Wardha, Vijayvaia….. Bangalore. Călătorie – mimoză sensibilizându-se la sânge viu.

Plugarul arghezian, boii lui Grigorescu, steagul izmenelor fluturând peste fecalele obștești. Am 75 de kg, spun totdeauna adevărul dar cu atâta tact încât nu supăr pe nimeni, adaugă oracolul femeiesc de la cântar. Vindhychal, copacul cu frunzele de țigări beedi.

Coșmare scurte de expres schimbând prăpăsiile des

Albul cimitir creștin într-un sud fără închin

14 iulie 78

Rase, culori, 2400 km. Atât de în sud orașul științelor. Călătoria face bine lingvisticii române la cursurile din august. De-aș pierde impresia de domiciliu forțat. Citirea în peisaj te vindecă de biblie, de Gita, nu de Miorița. Mulțimea satelor bodeiene mi-a adus aminte singura traducere din Sadoveanu în India.

Puștiul cerșetor imită papagalul-tota, mai de succes bătrânul. Când încetinește trenul, lucrătorii de la căile ferate țipă după țigări, după orice. Femeia tibetană, cu prunc în brațe, scotocindu-se iar și iar la piept, are obiceiul să ofere câte un bănuț. Domnișoarele studente s-au tot jucat cu copilul ei, bucurând-o. De patruzeci de ore, copilul n-a zis pâs. Bătrânul aviator s-a blazat un pic. O femeie netânără încearcă să vândă un șal.

Oprire scurtă. Sub zece, tot drumul. Puține păsări. Noutate în firea știutului, micșorarea impresionabilității, tandrețea indiencelor pentru micul tibetan este respectabilă.

The tradition of life Studies supplementary to Sobornost number Romanian essays in spirituality and theology Edited by A. M. Alchin. Fellowship of St. Alban and St. Sergiu, 1971. Saint Callinicus of Cernica (Stăniloae), Liberty and Tradition in Orthodox Monasticism (Antonie), Man‘s Freedom in the Service of God (Cleopa), Christian Responsability in the World (D. Stăniloae).

Se spune că prima oară, în istoria lui, expresul KK ar fi ajuns la timp, ba chiar cu un sfert de oră înainte. S-a înnoptat. Gara din Bangalore, Cercul Majestic. Un bătrân m-a condus, vrând-nevrând, pentru trei rupii ( a primit patru), de-am ocupat o cameră de 15 rupii. Niște băieți curăță baia. Miros de dezinfectanți bangalorieni. Mai bună cameră am avut la Indore, plus că hotelul se afla vizavi de Universitate, nu de gară.

Negustori tibetani înșirați în spatele unor tarabe de lespezi. Mâine voi merge pe jos până la necunoscutul – de nimeni din câți am întrebat – Indian Institute of World Culture.

Tăcerea familiei tibetane din compartiment, care n-a coborât în B., mi-a atras continuu atenția – oameni, popoare tăcute – cei din munte, din exil, din asceză. Întorcându-mă din Palermo la Roma, un cuplu sicilian a insistat să primesc o portocală imensă. Vorbeau tot timpul, femeia era foarte veselă și de aceea frumoasă și tânără, el era îndrăgostit de nevasta lui. Erau muncitori. Mă gândisem la lumea lui Elio Vittorini, mai mult decât a lui Sciascia, dar îmi păreau altfel. Tibetanca alăpta din când în când copilul, care numai atunci schița gestul cerșirii laptelui, poate și vreun sunet șoptit numai pentru mamă. Numai sânul femeii abătut dar imens rotund se poate asemăna cu portocala din trenul italian cu gustul iubirii vorbărețe.

Ahile mă invită cu ei la cămin, dar acești băieți se distrează altfel decât latinii și nu am liniște de distrat. Bătrânul mecanic de avion, cu doi fii aici, i-a revelat unui profesor visiting din Chandigarh că sud-indienii se îngroapă, după moarte, cu excepția brahmanilor, care se incinerează, în timp ce în nord se crematizează toți. Era foarte vesel să dea o informație pe care englezul n-o aflase doi ani de zile. I-am cumpărat-o și eu, dar parcă aș mai fi auzit-o.

Citirea broșurii de ortodoxie, în engleză, mi l-a adus în minte pe Stăniloae. Comentarii elevate, deși rezumative. Probabil ortodoxia românească se va reafirma în lume prin urmașii Gândirii și ai Telegrafului.

E rece, nu-mi iau seama. Nu-mi pare bine, nu-mi pare rău. Un oraș, o deziluzie sau un memento al destinului. Nu știu să trăiesc, nici să mor. Am pierdut din verva nătângă de odinioară, una cu euforia trăirii nestingherite, soră delirului. În ce m-am schimbat? Bărbos, nu mă recunosc. Nu m-aș rade. Oricând sunt luat drept, dacă nu altul sau altcineva, un fel de necineva sau nimeni. Se pare că trăiesc în chip apofatic. În fața mea, oricine devine pozitiv. Și e de mirare că n-am mai luat de ani buni palme sau pumni, ca în studenție și la școală.

Mama mi-a apărut în vis, parcă în expres. O perpetuez în devoțiune și artistrie. Pentru prima oară n-am fost împreună două zile, aici în India. Mă și îndemnară să n-am reticențele domiciliului forțat.

Am cinat la o pensiune pe 2,5 rupii, cu toate neamurile pe un platou metalic și două ceapati. Coborând scara, din spate mă bate pe umăr, râzând, tibetanul. Dau de un cinematograf, produc legitimația de ziarist, un film în canarra, sunt invitat să-l văd, se termină, curățenie – patru puști, plus plasatorii în uniformă, urmărind lucruri prin gunoi.

Prima parte a filmului, lentă, abuzurile bogătașului satului – case de zid și de paie, a doua, ritmarea pedepsirii lui în societate cu găselniță după găselniță (fiul tapagist însoțit de logodnică, evadarea celor cinci revoltați, apariția unei detective indiriste). Conflictul ar fi sarcina fetei care ar fi înnebunit datorită bogătașului – hăituit prin munții deșertici. Melodramă sociologică. Răzbunată proasta primire la Regal. Este aproape unu noaptea.

15 iulie 1978 Bangalore

Ar fi bine s-o pornesc devreme prin oraș, dar mai e timp. Aici la Sharada, lumea e trezită la ora 5, atât cei care au lăsat vorbă, cât și vecinii. Treabă, interese. Azi voi vedea orașul, voi telegrafia în Delhi, voi întâlni lume. Nu m-aș fi trezit fără un țânțar. În baie, marele roșu.

Pe la 8, cu țigări fumate și îmbrăcat în ce am ami bun – puloverul făcut de Nansi, întâi, cât mi-o ține de cald (max 28 gr C, min. 20 gr. C) – iau un scuter și ajung în sud la IIWC (Indian Institute of World Culture), plasat pe strada care poartă numele fondatorului (1945) acestuia, P. B. Wadia.

La etaj, Mrs. Ten Broeck parcă mă aștepta și am intrat în discuție ca și cum ne cunoscusem (da, prin scrisori). Nu e olandeză, poate neamul, ci americancă din Philadelfia venită aici în 1950 și ținându-se indiană. Îi plac așezările liniștite și mici cum era Bangalore, dar care a crescut enorm (peste 2 milioane). Îmi scrisese că la ei conferințele nu pot dura trei ore, se bucură că n-am luat filmul. Tocmai trebuie să meargă la o școală a ei, azi-dimineață se cântă cântece devoționale – vreau să merg?

Are ochi buni, e căruntă, blândă și exactă, aproape tăios dinamică. Nu are nicio religie. Nu pare evreică. Din biroul ei se vede sala de lectură, amplă, la parter, egală – cea de conferințe. Conduce mașina puține sute de metri până la The East-West School – curte mare, teren de baschet, două așezăminte din frunzare – foarte frumoase, clădirea zidită a școlii, cu mobile moderne – discutăm și fumăm în biroul directorului, un tânăr bărbos, tăcut – psiholog, d-l Chandrashekar, interesat de Piaget, apoi intrăm în sala cu aproape suta de copii, așezați pe așternuturile de pe podea – 3 clase – băieți și fete îmbrăcați curat și uniform, profesorii se așază pe bănci, se cântă cântece englezești, sanscrite, hindi, kanarra, apoi, în picioare, imnul indian – în față, cel mai mare portret – al lui Christos.

Continuăm discuția în trei, d-na T. și directorul, care a fost profesor la o școală de fete, sunt pentru clase mixte, educându-i ca pe frați și surori, găsind că abia se ajută unii pe alții. La plecare, sunt prezentat profesoarelor, invit pe toată lumea la conferința mea de marți și primesc asigurări că toți vor veni.

Mă întorc pe jos, străbătând un oraș cu arhitectură funcțională și generoasă, cu oameni bucuroși de a-l locui, foarte bogați ori foarte săraci. Trotuare și străzi elegante, circulație aproape rațională, comerț efervescent dar nu agresiv, un zgomot absorbit de verdele orașului și albastrul cerului. Un bulevard de vreo două sute de metri lățime se traversează subteran. Lipscanii Bangalorului, mai lungă.

La hotel, citesc ziarul Herald B., în deschiderea ultimei pagini – de sport -, „Ilie Năstase again fined ” (15.000). La Aliance Francaise de Bangalore se proiectează filmul Le Daguerrotyppe. Vorbim franțuzește, Surgine n-a auzit de Ardouin.

Telegrafiez în Delhi, Kiss-Drag-Dor-Bangalore. Mâncasem la aceeași pensiune de 2,50. Pornesc spre Bharata Travels pentru biletul rezervat și merg vreo două ore, cucerit de ritmul marelui oraș, de larghețea și temperatura lui. Se bea „Torino” de culoare galbenă. Mai mulți se interesează și regretă pentru mine că sunt singur, fără familie. Coadă la cinematografe, mai ales la Jucătorii de Șah / Shatranj ke kilari, după Prem Chand. Într-un târziu ajung și-mi colectez biletul.

Rătăcesc înapoi, poposesc în parcul Kubbon, unde văd Muzeul Guvernamental din B., în special sculptura, găsesc AFB, mă întrețin cu un domn născut în Karachi, dar trăitor câte 7-8 ani în Anglia, Japonia, cu câte un fiu în Australia, Anglia. La pensie, necunoscător de franceză, dar membru al asociației. Ieri îi spusesem lui Ahile că e ziua Franței. Rătăcesc drumul de întors, iau un scuter.

16. iulie 1978, Bangalore

Aseară, după patrusprezece ore de pieton al unui urbanism aristocratic, am recapitulat daguerrofilmul, automatismul social, biologic, stradal, tipologic – d-na T. deplângea condiția de a repeta aceeași operație o viață (eu aș avea satisfacție în ceea ce fac), m-a atras unde-i spusesem lui Ahile „azi e ziua națională a Franței”, citându-l involuntar pe Henri Coandă, la Athenee Pallace, prima întoarcere în patrie, când îl intervievam, după ce semnase în caietul de autografe al lui Emil Bratu – mi-l dăduse inspirat –, murmurând cu ochii la textul „14 iulie”,am uitat anul, iar venind vorba de aviatorul Savu – aici s-a auzit de Radu Beller –, de compania aviatică de la Nisa, de 1920: știi vine era atunci primministru? – ? – Laval.

Muzeul excelează în bronzuri de secol zece și mai vechi, în sculpturi în piatră. Modernul Bangalorului se numește Venkatappa – sinteză de mitologie indiană vedică și buddhistă și academism prelungit în tentative expresioniste. Pensionarul membru al Alianței franceze din B. a conferențiat despre filosofia indiană. – Sunteți filosof? – Nu, dar știți, în Europa, fiecare indian e un filosof.

Vreau să-mi scriu conferința în întregime, topind materia conspectată, să mă respect, lăsându-mi pentru comentarii libere ilustrările cu imagini și înregistrări, precum și impulsurile – temperate – ale momentului. Sunt multe și mult de spus. Trebuie, vai, să vorbesc rar – americanii nu pot fi urmăriți de publicul de aici. Sharada, cântece din filmele lui Manoj Kumar, dorul de Blaga.

Plecasem spre grădina Lal Bagh, dar m-am oprit să văd primul film tamil. Întâlnisem, lângă piața Majestic, sub un adăpost de piatră boltit peste trotuar, antistatuia cerșetorului care ieri dormea acoperit de o pânză de sac murdară, mai văzându-i-se decât palmele întinse, în somn, a cerșeală. Câte cineva arunca peste sac într-o comună neștire bănuți. Azi era treaz, gol, cu fesa dreaptă mâncată de lepră vie, cu capul spre gard, exhibându-și dosul cu care astfel cerșea, auzindu-se bănuți înfiorați de scârbă.

Schimbasem, la cinema, țineam, întorcându-mă, două monede pregătite să i le arunc. Mă prinde chiar cu bicicleta de pe urmă un bărbat în cămașă englezească, mă întreabă dacă vorbesc englezește, apoi îmi cere 80 de paisa pentru masă. Îi răspund că monedele din mână le voi da unui cerșetor, pentru el le țin; – aveți nevoie de ele?

Am rătăcit însă strada aceea largă, ultraurbană, m-am risipit în altele la fel – monedele romane de la muzeu, dar și urbanitatea exacerbată te fac să te gândești la Vitruviu și Le Corbusier iarăși, în atât de sudicul Deccan. Mi-am luat bilet la Shatranj Ke Kilari / Jucătorii de Șah de Satyajit Ray. N-am mâncat de aseară. Cu bănuții din mână voi bea cafea, dulce, spumoasă, albă, cu același gust în toate gâturile și trunchiurile din toate piețele, orașele și bordeiele.

Shatranj… / Șah… film premiat, lăudat după luni de zile, în Bangalore, pentru frumusețea dialogurilor, ținut de studenții mei de plictisitor, politic, despre un joc al celor ce au timp, face proba adâncimii cinematografiei, a industriei sociale de mari dimensiuni care o intermediază. Doi prieteni bogați au viciul șahului, al confruntării maniace numai în graiul sculpturilor și bătăliei dintre simulacre. În câteva, destule, scene de șah, se mută numai pionii (piata) și, ca excepție, caii (ghora), iar în final se ia regina (vazir) de pe tablă.

Fastul fumatului, bărbăția neglijării nevestelor, plecarea la luptă, sub flamuri mogule, împotriva nou-veniților englezi, scena morții unui bătrân – nimic fără șah. Jos de luxul lor, pe „front”, jucând sub cer se ceartă, cel inteligent trage un foc în cel pasional, care, împușcat doar în cămașă, după rodajul morții își cheamă partenerul să mute, să exercite cultul comun. Sultanul e poet, privește în extaz dansatoarea de Kathak, recită când Sahib resident, generalul scund parcă de spleen, îi mai comunică un ultimatum pentru abdicare.

Când stau față-n față, îi oferă coroana, absent, ca acela să spună turmentat că n-are ce face cu ea. Nu e numai tabla de șah la partida din 1857 a schimbării stăpânilor moguli cu cei englezi în India, nici doar luptele de cocoși ori berbecuți, scene ceremonial simbolice, dar și o compoziție modernă, general umană, o abordare a condiției absurde a individului în fața unor piese eterne, fantastice, decorative, ireconciliabile.

Atmosferă viscontiană, din Ludwig. Bilingvism hindi-englez, muzică bi-continentală, frenezie urdu. Constructivism psihologic regizoral. Respect pentru textul scriitorului Premchand. Sensul aristocratic al istoriei mogulo-engleze a Indiei. Viziune nemijlocit clasică.

Lumea vine la acest film, în Bangalore, mai bulucită ca în Delhi. Când ora sfârșitului de spectacole sună și cinematografele își schimbă credincioșii, străzile devin de necirculat. Piața Majestic tresaltă de multe mii de oameni, absorbind orice eleganță și lux infatuat, egalizând sectoarele despărțite prin baraje de lemn, de castă, de proprietate „dinăuntru”.

De dimineață – e duminică -, nu-și mai făcuseră apariția masivă toate categoriile. Un harijan își bătea nevasta cu un fel de milă amestecată cu ură, stupoare, violență, ea ne prea lăsându-se, deși se vedea atât de nenorocită.

Tânărul ospătar de la cantina unde mănânc într-una aceleași usturate dal-uri cu orez, teci de mazăre și încă alte vegetale, n-a auzit de România, de Europa, da, și de Suedia. Nu-l pot ajuta cu Est Europa. La Balcani, tresare. Să-i fi spus de Ilie Năstase, poate știa because of ziarelor.

17 iulie 1978 Bangalore

Azi-noapte de pe la 8 la 1 și de dimineață de la 5 (acum e 9), transcriu pe fișe conferința mea de mâine la IIWC, Universal Values of Romanian Culture. Parcă anume nu m-a înțepat decât un țânțar, și în mâna stângă.

Probabil, povestea mea aici se va numi „La film în Bangalore”, neuitând nici pictura în aramă, cu Juan Miro și alții în vedetă. Toată lumea petrece între viață și film, mai ales tinerii, pe la porți și lunea, devreme, înaintea deschiderii caselor de bilete. Ziariștii își așteaptă obosiți, cu spleen, șefii reporteri, subdirectorii își suplinesc boșii plecați. Ceasonicăriile își înșiră placid marfa timpului sloganând locul precis „aici”. Mizerii fac pe conformiștii. Biscuitul dat unei mâini întinse pare bucurie mai ceva ca un bănuț. Bicicliștii merg la pas, semafoarele lucrează, e rost de ploaie, duminica se depărtează, ziarele și-au răspândit paginile, Năstase bătut de Gerulaitis. Ospătarul ar ști, în plus, tamilă, telugu, malayalam. Cinematografele nu umblă încă. Statuile se plictisesc. Orașul își ascultă templele, clopote, clopote. Viitor sigur: va sosi un tren.

Ora „matineului” de 2.30 pm apropiindu-se, săptămâna se trezește din ce în ce mai tumultuos, chiar dacă încă nu se cumpără șerpi, șopârle, broaște din piele de o rupie. Un harijan de o amenințătoare discreție: doriți Indian girls? În furtunașul pentru încercarea puterii suflă o păpușă, dar guri după guri își vor da din duh din când în când. Mari curți populate de pomi singuratici, ziduri de firme cu nume de zei, bănci, străzi pline.

Fiecare film durează pe puțin trei ore, plus, de dimineață, coadă la bilete, încă o oră într-o așteptare de voie, într-o carantină sufletească. Abhinay e un cinematograf Air conditioned with escalator. Templele nu pot atinge luciul acestor săli ultraluxoase. Femeile vârstnice ezită să urce pe scara rulantă. În partea a doua, curentul se întrerupe – suspense – pentru o oră, nimeni nu scoate o șoaptă de nerăbdare, câțiva ies la aer – cel condiționat sucombase – apoi se revine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mia plină de spectatori se află în lumea unui RK (Raj Kapoor), Satyam Shivam, Sundaram

„love sublime”, cu fratele Shashi ca stea și Zeenath Aman în rolul Rupei. Povestea e de templu, ca și muzica. Iubirea e între reîncarnările lui Vishnu și Lakshmi, Shiva și Parvati, Rama și Sita. Obrazul drept al eroinei, Rupa, fusese ars, de copilă, cu uleiul sfârâind în care se prăjeau puri – și-l va acoperi la nesfârșit cu voaluri, cu o șuviță de păr, cu trestie, cu o scoarță de copac, mereu reflex și pudic, pasionat, umil și muzical. Actrița seamănă cu Marina Vlady sau Marina Maican. Shashi – fascinatul, placidul – dacă le-ar aduce românilor aminte figura lui Ilie Năstase. Rajkapoor are gen(iu) epic, Fellini unul psihologic.

Văd și Samson și Dalilah, după Holy Bible. Numele lui Dumnezeu nu se înțelege. Aceste filme se anunțau în Delhi cu luni în urmă, când am venit și noi în India, dar n-am avut când și cum ne duce. O să vină The Pasanger de Antonioni. V. Garner este pe ecrane. Un reportaj se proiectează pretutindeni: înmulțirea cerșetorilor; vinovați: cei ce le dau câte un bănuț: să le dea slujbe. Alain Delon as Gipsy (filmul Gipsy). Cine nu se va duce mâine seară la film și va veni să asculte o conferință despre cultura română? Eu. De dimineață, însă, voi mai vedea un film englezesc.

18 iulie 78 Bangalore.

M-au trezit țânțarii (macedoneni după mamă?) veniți din ploaia de afară la pomana din mine. Nu voi mai merge la filmul englez, îmi rescriu conferința, rămânând s-o vorbesc cât mai dedicat. E vreo trei dimineața – am dormit ore, nu nopți la Bangalore. Cinci ore mi-am paginat însemnările, mă bucur să fie ascultate, pe bandă, Miorița și Meșterul Manole, din antologia lui Tiberiu Alexandru și să se proiecteze imagini de mănăstiri și de orașe. Șase silabe în două orașe: București-Bangalore.

Let regard an instant also the Romanian culture like a poetical universal being, evoking in this World Institute of profound universal Bangalore some values of that Romanian Carpathian-Danubian history and civilisation, its latinity, orthodoxy, perpetual humanism, the philosophy of existence and the spirit of construction, the ecuation of popular mind and universal personalities, the Romanian vocation of synthesis, an axis between Orient and Occident, as single like miraculously preserved Latin Oriental Country, Romanian culture of today, and last but not least India in Romanian culture.

Darrll de Melo are douăzeci de ani. Tată indo-portughez din Goa, unde locuiesc acum, la Pano, mama indo-englezoaică născută la Madras, adevărata capitală a sudului, un Bombay cu trai mai ieftin. Limba maternă engleza, nu știe nici portugheză, nici hindi. Vrea să fie nu medic, dar chirurg, să ajute omenirea. A sin with a stranger – am mai văzut filmul ăsta, în versiune engleză – păi în engleză e. Și eu parcă l-am văzut în românește, ba chiar am scris despre el, dacă nu l-oi fi făcut eu însumi. Nu are cum să vină la conferința mea.

6 P.M. Public lecture UNIVERSAL VALUES OH ROMANIAN CULTURE Speaker Dr. Gheorghe Anca. Un afiș pe stâlpul porții, unul din litere decupate în holul Institutului, altul bătut la mașină, totul în familie, între membri, teozofi, jurnaliști.

Nu se deschisese până la 4, am mai ocolit, mă ferchezuisem. Directorul Venkataramayah, bătrân și încet, provine din Mysore, dar e aici de 40 de ani. Are o blândețe aspră. Moșmondește niște hârtii, mă întreabă cum mi se pronunță numele. Mă duc cu bibliotecarul atoatepricepător, care vrea să devină dumnezeu, ceea ce (nu) se poate (în țara mea) numai în India (ai dat lovitura) – vor fi 80. D-na S. T. mă salută. Apare ziaristul, vorbind de război, teozoful cu folosirea telepatiei (de către sovietici) în scopuri războinice și piramida cehoslovacă de ascuțit lame. Dacă pot vorbi cu mama? Visul e important, se poate comunica numai cu morții buni.

Pornisem cu toții spre sală, coborând. D-l V îmi spune ritos că mă va introduce – vorbesc, cât, un sfert de oră? – o oră, zic – nu am și ilustrații? – Ba da – Programul la noi nu poate depăși o oră. Mă prevenise d-na T că punctualitatea nu e indiană, dar dacă au introdus ceva în Institut e tocmai asta.

La 6.15 se începe. Încep. Versurile din Blaga au convenit. La comentarii, un bătrân din față a început niște muște spiritualiste, de-am făcut teoria Transilvaniei. Am citit, dar pe deasupra, am sărit, am pus banda cu Miorița, n-am lăsat-o până la sfârșit, mi-ar fi plăcut, dar timpul. Nu exista decât epidiascop și proiectarea diapozitivelor era un chin, dura și nici nu se vedeau imaginile, de-am zis să mergem în România să le vedem pe viu. Am conversat.

La sfârșit, surpriză, a apărut Ahile (Akhiles Trivedi), cel din tren, cu un prieten al lui și cu cele două femei. După cuvintele directorului pline de emfază stimulatoare, și asta mi-a făcut plăcere. D-na T.mi-a recomandat să nu mai țin capul în piept, că voi avea ceva de spus – se grăbea, o aștepta mama ei, de 84 de ani, care mă ascultase. Mi-a reînnoit și directorul invitația în octombrie – cine știe?

Ne-am despărțit de fete, am pornit cu băieții în necunoscut, la film, nu ne lua niciun scuter, eram trei, eu frânt și de aceea cu o absurdă ciudă și supărare pe sfertul de oră al bătrânului, care avusese să mă coste zece zile de singurătate și antifilm. Așa că, picând de somn, am mâncat cu cravată, nu înainte de a fi scos fără fasoane o insectă ca o ploșniță din grămăjoare de legume usturate. Ne-am dus la un film, inversul sfertului de oră al lui Venkataramiah – dintr-un minut se acumulează la nebunie și hazard dialoguri, bătăi, quiproquouri, victima din partea întâi devine criminal și viceversa. E unu noaptea.

19 iulie 1978 Bangalore

Fusesem avertizat de bibliotecarul Somasekhar că obiceiul este să plece lumea, jumătate, d-na T. însăși mă sfătuise să anunț film, căci așa vor rămâne toți. Oricum, n-a plecat nimeni și, dincolo de obosita mea reducție a unui text prea lung și științific, prea analitic și neexplicativ, inițial, în context, am observat o atenție reală, chiar un interes. Poate sunt un profesor bun. Bibliotecarul vrea să învețe românește. În afară de cuplul tibetan, cu copilul tăcut, și cuplul bătrânului din Kașmir, cu fiii în Bangalore, jumătatea tânără a compartimentului s-a înființat să mă audă și m-a complimentat.

Nu e vorba de cunoașterea de sine a vorbitorului – înțeleg acum mai bine -, dar de a ști cu cine ai de-a face și în ce privință. E limpede, India este interesată de India (Poate și de America, Rusia, China), de autogândirea țării: au plăcut detaliile și mai ales viziunea poeticii sanskrito-române, sunt sigur, mi s-a și spus.

Dr. G.A. este pentru prima oară în Bangalore, în IIWC. Este din Romania. Va vorbi despre valori universale ale culturii românești. Noi credem că o asemenea temă ține de relațiile interculturale, oferindu-ne prilejul să aflăm despre culturi ce pot duce la înțelegere, la universalism. Dr A. este produsul universității din București … / date bio /… Cum vedem, e un fin reprezentant al tinerei generații, are numai 34 de ani, aducând o nouă viziune și evaluare pe care noi, credincioși valorilor și ideilor, o salutăm cordial.

La sfârșit, nu după un sfert de oră cum crezuse, dar după o oră și un sfert, și-alea pe repede, mi-a mulțumit pentru outlook-ul asupra civilizației românești, sala aplaudând.

În Bhumika, Amita Patel joacă psihologia și avatarurile actriței indiene, dorită, arestată, într-o peliculă parodică, revelând totuși starea vieții, a erosului și a cremaținii, prin fixarea într-un fel de supramorală a artei povarnice. Un rol, un deznodământ, între oglinzi și anunțuri radio cu Stalin și Ayub Khan.

Blaze Magnus, american, suspense. Coadă kilometrică, la un timp intră în vorbă cu mine un tânăr, care, curând, îmi spune că e venit din Kerala să vadă Bangalore și că e dramaturg. Vedem împreună filmul, în timp ce-mi povestește o piesă a lui, eu repetându-i ce păcat că n-a ascultat ieri conferința mea.

Știe bine pe Eugen Ionescu și pe Grotowski – care s-a preparat în kathakali în Kerala. Oferă un ceai, străbatem orașul, dinner-ul îl plătesc eu – eram la rând – și biletele la o comedie hindi penibilă. Raj Kapoor ar fi nimic pe lângă regizorul lui Shatranj, Satyajit Ray. Discutăm despre Tiruvalluvar. Merge la Madras să-și încerce cariera la noroc, scenarist pe o abstractă cale nouă-Tiruvalluvar. Danny, creștin.

20 iulie 1978. Spre Delhi

La ora două voi fi la Madras, pentru cinci ore peregrinându-l. Colinele se arată fericite accidente. Am citi Deccan Herald, The Hindu și Indian Express, cu parlamentare la zi, misterul (sin)uciderii dentistei din B. cercetat și de Interpol, comentarii asupra Vietnamului, Libiei, Franței nucleare și asupra marilor puteri. Spre a-i reda vederea, un orb a ucis pentru jertfă zeilor un tânăr de 19 ani într-o grotă, mai întâi orbindu-l.

Foarte multă moarte și sport, odată cu rapsodii politice și regrete pentru marile cheltuieli afectate cancerului și bolilor de cord, nu și eradicării malariei, dar a malariologilor doar. Un sudic a urcat cu încă patru prieteni în Himalaia, observând că, proporțional cu înmulțirea frumuseților peisajului urcând, nivelul vieții scade, încât un bătrân i se mărturisește că o să vadă un motor și o mașină în următoarea reîncarnare. Și Shakuntala, harijana din curțile profesorilor vecini cu noi, visează să se plimbe în scuter, ca fetele de azi, în altă existență: câte existențe.

Am locuit o săptămână într-un hotel netrecut în ghidul orașului de 25 lakhs – în schimb am salutat zilnic poza cumva mistică a d-nei Sharada, patroana așezământului. Pe urmă, am vorbit despre cultura română în prima de pe lista instituțiilor spirituale ale orașului. Băiatul care-mi promisese să mă trezească la cinci n-a apărut vreodată. Dar trenul merge – încet până la Madras, mai repede pe urmă.

Bangalore 11 august 1945, P. B. Wadia: the union of the West with the East – ancient culture is neither of the East nor the West, but is universal – ocean of minds – circle of frustration – communication of minds.

Fără nu acu du-te nu te du în Tamil-Nadu. Puține fobii timp scăpătând amintirea va fi al doilea adevăr fără început în această viață de deasupra vizitată de guzgani.

21 iulie 1978 (spre Delhi)

plouă încet în Kazipet îmi zice

din jungla norilor Euridice

malayalam dar graiul e departe

deschide între noi citită carte

burează creștinește ne îndură

apoi cu grindină în arătură

căzuți sub mame pe tăcute

din zări de munte petrecute

spre sat văzând-o Tiruvalluvar

femeia i s-ar da în dar

ea dumnezeu l-ar boteza

în mângâiere îi cura

i-ar depăna în dodii zeci

cu două nunți din dor de veci

până se-ntoarce din război

ar plânge mii de ani ca voi

fiind nici alta nici căruntă

la fără ei a treia nuntă

Trenul nu e aglomerat, în niciun caz clasa întâi – drumul vast diluează casteismul. Poate vagoanele de tineri excursioniști să contrabalanseze populația călătoriei. Se întâmplă, literar, o comunicare în genul picturii. O privesc pe bruna sudică într-o doară și ea răspunde ca un model, poate chiar își închipuie că-i fac portretul.

La ducere, una din femei reținuse și locul și ora conferinței mele și fusese prezentă, ca a doua zi la casa de bilete să-mi pară că o revăd – nu era ea. Pe aceasta nu o voi mai întâlni, probabil nici nu vreau, nu de frica păcatului, dar așa – eu nu sunt pictor, ea nu e ce știu eu sau nu știu.

În studenție, pe malul lacului Tei, contemplam trupul subțire foc al unei negrese.

Dacă avem infinite întoarceri la viață în forme imprevizibile, ne dăm întâlnire pentru odată ca niciodată, dar ne și putem recunoaște, așa cum bronzul și-ar descoperi culoarea descojindu-se. Și dacă a fost sau va fi, nu înseamnă mai mult decât întâlnirea de acum, repetată într-una, întru același magnetism, care te face să te respingi într-o imagine surâzătoare ce-ți iese-n cale, înnebunindu-ți povestea cu iubire ori complicații literare, limpezind bucuria de a fi în incidența mai multor trăiri, vieți, persoane, pe o cale favorită, nu de mijloc, nici de frustrare nemazochistă nici experimentală.

Fumătorul himalaian se văzuse singuratic în înconjurul pietrelor prea înalte, făcând prin ființa lui caz de libertate solipsistă. Ce chipuri se alegeau în fumul norilor lui nu știu. E altceva în trenul de cursă lungă, nu libertate, nu libertinaj, adio misticism, abia aștepți să-ți vezi fata și femeia.

Și, cu întîmplările vieții, această femeie tânără, mai mult noapte decât zi. Corpul îi este subțire, gesturile rituale. Mănâncă sfios, de nevoie. Râde cu o prietenă, e sobră cu soțul ei sportiv, cumva impresionat. Privește spre un posibil pictor sau spre ochi gratuiți, necomplicați de nicio cunoaștere. Sunt sigur că Maytreyi era foarte brună și asta l-a amețit pe celălalt român. El s-a apropiat experimentându-i misterul, ca al unei religii, părăsind-o pentru că avea de-acum pe cine.

Nu încape decât privire în schimbul de acum. Iubire apofatică, a fi credincios unui nedumnezeu, fericit de o minus întrupare de femeie. Deodată știe că nu sunt pictor, că scriu, așteaptă ca o scrisoare – ce-o interesează – ieri era clar, în cazul nepicturii – poezia se schița în aceeași manieră, pe urmărite (din partea mea – acum sunt urmărit, cred că ar vrea să-i știu scrie numele, eu aș pierde, ce nu știu).

Poate scriu un film, o fac și actriță ori eroină – dacă n-o fi ea actriță, mă gândeam ieri, și fiind ea cea care privește – o descopăr, îi dau un rol bhumica. Îmi iau uneori seama că nu fac decât să scriu, cum și-mi proiectasem – măcar de s-ar cunoaște că fac ce mi-am pus în gând și astfel să mi se sugereze alte gânduri, chiar pământești. De aproape e altfel, aceeași, dar mai puțin statuie, mai nervi colori legănând spirit neștiutor de sine dar de ceva foarte trecător și frumos deodată, un adânc plin de așteptări veșnic necercetate. Pe urmă, trăind și fiind, mai rar îți arunci viața în creație, cu bucuria ei din altă lume, acum notez ceva asemănător din același vagon, al aceluiași tren, între persoane văzute și necunoscute.

Singur, la fel fumul și femeia de el desăvârșită. Dacă aș scrie acolo cum aș picta-o parcă am fi împreună. Apropiindu-mă de ai mei (drumul trece), se cunoaște că mai mult scriu decât sunt singur – pot să nici nu mai scriu. Mă retrag printre bucătari, apoi de pe un taburet pustiu privesc ogoarele alergând spre colinele fumurii, oprite de mici siluete uneori înghemuite mereu colore. Lângă pilonul unui pod, un templu cât pentru o joacă de copii de greieri. Grămezi de piatră A1, A2, iar mai încolo, din plictis, 4A, 5A.

Femeia, când am lăsat-o, mănâncă orezul împănat cu dal, cu mâna, ca în tot sudul, nu transpare fața ei din verdele nespus al verii tropicale. Îmi pare rău că mi-am întrerupt psihologia – îmi făceam de lucru. Mă simțeam fericit – e o altă euforie poate rău prevestitoare ce-mi dă târcoale. Mâine dimineață ajung acasă, nu voi termina nici povestirea-portret – o indiancă – nici peisajul de văzut – ar fi întâi să inventez o intrigă de templu, al doilea să filosofez, rămânând și victima tentațiilor moderne, decadente, ca și a neînsemnatelor apariții – Bhuga, o gară, mă duce cu gândul la un Buga divorțat de o femeie îmbrăcată în negru din devotament pentru un geniu știut din cărți.

Discontinuitatea nu e bună, parcă reiau articolul. Nici nu mai pot sta ca lumea pe bancă. Tânărul slujitor al lui Manu și-a coborât patul să doarmă. Nu-mi vine să mă uit spre femeie, poate aș reintra pe fir. Mă voi duce la taburetul de pe culoarul pustiu, cu vedere în peisaj. Plec, o văd, e frumoasă, parcă ne despărțim, se știe privită. Nu răspunde, altfel. Ce știu eu ce-o fi în capul ei? Între ea și bărbatul ei, rânduri de legume rânduite, un plugar printre ele, apoi femei stârcite ca la paradă, plivitoare. N-am decât să fiu fericit, trenul merge repede, nimic nu stă pe loc în afară de bătrâna mea inimă, singuratica mea dușmană de dor.

Privind copaci și câmpuri, gândurile se plevuiesc în curentul tras de locomotiva cu aburi. Mai știu că o credeam creștină, liberă de caste, cum că voi boteza un copil catolic, iar de înțeles, și atunci prin ce lume trec? Am trecut cu gândul înapoi în exilul tibetan. I-am scris surorii Pat, încheind cu humper – găsit în dicționar ca poetic – ce subiective sunt dicționarele -, l-am înlocuit cu basket. Printre un grup aplecat, unul în picioare, cu umbrelă, păzind.

De ce adică Turnu-Măgurele să fie Olanda și Bangalore București, iar le faci varză. Reia. Miss. T. nu este Rodica Logofetescu, asta are și tată. Descrierile sunt expediate. Prea mult accent pe plug. Se cunoaște că te-ai întrerupt pentru poezie. Și mai ești și obsedat de prieteni și dușmani, lasă-i între ei, dedublează-te, dacă au toți, după tine, de un cal de bătaie – tot nu te bagă nimeni în seamă, ce mare lucru ai făcut? Te-ai certat cu mine, înainte să te apuci de fumat, pe urmă nici atât.

În vastitate, viteza, ca și timpul, se diluează, matematica legilor fizice mai este eficientă poate doar la măsurarea luminii sau a spiritului. Sentimentul se mistifică nepăcătos, deși corporal. Sexul se dăruie în rit, jertfă umană zeilor. Mâncarea duce la încarnarea vegetalului, incinerarea trupului iubitor și iubit la însuflețirea prin cenușă a tulpinilor de rădăcini și frunză. Casteismul simulează prin societate anotimpurile, unul eșecul altuia în fragmentarizarea perenității.

Și iar un sat cu bordeie de chirpici acoperite de trestie, altul zidit sub țigle, bivoli în apă galbenă noroioasă, case ardelenești, oraș, statuie, șosea, încetinire, Nagpur. Un băiat spălat, cu aspect de școlar, te roagă să-ți facă pantofii, apar culiii, nu încă pruncii, părinții, bătrânii, neamurile, societatea cerșetorilor, numărată oficial numai la 11 lakhs . Dar cu un orb mai merge un văzător. Copiii sub un an lăsați singuri lângă un castron n-au putut fi numărați la turnarea micului apel „dați-le de lucru”. Câte un bolnav are alura unei inflorescențe de nefericiți, completând congregația ciungilor, ologilor. Sitar la radio, veena. India succeeeds against inflation.

Am privit-o adormind. Era aceeași. Nu ochii izvorăsc misterul? Ce mister? Alo! Turme de capre la păscut. Un ins negru gol pe arătura proaspătă. Boii roșii în jugul plugului. O femeie. Privesc India de ore, fredonez o melodie de pian – de cine-o fi. Mai trec kilometri, viței de bivoli mai înoată. Melodia. A, pe ea dansează Nadia. Patru arbori, tulpină lângă tulpină, o singură coroană. Chiconda, apoi o melodie hispano-lamaistă. Gările mici au numele scris numai în devanagari. Amla. Dacă soarele spre amurg, din incandescenent, galben, roșu ar continua să se coloreze. Părăsesc fața sudicei keraline.

Literatura e meserie absurdă: o scrii în viață și se recunoaște postum. De-aia lucrez în tren, să vând la coborâre. De n-aș găsi gara goală. Mai bine de un editor de mersul trenurilor sau de o fată de la manuscrisele clasicilor. Călătoria lungindu-se, încep să mă tem oricum. Mă apuc de aforisme ca să nu cad pe terasament.

Junele Javalia a absolvit Indian Institute of Mass Communication (programa nu diferă de cea românească). În Agra s-ar găsi papagali vorbitori. A văzut filme franțuzești, și Daguerrotype – i-a plăcut. Mâine la opt sunt în gară, pe la 9 sun la ușă.

Peste trei ore, Delhi. De dimineață nu mai erau, au coborât în noapte pe undeva. Nu ne mai privisem de ieri de la amiază – ultima oară, de aproape, când am plecat cu caietul la peisaj. Chiar dacă o s-o uit, alte chipuri fascinante nu-i vor fi străine.

Femeia întinsă la nesfârșit, oriental, mai pleznindu-și copiii, adormindu-și fata între coapse cu capul pe pântec, a coborât și ea să meargă la Jaipur, în Rajasthan. Iar cuplul cu doi băieți m-a trezit la patru dimineața. Visam că vorbesc cu Puiu Velcescu despre conferința mea din Bangalore și-l întrebasem câți oameni au fost, peste sută? iar el zicea că Marina i-ar fi spus cam așa. Eu tot trăgeam nădejde să umfle numărul, când l-am văzut pe bărbatul negricios, slăbănog și plin de voioșie, care îmi promisese un papagal de Agra, luându-și la revedere și oferindu-mi, amintire, un stilouaș pe care e scris numele lui – S. Venkateswaralu. Îi aruncasem ieri că are nume scurt – nu , răspunsese – păi nu, că e de la Bangalore la Delhi, al meu e numai din Old în New Delhi. Astfel am rămas cu studentul care s-a culcat la loc, cu familia sikhă, pornită să-și spele dinții.

FUM LA MIJLOCUL VIEȚII

27 iulie 1978, Delhi

Depresiune. Numai Dumnezeu. Fără el, aceste stări încolțesc moarte. Bitocrații ucid cultura, aceasta își trage prozeliții în jos, în carbon. Eforturile monumentalizează nonsensul. Noii veniți cu toate doctrinarele bune intenții ating proaspăt încheieturile de nisip ale machetelor. Perspectiva se resoarbe vâjâitor, cu presimțiri, angoase, regrete.

Abia așteptăm să nu mai fim aici, niciunde, să ne întoarcem în imposibil. Crezusem într-un nimic abstract. Ne zdrobește sistemul universal al mediocrității antiindividuale. Stimulare anonimă.

„Sunt poet. – Arăți ca un poet”. Atunci, sardar, de ce crezi că sub turbanu-ți e o altă patrie decât a lumii,cum altfel iubești să auzi? Bangalore ascuns de șobolani.

14 înscriși la română. Diplome doar până în sută la rusă, până-n zece la italiană și spaniolă, cinci poloneză, trei bulgară, una maghiară, nici una română. Clase de seară nu-mi mai doresc. Nimic despre seminarul Love in Romanian Poetry (Conachi 200) la Sahitya Akademi. Îl voi vizita pe Indera Singh pentru congresul antopologic. Joshi a salutat Sanskrit-Romanian Poetics, adăugând că Scrisoarea I este formidabilă. Nana merge la grădiniță fără surprize. Nansi și cu mine așteptăm să ne întoarcem. Am primit scrisoare de la Andreiță și de la un tânăr din Dharamsala. R. Vulcănescu mi-a trimis o broșură și o carte. December 10-21 10^th International Congress of Anthropological and Ethnological Sciences, Delhi, India.

Mă voi reentuziasma. Chiar și de bătrânețe. N-am știut să lupt, dar nici n-aș fi avut vreo șansă. N-am pierdut nimic – parcă nu aveam ce – timpul n-a fost al meu. Parodia ziaristică, literară, birocratică și didactică de până acum va fi fost adaptare la mediu – ce va mai fi nu are cum să se transmute. O carte-două despre India nu vor fi luate în seamă decât prea târziu și nesincer. Antropomorfism în poezia lui Eminescu.

29 iulie 78 Delhi

strig păcate neirtate o mistrie albăstrie mânăstire pe potire casă nouă lângă rouă leagăn fiul curge Jiul din Parâng în malul stâng

timp clorofilian înăbușit de umid și cald subcontinent antropomorf eternitate sine qua non în anul lăcustelor dintre cocori de sub Măiastră

ia-o în sus sanscrit în Om comandă-ți liniște nespusă gata acum pe spate mort apoi copil în burta mamei o oră fără Dummnezeu cine respiră pentru cine te mai trezește vinovata aducere aminte a iubirii vei supraviețui neantului te vei întoarce te întorci

cancerul amiba neagra Caraiba… Întrerupt de „vizite” – trei foști studenți, unul viitor, iar aproape imediat, C.R. (diplomații sunt antididacți prin vocație, anticulturali prin birocrație incultă, proletcultă cel mult). Alți lectori ar merge zilnic pe la ei. A nu discuta, a executa: ce? A orbi.

Noi lectorate. Parcă asta place. Baza și iar baza scriptică, aprobarea. A nu se vedea sentimentul. – Văd că mă iei tu tare. – Nu te mai plânge, descurcă-te, știi că la țară mâncam… Vor să știe ce predau! Dar de ce „încep” cursurile pe 7 august? Au citit în ziar că pe 25… Chiar cel ce a căzut de pe listă s-ar fi îmbolnăvit (nu alte vize îl stopaseră).

Stoperii și-or fi câștigând în fotbal, înainte de mari ratări, un renume pe care-l continuă destui în fiecare filieră, bine suptă, prostește maimuțărită, formal, nepatriotic. Penuria de personalități? Poate meschinăria unei interșcoli subtil primejdioase. Suspiciunea exalată li se potrivește în sine. Ritmul morții funcționale contagiază prin violențe orice, tot mai măruntă atmosferă posibilă. Topirea în neant mai aruncă mătură de sfori putrezite în grăsimi complexate cu abjecție. Ideile îndurerează.

O înmormântare s-ar produce cu tardive condoleanțe discutate în ședință. Puterea distilată funcționărește îneacă vocea unui cântec. Valoarea devine o sperietoare, gâtuirea țesuturilor sensibile – o datorie, afiramția – un denunț ființial. De unde tradiția canibalică, amintirea lupească, mârlănia profund nesănătoasă? Contaminarea, la infinit, cu obiceiuri neînțelese – să nu mai spunem toate numele de prostii…

Fie cadrism și fie să știm și noi, dar poate unii devin vegetarieni, ori își lasă barbă, ori, ori. O, avem cunoștință de vânzători de alcool la negru, dar negrul vânzător de slogane, acuzator fără barieră, violent în glia nonviolenței. Puneți-vă în funcție de păcate, bănuite, vaporizate: precis că X își trăiește viața, de ce, cum o fi, are gânduri, nu cunoaștem, nu nimic, să nu riscăm.

Marile orașe din clime neextreme, la ce? Ne mutăm, la Calcutta, Bombay, Poona. De ce Poona, ce orașe înfrățite? Ce bibliotecă? Să nu citești biblia. Nu e departe Caiafa. Ai limbaj alogic. Sisif suind pietroi de aur pe munte de gunoi. Viitorule, îți doresc să cazi în meditație și păcat decât să pui cismele diplomatice la muzeul cronologiilor. Mulți trăgeau de sfori să coboare, nu să joace închipuitele păpuși. Mai bine niște picioare de lemn privite cu ochi injectați ca aceste însemnări. Avem a mulțumi atâtor cadriști sanguinari.

2 august 1978, Delhi, amiază

Șeful meu e Yeti. Până la el te mâncăm. O veste nu prea bună, într-o lună ți se scoate casa la licitație în București. Că se duc fetele. Orice mișcare a mea aici va fi plătită în lei, orice conversație a lui Nansi acolo va rupe, prin cei de aici. Reardere. Lectorat, ba culise. Preelaborare. Cine e lectorul, cine portarul? Măgăria forului trimițător, vorba lui Voltaire, l-a iscat și l-a lăsat. Statut de reprimat, turnat, șantajat.

Capitolul universitar al relațiilor devine singurul teren de confruntări inegale, presupunând indianizarea într-o castă subalternă a celui trimis. Dubizarea inițiativelor. Scrimă cu sâmburele. Reflecții singure.

E singura soluție? – Am vorbit între noi 15 ore. Celibatul se poartă aici, sistem rusesc. După 35 de ani… (Montherlant). – Bătrâne… – Rămân, pentru țară. – Câți studenți vin? – În 7 august. – Ba au început, Orlov mi-a spus – Eu vin de acolo. Se plătesc taxele. Sunt cursuri neacoperite.

Acel acasă ne este scos la licitație. N-avem decât să se întoarcă Nansi și fata, să-și reia serviciul, să ceară împrumuturi și ajutoare, să încerce, la fața locului, salvarea. Situația se știa dinainte la minister. Printr-o telegramă oficială se cere amânarea licitației. Din manie literară, scriu martirajul cu fraze înzorzonate. Voi fi un indianist care a suferit ître zeii și credincioșii cei mai mistici întru mizerie.

Nu știu dacă la Institut, în Bengalore, vi s-a pomenit înainte numele. Conferențiaseră … și Rajagopalachari, or Arnold Toynbee – nu încă dv. În dec. 1978, știți, se va ține aici Xth Congress of Anthropological and Ethnological Sciences. Oare veți fi prezent? O colecție de proză în englezește a dv. ar putea fi tradusă în hindi destul de repede.

Poliția ar rula țara? Banii și drepturile, da. Țara își dă la toți evanghelia s-o sărute ori s-o înjunghie. Candidat la reînnebunirea avatară a cui? Răspuns Mântulesei. Noica vorbea de bursele Eliade. Auzul ni s-a umplut de iele.

Ai plâns în Stolniceni când Petrică, alb, mi-a spus că a sunat Bucureștiul să mă duc în India. Aici ne-a venit veste că ni se scoate casa la licitație. Rodica și Nana vor veni în București, să împrumute și să salveze casa, plătind ratele din urmă.

5 august 78

Mă întorc de vizavi.. Clasa de seară în română, anunțată orientarea câte unei studente spre română (nu bulgară), ezitarea lui Nansi de a se mai întoarce, – regretul, cărțile – concepte critice, era Pound (critica americană e atomică), Primer Dnielou, M.Phil-ul – toate la rând. Să cred totuși că româna a devenit populară?

RK făcea curat. Îi spusese lui Nansi că un lector cu nevasta și doi copii a sosit azi la Guest House din România – și noi? Nu, trebuie să fie sârbi, ei sunt așteptați, dar cine știe? Ăla se și tăvălise pe jos, că i-ar fi spus copilul „I am from Romania”. Nansi mă trimite să văd, eu nu vreau, dar nu știu de ce îmi pare bine.

Kafka. Procesul. Am pornit. Omul perfect, la poarta GH-ului: da, a sosit din România cineva , unde, în camerele noi, recepționerul confirmă și el, urcăm la etaj batem, nimeni, ba parcă, omul casei bușește cu putere, apare o femeie blondă cu copilul în brațe. Nu arăta, slavă domnului, a româncă: Sunteți din Jugoslavia? Nu. Din România? Suntem din Rusia.

Tocmai își face apariția și Vladimir. Ne scuzăm ușurați, apoi îi vedem spre seară. Suntem la polonezi, le-am întors vizita, am rămas la dinner. Întorși de acasă, ungurilor li s-a părut foarte rece în țara lor, în România e mai cald. Totdeuna, zic. Și ei, foarte reci.

La recepția x, ospătarul a vărsat mâncarea pe consilierul Orlov. Dacă s-ar fi întâmplat asta în ambasada americană ar fi ieșit tămbălău, dar între prieteni se întâmplă – îl vom destitui pe ospătar. Nu, zice soția gazdei, e așa de priceput. Prietenul M. a luat bătaie de la un sikh. Zadarnic a protestat – sunt străin, sunt polonez. Noroc că ăla era vegetarian.

Ne întoarcem pe întuneric. Oare au venit alți români?

6 – 12 August 78

zvastik în padma fumează sinucigaș unul dumnezeu

în barba de umbră tutun Virginia tufă de nicotină continent

anul trecut predam studentei vina anul ăsta alta șarla

la ce nu ne-am întoarce-n viață slavo-candidați în majuscule

accidentările doritorilor de română inacces la propriul nume

mai știm o piesă de la Roma dar papa astăzi a murit

n-am făcut dragoste nicio zi de ce mă întrebați ultima dorință

plouă cu fosfor aprins curcubeu de arsuri viață de ins Ind amoruri

persecutorii nu-i iubesc alfabetar între guzgani de oficină

tăiată granița gât nas urechi ochii mi-i rezerv corbilor de fum

haită hăitară masacru antifaustianism antimefistofelism

ștreang personificat fără legătură cu spânzuratul din Cythera

L-am respins întru autonomie pe profesorul de yoga. Avusese fantezia să nu urmărească programul nostru obișnuit, ci să corecteze pozițiile noilor venite, părăsindu-ne oarecum, ceea ce încă nu ne convenea. Am încercat pe cont propriu. Gândul independenței ne păștea.

Nansi, când m-am întors de la propria clasă, ticluia la lista de prieteni, de daruri simbolice – ne par atât de mulți, iar când îi petrecem în minte, chiar pentru obligații fraterne, am vrea să fie cu mult mai mulți, nu doar spre sută. Psihologia darurilor către prieteni nu poate atinge sentimentul predictat. Formalizarea în orice condiții – ale noastre contrazicătoare – adâncește deznădejdea singurătății până la moarte – nu se va fi împreună, ci pe despărțite, ca și acum în timpul vieții reduse la liste.

Vom continua să mergem la Gandhi Bhavan. Revolta ne va însoți din surdina darurilor. Bogății de fum tumul. Fum la mijlocul vieții. De odinioară. Dodia fumului, dodia of smoke. Ușor de rezolvat din neant materia, dar ea însăși ne-a propulsat sadic antropomorfizată. Chinul sufocării, al golului de aer, al gândului pușcăriaș – cum gârbovi luptători de maidan și-ar pune hăitașii, ori aceștia singuri s-ar apuca să mănânce lupi la mijlocul vieții, indigerabili, grafomani, limbi române? Cum nu? Timpul? o bestie mai mult. Dacă nu este batjocorit Eminescu postum, atunci eu nu sunt în viață.

Dacă nu sunt o victimă stopată – cineva are să-mi mulțumească în numele multora pentru recunoașterea prin înghițire a tuturor ascuțișurilor de donți și foarfeci, pentru autoinhibiția mioritică în fața ciobănimii rătăcitoare. Din oile mele însă, cea vorbitoare a fost mereu sacrificată, de n-am mai avut cui face auzită orația morții. Îmi duc subiectele ca pe cruce până la țiganul ce se dă rușinat drept nepotul lui Brâncuși, făcându-și-l tată bun de spânzurat, stimate domnule ambasador.

La ce nu ne-am număra multiplicați în situația limită a sinelui spălat în leșii ce sparg canalele vechilor moșteniri sufletești. Hai să nu ne urâm adversarii, vor înnebuni și ne vor ucide în glumă. Cum sunt morții prieteni? Cum se ucid între ei? De ce mi-a fost umilă mama?

O idee românească este o țintă de tir. Se aud loviturile, se fură, ținta cade. Poligonul vecin, liniștit – ținta căzută crește din nou idee, străină. Fusese o libertate, acum contrariul. Nansi primise bursă, dar frații români punându-ne apartamentul în vânzare, cu legea, o pierde. Și ce se alege de fericirea de a-ți asista copilul în euforii și libertăți, contrapunând eșecurile datorate unor anti-copii?

Nansi își lasă capul pe masă. N-o mai văd mâncând demult. Nu poate nici să plângă. Copilul îmi aruncă ocheade năstrușnice. Plouă de-o noapte și-o dimineață. Am căzut într-o groapă mascată de valuri. Buddhismul schimbărilor paroxistice ale vieții. Halucinație mistică improvizată mioritic. Păstorul îl schimb pe Budha, dar nu mă mântui. Fumez mecanic. Leu în cușcă, om în junglă. Preotese ale milei, cu eșecuri în amor, se dedică unei religii, apoi alteia, ca mai înainte bărbaților. Aud taifasul morților batjocoriți de băștinașii rămași în restaurantele de deasupra.

Să nu murim, jainiști, locuim planete de cuțite. Lordul dezgropat de rădăcini expansioniste. Micuțule Dylan, nebunule Ezra, bătrâne Vasile, ieri v-am predat inamicului malaric. Jumătate cușcă de aur, jumătate țeastă de rinocer. Mironosițe autoflagelându-se lângă linga.

ți-am spus rezistă nu mai rezist fulgerătoristă svastik sanskritist

jos de valul Dumnezeu lavă în ființă pe muntele Penteleu Ilie amenință

derbedeu am dat de greu și îl rod pe dumnezeu rog rod rog rod rog

pe nebunul întrebat îl răspunde Ararat de se pune pe arat împărat

am în cap un scaun și pe el un faun și el ori eu scheaun

șchiop de trei și-un giol nu moi mototol cu dinți de nămol

Transformați în străini, suntem datori să facem pe dracu pentru românii din noi, singurii ce mai există pe lume. Gândul lui Dumnezeu te primește la ceasul judecății de trădări. Ne lipsește o frunză, tu să fii Eva, eu copacul, tu șarpele, eu mărul lui Adam. Aseară ne gândeam totuși că altă familie a fost trimisă în groapa comună, lângă noi. Probabil alt lector predă deja. Noilor mei studenți eu le vorbesc altă limbă, ori ei vor fi fiind strigoi.

dușmanul ungur prietenul polonez

îmi spun ce să-i faci dictatură

din vorbele lor procreez

în suflet puțină coptură

româul îl întreabă pe rus

c-o fi c-o păți chinezește

ureche nu-s limbă nu-s

și Dumnezeu nu ferește

La clasă, mai mult fete, am început emanciparea.

cât de lipsit de vlagă faimosul curs Cazacu

gramatica întreagă o ia fonetic dracu

și totuși ce de drepturi pe limba fără piele

ce șnițele din piepturi și creieri bube rele

mai bine-mi deschid gura și fie-mi de țărână

să nu se iște ura în cartea de română

Cum e România inconștientă de slujitorii ei adevărați. Trăncănim trei ore între noi, Nansi ștrincănește demoralizată. Dacă ieșim din psihoza codoșească a oficiilor rămânem cu smoke in the middle of life, idei din idei.

nu muncești și barba crește zice Geza fatalist

ba te iau pe românește și îți fac un acatist

mi-a sosit sosia aflu să mă bage în vreo oală

bat la ușă iese slavu din împărăția yală

să fumăm boieri grofi pașă fără sabie în vlah

în foiță de cămașă cu tutunul lui Alah

batem câmpi armonios la arsul lumânărilor

ba ne cântă și din tabla mucul lumii nărilor

se deschide ușa intră un băiat la noi în cușcă

bună vreme moale vintră numără și ne împușcă

Albul, cu doi pioni pe linia penultimă, ambii transformabili, raja în spate pe linie cu cel negru (ut – vazir 3), hoti-ul negru, pe locul vazirului negru: mat negrul în două mutări (trecerea ut-ului negru în spatele rajei albe – indiferent de transformare, urmează mat) sau luarea ambilor pioni de către raja negru și apoi victoria negrului cu hoti și raja contra raja.

Interes crescut al clasei. Cărțile legate în sfoară, neînregistrate, repuse în circulație. Șah întrerupt. Atașatul CR: ia de mânâncă, mă; or fi știind cei din Bercioi ce facem noi aici? Mușcă dintr-un ardei și și-l scuipă imediat în palmă – unde să-l pun eu acum? Perorează despre asociațiile de tineret indiene, toate împotriva colaborării cu ambasadele.

Coordonată suprataxă trăim în vreme de sintaxă, o să murim subordonați într-un pământ bogat în frați cât legăturile regente se rup în dinții de talente. Mai multe suflete disjung bătuta brâul Câmpulung.

La început de viață și de moarte un pas mai mult la început eternitatea ne desparte de viitor și de prezent și de trecut Visăm un munte la o parte în vârf cu miezul încăput din anii dăruiți de soarte întâiului necunoscut. Orb fum la mijlocul vieții bătut de cerul fumător cu tinerețile și geții târziul peste poate zbor urmând otrăvile săgeții umbrește arcul în popor

Lecția de yoga energie soorya namaskar. Doi prieteni vor marca matematica. N-ar fi rău un car cu boi. O fântână modernă cu față de televizor. Sfinții pot transforma oamenii în tigri și tigrii în lei – în Himalaia, dar n-o fac. Nici Șiva deschizând al treilea ochi. Gharbasan – Guru Nanak învie elefantul.

te aduc aminte

sufletului meu

munte și părinte

în eternul greu

uite-mă arvuna

capilui de mort

cu lumină luna

ancorată-n port

primăvara cade

peste un pătrar

mândră de nu bade

cine iubi-m-ar

dispărute studii

în gol fără ins

când să le repudii

munte m-ai cuprins

în Himalaia sfinții îi pot muta din loc aceia le sunt munții trăi-i-ar cel de foc trăi-m-ar creatorul trăi-te-ar fii acia trăi-ne-ar anii zorul și clipele vecia

am luat-o razna sunt Napoleon

îmi șoptește-n secții pe lângă disecții

cu idee fixă de cameleon

cel ce ne prenumără bisecții

stai te iau casapii e Napoleon

dă anunț urgent la Căciulata

facem o prinsoare pe un embrion

injectat în moartea pe de-a gata

fost-am împăratul șahul bubă rea

cu mamă nebună cu brâul de lână

numai dinaintea și pe urma mea

să mă nască iarăși din țărână

fi-voi prin strigoii de odinioară

părăsitul cap de par și cioară

putrezita mână statuară

artă sub colivă tributară

NANSI NE DĂ SĂ MÂNCĂM

13-17. 8. 78 Delhi

Ne trezește. Ne-a adus umbrela. El trebuie să fie. În alb. E guru-ul. Vom veni la yoga. Nu pot. Se trezește și Nana. Nu mai mergem noi. Se duce mama. Plouă. Plouă. Nansi se întoarce: nu plouă.

Mă visez întors în România, într-o casă asemeni celei de aici, reparată. Rudele mă privesc, îmi spun câte ceva. Nu puteam ajunge de ieri până azi, nu sunt cu voi, trebuie să visez – niciun răspuns, răceală, Viorica, Jenica, vă spun că nu m-am despărțit de Nana și Nansi – ea tocmai plecase să facă yoga. Guru-ul învață violent românește.

O boare. Timar Pur, cu Nana. Cumpărăm săpun, ciclete. Plouă. Înaintăm. Acasă toarnă și fulgeră. Nansi ne dă să mâncăm. Curând cădem îmbibați de muson.

Trebuie să deschid cursurile. Studenții, risipiți printre etaje. O comisie asistă. Câțiva s-au strâns în sală. Îmi spun în minte fraze adânci, de efect. Am deschis cursul. Oare castelul din fundul mării al milionarului va fi fiind la fel de umid? Ai mei vor recita – începutul teatrului de limbă română al Universității din Delhi – Peste vârfuri, La steaua, Facerea rigvedică în română, cor, român, apoi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Blaga, în engleză, Păunul de Barbu – română, hindi, Shatranj de Sorescu, hindi, Cartea de Anca, punjabi. Cântăreți de sitar și veena. Studenții se înscriu la universitate, plătesc taxa, dar renunță, atingându-și scopul de a obține permise de autobuz.

William Wordsworth dacuri subcerești Mai supraviețuim Pe columna traiană o zi un mileniu renaștem musonice ploi înotul în timp o cetate renaștem nor de lăcuste Reumatism, tuberculoză. Cutremure, ucideri, rugăciuni ciclon de acte tributare.

acel ocean fără adânc

în ceruri ondulând vapoare

și noi în floare pe oblânc

ființe ape plutitoare

cu oasele de scoici molâi

înlăcrimatei maici precesta

un fiu sub cruci de coporâi

monsun fiind în noi acesta

zac flăcări în jilave torții

slăvi respirate dimpotrivă

fă doamne mănăstire din toți morții

s-o dărâmăm în somn de Șivă

Pot fi atacat în stradă. This lecturer?

Programul Eminescu. Animație.

Statuia lui Vivekananda se inaugurează astăzi

Speech cu Sangasen Singh (I think that

Schopenhauer is German) – șeful Deptt.

Buddhist Studies, despre Eminescu.

Salutat de Panka. Warmly.

Afluență de vehicule pe Chhatra Marg.

A răsărit soarele firbinte.

Ieri am privit două veverițe copii.

Rullerul a observat că am scris

poezii contra unora. Lui?

„dară pe calea ce-ai deschis

n-oi merge niciodată”. Apoi al doilea

ruller, la infinit, aceeași.

Cărticica de conversații va fi în draci.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Eu însumi în panjabi.

Muzică de veena la universitate.

Xenofobie cu ușile închise.

Să-i scriu lui Marin Preda, nu lui

Râpeanu.

Nansi reprezintă România. România o

retrage pe Nansi, India-bursa, mâine-poi-

mâine. Ne vedem infamați de famați

Zahăr, biscuiți, chibrituri. Signal.

Mâncărimi în pizdă.

Coșmare muncitorești, sub dictat.

Alternative înseninării și abisuri.

Degradare metaforică, retorismul

umilului, scopitului, cumintelui.

Mântuire prin muzică, isterie, murire.

Nu te las, vreme de apoi, să mă aștepți.

Evanghelia după mine ba eu după

evanghelie.

Gesturile plîngeroase vin de la sine în afară, prăbușindu-mă din buric de studiu.

Lumea nu există, cu atât mai ciudat mor în ea, cu viață, cu moarte, fără viață fără moarte.

Continuitatea meditației sfinților în frăția stâncilor abate sezoanele de la sentimentalismul sacrificiului uman.

Ai avut curaj din prostie, atingi cunoașterea înspăimântat, te vei dezice de tine prin Iuda.

Că n-are nimeni nevoie de Don Quijote, care nici de morile de vânt, de rasa lui parapapală, de silueta în moda calului sculptat caricatural?

Își fracturase un picior în drum spre întâlnirile zilnice, după ani i s-a părut altfel trecutul, prezentul pervers și l-a desființat, ispășind pedeapsa pentru crimă în singurătate dorită.

Nu ți-e rău numai ție, l-ai trecut, mai e cineva bolnav – vreau să mor pentru toți, buni și răi – cei răi întâi.

(Încă un coșmar de fum:) trezire sub lucruri umflate – de ploaie, de bumbac, de carbonizare? – dezgroparea dintre mobile pneumatice, moluște, vâslirea pe loc printre ele, o vizită imposibil de primit, somnolentă, guru-ul perpetuu, insinuat deodată instructând o îmbrățișare după toate regulile spirituale a ta, de-i spun pe românește „ieși afară”, nu înțelege, dar dă comenzile în această limbă, va să zică se face că nu înțelege, ieși afară, îl împing amabil, în timp ce glisăm molusc, pare să o pornească dar nu fără femeie și fără mine.

Zgomotul. Somnul mă îneacă furie. Pământul de ploaie se înmulțește. Press-cooker-ul termină de fâsâit și șuireat când detună un trăznet care stinsese lumina și trezise sirenele pompierești, singurele paratrăznete din vastitate – lumea are șanse să scadă – să ne iubim de moarte – șișir asana ne purifică și de sexualitate, de toate bolile, de viață.

Cântecele pentru Uday Shankar ating fundul auzului. Trikuti ne preface în hopa-Mitică. Nansi ar fi mâncat, dar n-are cum găsi, de ploaie, pește. Nu mai există însă pește de prins, am rămas doar cu prinsul, dar nu de pește, ori cu peștele prins și nemaiexistând, prinsul unui pește care nu mai poate să existe de prea mult prins, peștele simbolic, interior, ochios, inalterabil, fezandant, atomizant.

Nu fuma la pește. Stai în cap, fii academic în umilință și petrecere de mizerie în strivirea de toate corolele, fără Blaga. O gândire românească poetică, blând petrecătoare a vămilor obscure, prin cântec de ani și întâmplări ca un eros mereu condamnat râsului și sfârșitului, reamintirii și plânsului. O persoană terminată, cu faimă a altora peste ardoarea eternului său suflet niciodată lăsat la vedere, baladit o clipă în umbra munților cu o eclipsă, un avatar cât că Eminescu nu mai este.

Audiția universului înăuntru, picat pe dungi, bucle, hăuri de liniște contorsionând ființa deschisă, șivaită, menindu-și plexurile infinitului, peste ridicol, moarte, anacronism. A nu mai vrea să ieși din monotonie, din coajă, din groază – a-ți fi frică de armonie, a surâde aparatului de fotografiat mucegăit de umezeala cosmică, a vedea în soare un dușman adorat, evident foarte puternic. Nervi o dată, la revedere, isteria și coșmarul, așteptarea dărâmată, libertate, Rajasthan gătit în deșert preschimbător printre colibele harijane. Păun malayalam întunecat aruncând ocheade și cozi în timp ce este ucis în carte, la început a fost păunul.

să ne împingem sufletele doamnă pe apă în fum atât de înecăcios obscurizându-ne

ecou de trei ființe pe drum și le prinde o ploaie de la început de la început am fost o dată trei ființe pe drum și ne-a prins o ploaie

jai Hind sfânta noastră Maria surya namaskar muzică veche vii cântăreți condor imperiu becisnică euforie lămâi dulci mere pere șalul puștoaica iraniană atinsă pe mână beta de guru-ul confuz în coșmare fum la mijlocul vieții poate de jertfă primită nu ne ucidem nici singuri străini încă ne recunoaștem ai noștri am 34 de ani lumina soarelui purifică ființa în scufundare

Predau româna în draci. Redus numărul de țigări din lipsă de bani. Negresele au apărut în sariuri la Gandhi Bhavan. Și iraniencele. Disputa grupurilor. Scrisoarea I este tradusă în punjabi, malayalam și telugu. Au sosit „ambasadorii”, anunță Nana – CR și nea I. Ceva reviste și tachinări, de ce nu mă duc pe acolo. Îi ofer pliante, îmi spune să i le duc țaței Leana – adaugă, de la noi din sat, a, pentru mine doamna Leana, măcar schimb numele-n Maria. Invitații la expoziția de pictură românească – o deschide P.C. Chunder – și la recepția din Imperial Hotel. Vrea să-l vedem acasă, nu plătesc scuter. Șefii mari sunt în concediu, mai așteptăm după bilete. Nansi face greva studiilor.

Se va tăia strofa din „Diana”, ca și „Păunul”. Își ridică schizofrenia la rang de reprezentativă, nu au alt rost decât să împiedice absolut orice cuvânt autentic în cultura românească. E greu de spus ce-i trage la fund iremediabil, o societate de o inerție dusă la sublim? „Muncim de dimineața până seara, facem și munca portarului”, îi spun că aia nu e muncă și „să faci bine să ajungi cel mai mare diplomat”.

Nansi are intuiția că mi se vor face insinuări și pentru First Romanian, chiar îmi sugerează să nu mă mai omor pentru carte. Măcar Geza mă acuză că eu sunt cel ce zice că e bine, totul, la noi, că aș fi naționalist, mă iscodește dacă mi-aș permite să să fiu împotriva lui, mărturisind că el m-a lucrat pentru că nu îl rugasem înainte să mă susțină – se pronunță că-l neglijam. Spune bazaconii despre toată lumea, polonezul cumpără înnebunit, terorizat, predecesorul său s-a făcut vinovat de tantra, plus că a mai și crescut în casă de orfani.

Examenele la care sunt supuși suplimentar față de mine, mă denotă indirect cumva deasupra, într-o sferă proprie. Uneori am impresia că anumiți, înainte de a da cu piatra, aruncă o scuză. Lupta mea e totuși morală. Virulența, dacă bate în retorism de poezie, în melos. N-am idee specială despre divinitate, dar aceasta, se poate crede, îmi ține uneori partea, cât să nu mor de rușinea injectată pe toate filierele în jurul existenței noastre.

Așa că trogloditismul cinic, în haită, de cocote fără ștampilă în condicuțe, căzute pe chestia asta în abstinență de nevoie, refulată în mâncătorie și copită, n-are decât să-mi pară providențial. A fi împiedicat să trăiști, mai treacă-meargă, ajunge în firea degenerărilor, ceva mai rău, fără nume, ofensator până în rărunchii istoriei, asta dezarmează. Nu e de lăsat pe mâine nici răzbunarea, ce ni se dorește, s-ar spune holera în fiece oră, spre a fi poate lăsați să putrezim nearși, neraportați, neșterși din gelatina de hârtie a ordinii.

unde sunt ideile Platoane bătrânii îngenunche purtând un lanț de munți să numere vămile cerului în ochii răzbiți spre opacul viitor corbi lănceri călări ideea renașterii de apoi

orice ins de treabă târâit pe coadă pădurarul câine latră-n loc să roadă haita tantră oase codrul rezonează fosforul din scorburi amuțește loază întru scârba vocii munți în pantomimă dinții fac strămoșii foamea îi animă

citești iubite criminal pe Makbeth te trec în scripte Shakespeare sinucis turban ori scalp ori creier fără poză rămână arheologie la găini pădurile de târfe să înghețe cu focuri printre craci neaprobate prinzi suflet zgârci ejaculare în vârful șișului ocoloșiș

lăsat sânge de umid cer cuțit trup de carbid sfârâit în infinit la un timp bătut cu nit liniștit pe aur mort în coclaur de resort

țigări moștenitoare zeițelor în floare tufișelor de zare în buze rășchitoare pe vreme aripioare pedepse glandulare un hoit țânțar o boare

semnificăm păcatul al cincisprezecelea în creier nemâncatul de-a înghițit peltea din Giurgiu Ferentară combină sub talmud slab sexul a fanfară ce nu o mai aud

depresiune de baboi în apa veacului strigoi mai inventează un raport semnat Nichita Rapaport istorici rânduie în prox și mântuie-mă pe sub vox că m-ai fi lustruit de viu sub fulgul altuia să fiu te-ai fi ținut la perioade să nu se vadă cine cade cine fumează cine fu cu barbă continent Korfu

nu putem risca să atenteze la întunericul nostru local frânghia naftalina pregătite să-le corecteze înainte de a tăcea cu ultima dorință pentru noi

scrisori de grațiere în iarba fiarelor de-o viață ne e râvnă a rupe inutil cu ochii-n apa fiartă agâncul vălurind eufomânt

18.8. 78 Delhi

Mergea cu benzile pentru surori, a călcat greșit. A ajuns acasă, nu-i credeam. Mi-a luat o partidă de șah. I-am luat-o și eu pe cea mai frumoasă a noastră de până acum, cu tură, doi cai contra tură, pion transformat. Apoi a plâns două ore strigând „mamă, mamă”, de durere. Univ. Health Center, închis. Hortystul sionist mă ironizează și mă îmbie cu bani, ar merge cu bicicleta să vadă o femeie suferind.

Ajungem la Spitalul Sf. Ștefan. Lume amabilă. Doctorul foarte tânăr, din Orissa, îmi spune despre Jaganath Puri, eu de Alecu Ghica. Radiograma trebuie citită mâine de un al treilea senior doctor. Târziu, Nansi își amintește că a mai avut amândouă picioarele în ghips când era copil. Pare veche, îmi spune astăzi dr. Joseph despre fisură. E o entorsă, va purta două săptămâni plaster.

Curând, el se angajase într-o operație. Culoare pline de pacienți, însoțitori, surori subțiri și cumsecade ori importante. Ghipsul pus. Înapoi acasă. Mâncare chino-italo-tibetană, numai cu macaroane și ouă. Fierb apa, laptele dă-n foc. Vremea se schimbă. Nu ne interesează din nou nimic. Nici yoga, nici M.Phil, nici D. Litt., nici porcăria diplomato-antidemocratică și antiumană, nici localnicii cu viața, clevetitorii ori poeții lor.

Mi-e somn. Nu pot trăda. Țânțarii iau furnica uriașă drept Gulliver. Ratarea se bazează, în ce are sublim, pe sensibilitate, iar în uzanța ei de grup pe agresivitatea nulității, neantul activ proferat de Șora, prima categorie opunându-se tuturor celorlalte. Nu e o criză a individului cât o supremație a vidului. A fi o personalitate înseamnă trăirea în moarte impusă. Și câte precepte buddhiste inoperante.

Nu știm, adevărat, absolut nimic ce ne așteaptă. Ne obsedează pierderile netipice. Suntem doar pe drumul nostru. Picherii înarmați ne scot din sărite și atât. O umilință cerebrală, creștină. Comerțuri cu neîntrerupte accidente mici, plus ritual – mi-ești surată pân la moarte? – sunt moartă pân la moarte. Nu vom mai avea deodată de arătat decât spre noi înșine.

Coincidențele îmbogățesc subsolul universului. Moartea ne va fi coincidentă. Horoscoapele nu sunt fără șanse. Intrăm în coșmare mai tasate. Strângem dinții prostește rușinați. Corpurile ne devin expresii disidente. Disperările de împrumut consolează. Ofensatorii inspiră milă – parcă totuși putem să băgăm, la rându-ne, pe toată lumea în pizda mă-sii.

Ce cârpaci e un ortoped și acoperă un mit. De ce n-am acoperi și noi cârpele în care suntem încercați? Scutecarii n-au stofă. Step de idei accidentat și el. Dezbinul materialist ordinat ne intimidează… Sunt timidă, începe să recunoască și Nana, singurul nostru stăpân și bucurie.

Socotească internaționalii, în rețeaua de scabroase superstiții, bife de păcate imposibile, ba vom colabora baudelairean dându-le descrierea excitantă a ceea ce ei necunoscând pun în coada unor cuminți, onești și mistici prăpădiți cu artă în nas, fără batistă în buzunarele rupte, cusute, rupte. Vor fi destui să ne amintească atribuindu-ni-le propriile lor pehlivănii, refulări, proletcultisme.

Ce puteam face decât să-i cred pe alții mai intelectuali gândindu-i pe-ai noștri mai trădători. Le spui ce e cu tine și ți-o taie că au auzit ei de la prieteni ca Orlov așa și așa, îi lași să moară proști, țipi că te dai la fund de zile mari pe care le maimuțăresc abject. Acest sistem de impotență a lăsat satele goale și s-a făcut oficiu diplomatic.

Că-i ofensează Eminescu, Brâncuși, Blaga, ce tradiție reîncarnează, ce perpetuitate în dedublarea unei societăți pe capul unui popor cântat în trompete neînregistrate? O blândețe de ironie generalizată, o încrucișare turmentată de mâini în fața lărgirii și trecerii timpului, un turism prin viață, istorie și antifapte, o vânjoasă – cotropitoare din rădăcină – tristețe, înnobilată de disperare mioritică.

salut străbune guturai

și cancer trecător din nas

în întreitul Om de rai

dintre sprâncene fără glas

ce gând în lume îmi răsai

când de vedere m-am mai ras

și m-am întins lângă un pai

neintrodus în ananas

ori te strănut fără de voi

cu mine veșnic doborât

de preacinstitele nevoi

și râmătoare întrucât

poienile cu flori de-apoi

îmi gâdilau porcescul gât

să-i scriu lui Noica ba lui Șora lui Eliade-n diaspora cum India îmi lasă chica din scrumul lui Alecu Ghica ei mi-ar răspunde anevoie cu picătură de la Noe tot infiltrată în odae în așteptare de DaNae bătrânii mei centauri vira e Învierea nu Hegira

Fecioară Ave Maria că a ta e împărăția rupe-ne trupurile-n hău ferște doamne de mai rău ne sună ceasul de apoi doamne ferește după noi ferește că te nimerește copita despicată creștinește măcar călătoream în van prin bolnița Sfântu Ștefan

furat de ironie mărturisesc din viață un trecut viitorului voința suicidului fumat niciun testament doar o speranță mereu departe în afară de a nu fi trăit în mine de a nu fi murit în lumine acum mă poate prinde vârtejul sfârșitului dat nume spitalului amorului meu repudiez dodiile numai pentru mine din sănătatea-mi proscrisă urând de sub o țintă desfid urmașii de hăitași nimfoanele și politicienii ce mă vor cita citologic cytosar doar am fost cu muții veșnic retrăindu-mi-i odâr potăilor în codru amuțite surâsul tot lor suflete curate de țapi și iezi supraviețuitori

G.B în mare fierbere invidioasă. Un practician de succes e barat cu volubilitate. El se numără printre temeiurile dacă nu baza impunerii și recunoașterii sale. Proza interferărilor de fiecare zi în clasa lui e ultraevidentă și plină de năduf. O s-o țin minte nu în jurnal.

Nu arhivarii, dar brahmanii mă vor ajuta în căutătoria lui Alecu Ghica. După unele aparențe, îl reîncarnez (El încă nu există, ori eu).

Un indian care învață cu obstinație românește, via yoga, aduce revelația universalismului anticomparatist, oricât similitudinile sanscrito-române l-ar stimula. Româna inspiră o forță spirituală și vibratorie nedisimulată de gramatici și fonetici, inaccesibilă diplomatismului alingv și acefal, greu de înțeles de colocutori, colocatari și contemporani.

Rămâne ca o întâlnire de grație a unei vocații pierdute în retrezirea sentimentului maternei afirmații. Eu cred în română odată cu acei atât de depărtați sensibili pe care-i întâlnesc în ea. Contaminați de luptă neutronică, obstaculare și vegetativitate, îi las pe zoodidacți să comande slogane depășite și de a doua arătură.

FEREȘTE-TE DE CONSĂTENI

19. 8. 78 Delhi

his impotency pleacă la Atena

să-nvârtă cu un deget banda

doar cerșetorilor le-or duce trena

Aron Cotruș Swami Vivekananda

cu spatele la Dunăre în ochi cu Sena

bun orientul rău e popa Tanda

se culcă pe nevoile din jena

și paza eunucilor alanda

vărsați o roabă lângă ouă

pierdute-n bălării de la ruine

urnindu-și roata fără rouă

cu pântecul golit de-ambouă

ci faceți-mi același bine

din Ruginoasa la Rovine

Pictură românească contemporană – șase zile – lumea nu e gata. Nu depinde de ai noștri, se scuză, după un transport poate de luni, proporția ideilor ce putrezesc într-o oră de climat măsoară timpuri și mai lungi. Ferește-te de consăteni. Satul lui Dumnezeu și încă să te păzească. Îi spun, asemenea fete, zice omul lui – nu sunt pentru tineri, pentru casa lor refondată – cum, că ăla e mare, că nu-i mai interesează, să-i spun, dar de ce discut lucruri de-astea?

Prostie și perversiune, dezlegați-vă la cap , nare-ți, tăiați o mască veselă și duceți-vă și-n pizda mamelor voastre – am observat că vă scapă alfabetul, la mijloc aruncând mucii, tinichelele, șantajul contra partidului, ce silă vă e de nimicnica de comenduire, deși numai robirea de ea vă dă nume – a, un semn de caporal, soldat, o dată, cum e cu, ce ți-a zis – măgar, zic – l-am chemat, reciprocitate, limbă – ea cântă școlarizare pe vânzare – să-l mai preseze și, să mă prezinte lui, să auzim, tot ce am notat eu întru vulgară anti-latină, voi dezice spoiala historistă, coconaș, măcar și seminudul – cap coapse – tot cu nepoata-n gură – eu cu fie-mea în brațe – mă proptiți? – I am Baudelaire, Eminescu – Tagore (România nu mă recunoaște – a mea e foarte respectată acolo – talentată.)

Plecăm. Ce hoți. Oți. Impotenți puși să interzică coitul cinstit. Mari. Hiperfulați. Iar tinichea de la lichea. Se cred măruntaie de măgăoaie. Grohăie paie. Arată cu piroaie. Navigă zoaie. Zbiară aghioaie. Grămadă claie. Năclaie baie. Bălaie bucălaie cocoloșoaie.

Cunoștință cu P. C. Chunder. Protocolar, bengalez. Nu știu ce i-au spus numele Baudelaire, Eminescu, nici Tagore. Poate nu le-a auzit când i le-am înșirat (după al meu).

Pictură românească de depozit nefurat, dintre ziduri de oficii fără ochi – vorba lui CR – ia uite ce facem noi – adică oficianții nimicului pe roți. Oare pictorii știu ce li se trimite, oare ar da în judecată pentru prostituție pe nefalsificatori? Acel intimism coloristic subnaiv ce face farmecul rutinei colecționare discrepează în universul direct mitologic îngropând în flori corpul mort, înainte de a-i da foc, al Indiei. O dulceață de peste mări sărate și sânge clocotitor, o poză de pleiadă împărțită în resturi să fie.

Să fii expus în străinătate… Să te nu te vadă nimeni din afară. Să faci râsul contemporan. Și totuși, cât am căutat o nuanță din cum îi știam pe pictori în eternul Dalles, pe creatorii proaspeți de pe Nuferi, chiar pe bănoșii pangratiști, plus exceptați, nordici prin naștere. O mare datorie pentru frumos. Dar n-am avut plăcere.

20.8. 78, Delhi

Budhananda, Gita, vers 39, Karma-Yoga Moksha. Lume în schimbare, nu în progres, cine nu gândește așa, n-are de ce citi Gita. Prezentări, somnolență. Șah. Ram Prasad, când să ne facă mâncare, se retrage la Guest House: văzuse un ficat de vacă – așa credea – și se speriase religios -, nu l-a atins, a mers de-a cumpărat vegetale.

Sunt coorganizator al clasei lui OP? Bat pe matrițe mantre, înainte de conversații românești, conduse numai de mine.

I am a Romanian writer. Currently I teach Romanian for the first time at Delhi University, preparing, too, one D.Litt. – Sanskrit Romanian Poetics, Nirvana a.o, also a a reflective book on Indian thought and beauty.

Emoția și somnul s-au întâlnit violent la audierea acelui bariton hipercoerent devotat Gitei, într-o engleză pedantă și o sanscrită devinatorie. Nu ține de ținută doar, poate nici de credință atât, e o trăire a timpului fără sfârșit exceptat printr-o cântare succint eternă. Noi înșine (prin Gita devenim mai noi înșine, ne găsim în real, deosebind irealul) girăm spre paciență cu toate pantovorbele în dodii strigate în amintiri de diavol cu partea lui de tinerețe a ispășire.

Nansi și-a retezat din ghips (avem ghipsuri, avem lipsuri), eu n-am mai scris antisonete, dezotrăvindu-mă. Odată liniștea – puterea spiritului va arăta blândețe, banalitate, umilință, rezistență – n-o să ajung, singurătatea mi-am distrus-o. Exultările impermanenței, hazul nenorocirii, inadaptarea la minciună și-aș tot enumera – dar un gând de atâta repetare – pentru ce – a unei sincerități frustrate, departe de țăran, în zare de țară, soare răsare, în sfânt oranj – privește amurgul în ochi, meditează la, la, la.

departe lespezi de Ovid cu nasul vânăt în șosea frunze de toamnă analcid pe sufletul fără perdea ce mai apăs trup în hârzob macaragiii să-i îmbăt m-o face umbra morții zob oriunde-n lume mă arăt de nu în viața mea să mor aleg baladă pe cutare adus de soartă binișor a sabie pe mădulare

laud eu eu nu laud plâng nu eu eu nu plâng am o viață în sânge bătrân o moarte de purpură averea-și gramatical subsanscrit reîncarnat heautontimorumen fac uz de nimicnicie diavol pocăință sintaxă în afara mea fost izvor o dată am văzut o femeie

tradu pneuma din sufletul universal al neasemănatei din zbor cu ea ciugulind planeta încotro întâmplat original de iarbă licurici și ciocuri sub tunetul de 40 de minute

îmi poartă capul pe tipsie barbă din degete narcisă neagră părul și Samson și filistenii toarnă temple-n lanțuri de milenii de-am îmbătrânit în libertate este dimineață ziuă noapte stropi silabe cinematografiate

salve ființă aeriană de-un pământ cu oul altar culcă pe pat de liană clătinat de musonul de dar împreunați ne emană noaptea de cântece sitar apropie-mi-te nirvană depărtează-te de hari-har

cu unul în nimic petrecăreț amic mâini pe corzi schingiuie lorzi bucurându-ne răm-rămu-ne a o a om fârși – ne-om vorbă a fi raag în Delhi indienești de București

W 21. 8. 78 Delhi

Nevizitat preș. Sahitya Academi azi-mâine. Mantre și scrisoare șapirografiată în K.N. Confirmare de la Congresul Antr. Eminescu devenind Eminescu – de plătit 200 de rupii. Clasă, isterizare lingvistică a studenților. Tot ce întreprind este al poporului. Hindi-Romanian made easy.

Proces MEI. Litigiu de muncă – despăgubiri, scuze scrise, recunoașterea muncii inclusiv în funcție de condiții, nescoaterea din circuitul legal „corespunzător” pregătirii, vechimii, contribuțiilor. Martori ce nu se vor prezenta – diplomați, miniștri. Amatori – avocați serioși ori tineri, poate Flacăra, poate ziariști străini. Consecințe: pierderea procesului, a unor false drepturi și iluzii, luarea-aminte și trimiterea unui seco-lector, burdușit de prostie și promisiuni.

O oră așteptând 101. Un loc, mă împinge o baldâră, cedez. Jantar Mantar, cărămidă a universului. Cozi, orbi la autobuz. Imperial Hotel. Ball Room. Românce la bal, soți la costum negru. Mi se zice „domnul autor”, te-am văzut în revistă, ba „te-am făcut autor”, sunt demult, i-am răspuns însărcinatului.

Speakerul – după trei culori și ritmuri evreiești de Sahia – încheie cu ”Jai Hind”. Eu, lui Lamba – a spus long live Romania, Jai Hind? – numai Jai Hind. Și când începe al nostru, vorbește „englezește”? Costel mă trimite la înghesuială, pe mâncare, că eu n-am, nu ne vizitează, că noi n-avem, ăla e mare („nu ți-am spus?”).

Articolul meu e serios deși cuminte, ascunde ceva adânc, probabil iubire. L-am omis pe Yogindra Wadwa, topul promoției. S-ar fi vorbit și pentru conferințe la radio pe aceleași subiecte. M-am întors cu Lamba în autobuz. Mi-a spus că Harbajan și Joshi nu-s, fiecare, nici 10% din Khol. Mi-a aruncat că scrisoarea de confirmare la congresul Antropo este foarte importantă. Mrs. Shunglu a fost foarte impresionată de lecția mea pentru manual.

22 august 78 Delhi

Distribuite mantrele la primitorii yoga.

Clasă, psihologie, articol de afișat. GM, „am avut clasă” (cred că pentru a nu-i fi scris numele am și luat aprobare). Bahtia, secretarul preș. S.A. – mâine V.K. Scrisoarea către maeștri, datată 23 aug. 78, prima lui J., preș. aceleiași (S.A). A doua lui H.B, trad. lui M.E. Studenții de anul trecut, excitați de tipărirea numelui. Articol hindi în România (P.D.V.). Vecini interesându-se de Nansi. Alergătură după plata contra-examene, pentru a face rost de taxă pentru antropo-înregistrare – în zadar. Ce voi face? Negăsit Khol. Bibliotecă. Servantul și-a cumpărat pat.

Who’s who-ul scriitorilor, Cambridge, înspăimântător de prozaic pentru români: Beniuc Mihai, Bogza Nicolae (Tudoran, Radu), Buzura Constantin, Constantinescu Petre (Everac, Paul), Corneliu Ștefanache, Davidoglu Mihail, Demetrius Lucia, Dumitriu Petre, Ghilia Alecu Ivan, Grigorescu Ioan, Hobana Ion, Ionescu Eugen, Ionescu Ghiță, Manolescu Nicolae, Martin Aurel, Mirodan Alexandru, Mitru Alexandru, Preda Marin, Rogoz Adrian, Simion Eugen, Simionescu Mirecea Horia, Sântimbreanu Mircea, Ștefănescu Mircea, Velea Nicolae, Zaciu Mircea, Zamfirescu Dan, Zincă Haralamb.

CR, însoțit de Marin Falcă (în turneu 21 de zile prin India), mi-a adus scrisori de consolare, una similioficială, congratulându-mă pentru a fi fost făcut terchea-berchea o mie șase sute de lei perechea, cu copilul în afara legii (alocația?) Am comentat academic rahatul. Decentului Falcă i-am sugerat Jantar Mantar, dans, zoo.

CR vrea să mă bage în comanda de o sticlă și un cartuș. Devin, cu ei, și eu străin de mine. Intru în alertă, ca-n București. Mă simt din șantajat șantajist, out of my balance. Falcă să nu se rușineze de religie – l-am salutat, la plecare, cu mâinile împreunate. CR mi-ar fi dat bani până acasă dacă aș fi acceptat să-i însoțesc la un coniac, l-am refuzat (să-mi împrumute pentru înregistrare n-avea).

23. 8. 78 Delhi

Se pare a se conta pe fiecare – italo-sardarul rugându-mă să nu mă întorc acasă, că guvernele spun multe vorbe. Fostul decan mă îndemna să lucrez la organizarea bibliotecii (așa o fi făcut el în Persia), după ce boss-ul financiar mă provocase la șah pledând pentru lucruri materialiste și nu spirituale, iar azi, bosul inginer: România a devenit importantă, China e o putere. Am văzut lucruri în India? Flit 14.50, ulei 14,90, tortoise, ceapă 0,75, făină 3, lăm. 0,75, bame 1, cartofi 1,40, ardei 1,25, roșii 2.50.

Dr. Gulati ne-a urat creșterea prieteniei româno-indiene de ziua națională. La puțin, a apărut, pe neașteptate, bătrâioara Miss. Dasgupta, șefa de doctorat a lui Nansi. Sugerează pentru Nansi, chiar și pentru mine, înregistrarea la Calcutta. Povestim îndelung episodul Mircea Euclid – Maytreyi Devi. Știe cel puțin cât mine despre aceștia.

L-o fi iubind pe Eliade? A comandat cândva la Londra, și o are, Șamanismul. Bănuia doar că el este personajul aclei faimoase cunoștințe, autoare a sufletului nemuritor. Ne povestește despre Stella Karmrish, vechimea univerității din Delhi, colegialitatea ei cu P. C. Chunder. Ne felicită auzind de ziua națională a României.

25 august 1978

viu de vis în fața asemănării statice sabia înfiptă în cutia milelor

ferește buzunarul antropomorf să nu se întoarcă pe dos în golul ființei

pe pământ pe trup cadavrul excavează verdeață arămie nord plin de fier

ce om și dumnezeu tot un drac în incorectă neliniște gonind la galop

scrise pe oglindă chipuri idei sacrosancte șterse la traducere înapoi

vânzătorii penelor de păun mâncat cântă la un gând culori în evantai

salută plecarea de apoi însângerând viitorul zeiță cazi adânc la pământ

cinstea gropii surori fericește spinarea cu musonul vânzătorilor

sinucigaș laur postum puterea de a nu mai fi în cântecul zorilor

frunze-ntoarse pe fețe arse molan pelin ateu creștin frumoase rase

pe feciorul de-mpărat cine l-a decapiat basm fârtat niciodat

secetă în sânge de tigru la tropic pe vale agheazmă de gheață

Ieri, zadarnică încercare de a plăti taxa la congres. Obosit după o noapte de mesaje de salvare a drepturilor. Portarul nu știe adresa lui Costel. Aranjat cu S. T. pentru procură – pare mai serios. Esau, bolnav de sfârșitul vieții. Marin Falcă, impresionat, imun. Fiul unui indo-pakistanez a primit drept temă de la profesor să facă o compunere despre România.

Corpii îmi fură Bangalore, invitația fiind pe numele meu. Ravindra Pant mi-aduce upanișade transliterate, îi dau Blaga-Stăniloae, propovădui Noica-Eliade, ne vom vedea duminică la Gita, Gopi Krishna. Bibliografia BCS este pentru o sută de ani, mă simt implicat în a doua sută. Tiruvalluvar în românește (înainte de Kalidasa), prin franceză (înainte de germană). Gândurile pentru un singur cititor, găsite de un orb.

Gândacul alunecă vertical, plonjează în fața apei, iar pe zid, iar în apă, pe dușumeaua de ciment, zidul opus, șopârla se apropie din sus, el urcă, alunecă, ea așteaptă, intră în canal, pun capacul, reapare pe ziduri, nicio șopârlă, cu apa m-aș spăla, îl arunc în noapte.

26 august 78, Delhi

Azi-nopate Nansi și-a tăiat ghipsul. L-a retezat cu un cuțit dințat care parcă schelălăie. Ce-o să zică dr. Joseph? Italienii lui Balaci sfâșiau mașini, din instinct de salvare, indienii și soția mea își execută uneltele însănătoșirii.

Un comitet de urgență se convoacă pe baza a cinci semnături, ceea ce inamicul meu și al tuturor a obținut, minus a mea, dar când s-o depună, amărâtul de comitet fusese deja programat din inițiativa șefului. Nu s-a mai citit nici formal ce urma să se discute, fiindcă memoria ar fi scurtă, degeaba auzisem că și propunerile mele etc.

La istorie, prezint în 4 septembrie la 10.15, povestea României Mari și a Daciei lui Burebista. Se nimerise și Thusu (cel mic), deștept că nu se poate concepe MA în ceramică, de i-am întors că funcționărimea de la noi, la fel, n-o fi auzit de Krishna și se poate opune.

D-na R. mi-a recitat din Tiruvalluvar versuri muzicalizate de silaba -kha, urmând să-mi intermedieze o întâlnire cu unchiul ei, mare sanscritist și, probabil, să ne viziteze pentru ce ne-a mai rămas nouă în franțuzește.

Sunt ecouri la articolul meu, ungurul cerându-mi o copie. Imposibilele aprobări ale forurilor competente-impotente care se referă la reprimarea individuală, se arată cu serioase repercusiuni la nivelul întregii influențe-antiinfluențe, care stopează birocratic, cinic, hoțește, după caz.

Am citit mantre din upanișade cu voce tare. Ram Prasad și-a făcut drum, întârziind trebăluiala, să mă asculte. Aseară se uita prin fotografiile noastre. Eliade ar fi timpul să-mi trimită cărțile. Renunț la coautoratul cu Lamba. Abia aștept pe Vulcănescu să-i dau scrisoarea către capi. Trebuie neapărat să pun la poștă scrisoarea către maeștri.

În loc să scriu la Fum în mijlocul vieții zece pagini de nuanțe dezastruoase, citesc bibliografia de arhivă a BCS – ce lucru rar ideile. Mâine ascult Bhagavad Gita. Aș fi bucuros să-mi pierd graiul, vorba antiyogină, reîncarnat într-un nămol bacterian.

28. 8. 78

S-a dus duminica pe copcă. Ne ruinăm revelator. În transparență. Se precipită persoane, sânge în urechi, visăm în culori, mâini privite, gesturi tandre, haine falnice, scrisori epuizante, ce repede trece timpul – ce multe vor rămâne neatinse, până la sfârșit. Somnul piază rea, amintiri surori de lapsus, abnegația alienării. Îmi va ilustra Chundresh Saxena poemele indoriene?

am îmbătrânit după Indore pe drumul nemuritorilor până în lumile celelalte acolo un bătrân trimite păsările paradisului printre vii ploi eterne îi împurpurează umbra bărbii de nori detunați

pictorul aprins în roșu cu cărare-n părul negru ca Urmuz ori pictor Dino stins în negru roșu negru se aprinde se încinge lângă temple peste zi

Scrisori către maeștri (71 – 17 Bombay, 12 Delhi, 5 Madras, Calcutta, Gauhati, 3 Bangalore, 2 Baroda, 1 Trivandrum, Luknow, Srinagar, Calicut, 18 necapitale): K. Singh, A. J. Jafri, D. V. Bharati, Jainendra Kumar, S. D. Saxena, N. Sahgal, A. Valliappa, M. A. Anand, H. Sadarangam, M. Jahveri, K. B. Nair, R.P. Jhabvala, B. P. Mishra, C. P. Saikia, G. G. Patel, A. Pritam, M. C. Bora, S. G. Betai, M. A. Kami, R. D. Dandekar, B. Bharna, P. Goswami, N. Barua, R. S. Mugali, H. Chattopadhyaya, H. Dwiwedi, J. Das, N. K. Pandya, A. S. Ray, M. P. Samasundaran, M. Ray, S. Mukhopadyay, M. D. Malgonkar, M. R. Pancholi, V. D. Tendulkar, K. N. Subramanian, B. K. Bhattacharyya, P. Lal, G. K. Mathur, D. J. Patak, U. J. Joshi, G.H. Bsoker, Kamleswar, K. Das, . Saikia, L. Majumdar, V. G. Gokak, S. H. Vatsyayan, C. Baksi, N. V. Rao, T. P. R. Sundaram, C. D. Narasimhaiol, A. J. Jussamala, R. K. Narayan, A. Desai, N. Daruwala, P. R. Hirandani, U. N. Ashk, G. C. Haldar, B. J. Handesara. S. Sen, V. Sitaramiah, Nagendra, N. Ezekiel, M. T. V. Nair, H. R. Bachchan, K. R. S. Nyvengar, V. Raghavan, S. H. Joshi, A. A. Nambudiri, R. Bahnumati.

(1966). Când plouă, ne amintim nunta. Citim descrieri gimnastice și ne ținem că facem yoga. Alunec și mă lovesc cu ceafa de rama patului rămânând lat câteva momente. (1978). Ne ducem zilele cu greu. Facem yoga de-adevărat. Mă dezechilibrez și bombardez, cu capul, cimentul, inconștient. Iese scandal între teoretician și practician. De ce nu se uită? Devin obiect de compătimire.

29 august – 7 septembrie 1978 Delhi

Părăsit Pant. Cu el, sfinți, yogi, înțelepți, bogătași, dacoiți. Închipuim asanas în curte la noi, în spate, pe un covor aproape mucegăit. Redescoperim totul de la capăt, neînfundați într-o uzură ce-și dezminte aripa vibratorie, de shanti. Nansi se jenează să spună mantre.

Studenții din Mauritius învață aici pe Marx. Corp la corp, Corb la corb. Clasa mea, metafizică. Nansi o lasă pe-a mea și mă tunde. Îmi taie și din mustață cu foarfeca de pomărit. În cap ne bate vântul, cine suntem? De ce-a adormit toboșarul? I-a picat capul pe tobă. Clasele și castele. Om rămâne în româna lui Nansi, eu sunt Miorița, căzui profetic, păr creț, fii bun, te paște, amândoi, toți, cheamă băieți și fete, nu te plânge de mine, aranjat între bătrâni și bătrâne părăsiți de pasiuni.

Ieri, înainte de clasă, citit cu Devish:

primul cuvânt mi-e moarte reînviind în poezie proastă luată ca de cioclu la-ntrebări noi cei din glie din și din foc din cer și smoală avem săracii un cuvânt de spus în gol pentru eternitate tuturor pentru apoi nejudecat ori înainte ne-am prosternat creștin din întâmplare pe o foiță de-ast’vară din Dharamsala

Le-am dat versurile imnului român și studenții au cântat Jan Man Gan stând jos.

Press Cloub of India, Raisina Rd. Lansarea cărții Nicolae Ceușescu, President of the Socialist Republic of Romania, on the major international political topics. Conduce lucrările un sardar, un altul elogiază România, al treilea realizatorul lucrării, bătrânul prof. J. S. Bright – despre sine și tineri, suferințele din vremea emergenței, depre un ambasodor mare, om mare reprezentând o țară mare, despre carte, fiecare cuvânt ca din biblie, asupra păcii lumii, nu numai comuniștilor adresată, dar întregii lumi, împotriva neocolonialismului, imperialismului, abordând probleme mari ale Americii, Africii, Asiei, Americii de Sud. N. C. e unul din cei mai mari lideri ai lumii moderne, vorbind lumii întregi, în cuvinte de valoarea celor din biblie, Geeta, Shastra.

George Fernandes vorbește rar, cu pedală. E frumos. Marin Preda e un Fernandes urât. Ministrul indian provine din Goa. E socialist. Lansarea formală a cărții nu-i apare drept cea mai importantă treabă. El vrea să spună câteva cuminte despre cum l-a pasionat, în ultimii ani, o țară mică, plasată într-o situație geografică critică, cheie, având un președinte care e prezent în lume cu poporul său, animat de ideea și înfăptuirea păcii, vorbind o limbă a reconcilierii. Cu două luni în urmă, a fost pentru trei ore aici. Un foarte mare președinte. Un schimb de idei – timp de trei ore, n-a fost timp pentru discuții lungi, dar au contat zâmbetele – despre probleme ale lumii actuale, în primul rând despre dezarmare, nucleară și convențională.

Am fost impresionat de erorturile pe care le face constant, clarvăzător. Noi, pentru un popor de 630 milioane afectăm în industria agrară câteva mii de crore de rupii anual, dar în lume se cheltuie mii de crore zilnic pentru armament. Preș. C. își face o misiune din lupta pentru pace. Am fost fascinat de personalitatea lui, de zece ani încoace și de mai înainte. E un om al păcii, atacă problemele păcii și războiului în manieră foarte pozitivă, reconciliantă. Curajul convingerilor, de-a lungul anilor – nu e nevoie să repet – fascinează în domeniul ideilor, ca și al intereselor națiunii sale.

Semnificația problematicii războiului și păcii este legată, pentru mine, cu aceea a drepturilor omului, ale individului…. În timpil emergenței, obișnuiam să trimit și să tipăresc scrisori din underground. Pentru mine, idealul păcii la nivel global este conectat cu dreptul fiecărui individ de a trăi, cu justiția socială. Avem o cultură de 5 stele. Venitul național per capita este de 1000 de rupii anual. O mie de rupii pentru o singură zi costă o cameră într-un hotel de 5 stele din Bombay. Aceasta e contradicția. O mare luptă pentru ființa umană.

Seth a povestit că-n România nu se pune la fel problema, că președintele român e foarte mare, dar și indienii au lideri de seamă, ca George Fernandes însuși, apoi a invitat audiența ritos la o ceașcă de ceai. Lokesh Chandra îmi spune în doi peri despre articolele mele și despre deschiderea Indiei – el care mă invitase a scrie o carte –, ne vom vedea după sesiunea parlamentară, zice. Sunt prezentat lui George Fernandes, care se arată amabil, îmi spune ceva în hindi, mă întreabă dacă numele limbii țării mele este romani, îi răspund că nu, dar asociația nu mă deranjează, că studenții indieni sunt aterași de această limbă fonetică, romanică. Se face o fotografie cu Românii (eu în spate, duo Bercioiu).

M-am dat azi cu viitorul comitet, afectat românei, propunerilor mele – cine le va sabota? Oaspeți, argumente, Damand, susceptibilități, scrisoarea mea lui PCC. Linga – spațiu, falus, ou. Un student al meu va fi scriitor. A. B. Despre G. F. – că arăta a dacoyt. Procesiunea studenților pe Chhatra Marg protestând împotriva asasinării marinarului. Elogiul meu Indiei cu experiențele rele cu tot. Ploaie cu fulgere, tunete. Clasă, ploaie. Știrile despre India din Scânteia, traduse. Ploi imense. Inundații.

Oare Creangă e cel mai mare prozator din lume? Înțelepciunile și vitejiile speculate sintactic pălesc la reîntâlnirile în magie – antimusonul îneacă. Coloane spinale sado-sadoveniene, șah inundat. N-am stofă de om viu. Limba mi-e de mut. Pozez în stafie cu gură căscată – strigoiul gură-cască de ploi se aciuează pilotului sub cască pustiului în oază îl suflă o rafală în altă existență cu florile de spală mirosul de Florență.

România, cap de listă – trădată de Pacepa. Mulk Raj Anand mi-a răspuna a la Moravia, dar în scris. Arun Arora ne-a invitat la nuntă, c-o să-i spună fiului său Gheorghe încă nu e probabil. Mâine-l văd pe Gupta, de la istorie, pentru a programa seminare de istorie română. Sunt Varlaam, am fost mitropolit. Mi-a murit un dacoyt – rime, crime, dacoyme. Am febră, hemoroizi, angoase din gramatism. Inundarea Delhiului. Sensul vieții e de căutat, al morții de negăsit, ori invers?

Trec pe la Modern Indian Languages Deptt. Fac cunoștința traducătorului în gujarati a lui Eminescu, Mahendra Dave – aduce cu Fellini, dar mai blând. Poetul malayalam a rătăcit exemplarul, îi dau alt original „englez” al Scrisorii. Sunetele gujarati, via Geeta și Ramayana, renasc într-o recitare ardentă. Dau să plâng. Nu scriem într-o anume literatură, ci într-una a lumii întregi în limbi unele sau altele. Ne găsim pe o scenă.

Întrerupem. Narendra Krishna a venit la prânz. De la 9 a făcut comanda pentru convorbirea noastră cu Bucureștii, avem legătura la ora trei, acum e două. Trei ore de poezie n-au aplanat emoția asta de telefon. Scrisoare din Calcutta de la Sukumar Sen. First Romanian, acasă, cu Bușulenga și Duțescu? Ne-or fi luat casa?

între ciclon și înec pe sub umbre de libelule pierd adrese vii prea ușor și Rama nu-l mai bate pe Ravana în ochii deghizărilor traduse cu ancore de pistoale și pumni într-o limbă moartă pe jumătate

fac rime în punjabi

îl caut pe king Por

păcat de mine Gabi

sunt mort pe un picior

latinii basarabii

neînțelege-m-or

dar Omului și Babii

la sfinx mă pună dor

că uite ce de barbă

mă trage ața ruptă

ba Hyranyagharbă

ba timp de Chandraguptă

Slăvită primăvară

Eşti anotimpul poeţilor

Şi al visătorilor de amor

Eşti paradisul renăscut din arome şi flori

Eşti corola  tuuror anotimpurilor

Sădind în noi speranţe

Fără număr.

Te slăvim pentru că prin tine

Renaştem şi noi

Se ivesc  şi-n sufletele noastre

Toţi acei  muguri

Care dau  culoare, lumină

Şi putere de a supravieţui

Verilor toride,

Toamnelor ploioase,

Iernilor geroase.

Îţi sărut fruntea, primăvară,

Şi mă închin în faţa sublimei tale tinereţi

Lapte şi miere

Curs-au vreodată

Lapte şi miere

Pe aceste meleaguri strămoşeşti,

Neudate de ploi, pârjolite de sori

Ori totu-i legendă, fantezie, miracol

Născociri  pentru a-l pune pe Creator

Într-o lumină dulce, aurie

Răsplată pentru darul de a fi aleşii Lui?

Poate vrut-am să ademenim

Seminţii departe trăind

Ca aici venind,

Să dea seminţiei noastre forţa

De a învinge  vrăjmăşia celor din jur

De-n veci n-au curs

Nici lapte,nici miere

Poate mâine,

Cu a noastră putere

Face-vom să curgă

Pe uliţele bătute de duşmănii,

Fără de număr,

Omenie din belşug

Şi crez în eterna vieţuire

A cetăţii de granit pe nume Israel.

Am rămas aici

Am rămas aici

Unde n-am rădăcini

Nici părinţi,

Şi nici amici.

Doar steaua lui David

Scrijelită pe frunte şi în piept,

Ca şi sulul strămoşesc

Pe care  scrisă-i istoria

De la geneză, până azi.

Trăiesc  un vis?

Da, şi încă unul măreţ.

Atâtea-mi lipsesc,

După atâtea tânjesc,

Dar glia mă ţine în loc

Şi jurămîntul de a nu fi-n veci

Supus altuia,

În bătaia lui de joc.

Istoria

Ce-i  istoria?

Hârtii, vorbe, ornamente

Ici colo,  monumente

Am clădit turnuri de dovezi

Am săpat adâncuri pentru a scoate la lumină

Palate, unelte, aşezări omeneşti

Am fost aici stăpîni de mii de ani

Pînă la împrăştiere.

Cu sînge am plătit fiecare petec de pământ,

Iar acum alţii îl doresc

Locul şi ţara şi visul strămoşesc

Istoria e vie şi moartă în acelaşi timp

Ne luptăm pentru gloriile trecutului

Dar şi cu monştri zilei de azi

Care-s vii şi poartă la brâu

Gloanţe ucigaşe

Neamul evreiesc e puternic

Aşa a fost din faşă,

Eternul prigonit

Printre  străini,

O ţară liberă şi-a clădit

Şi o apără, fără preget, necontenit

Harry Ross

Israel, mai 2015

  -  schiță umoristică -

   Cu toate că Leopold Gurnişt e un om foate simpatic, discuţiile noastre sunt destul de banale şi nu deosebit de cuprinzătoare. Leopold este, de felul lui, o persoană modestă şi taciturnă. De data asta însă ne-a vizitat puţină vreme după ce doamna Gurnişt abia plecase de la noi. Doamna, ca să respectăm adevărul, ne acordase cu largheţe câteva ore bune din timpul ei şi mă întrebam, amuzat dar şi plictisit, dacă va trebui să-mi petrec întreaga zi în compania cuplului, pe… fragmente.

   - Tocmai a plecat doamna dumitale! i-am spus politicos, dar rezervat.

   - Ştiu, ştiu…, a făcut el discret. De aia am venit.

   Mi-am exprimat, mai mult prin gesturi, nedumerirea.

   - S-a întâmplat ceva?

   - Depinde, a oftat Leopold. O să-ţi explic…

   L-am poftit să ia loc şi iată ce mi-a explicat domnul Leopold Gurnişt.

   - Ştii că Matilda vorbeşte şapte limbi şi ruseşte. Şi că este o cititoare pasionată. De când l-am logodit pe băiat are mai mult timp liber şi, dacă nu croşetează, ce să facă după amiezele? Citeşte. În câteva limbi…

   - Şi eu i-am împrumutat uneori.

   - Ştiu, ştiu…, m-a asigurat dânsul. De aia am venit. Matilda e o fiinţă foarte sensibilă. Şi influenţabilă!  Când a citit cum a murit împărăteasa Sisi, a plâns o săptămână şi nici nu a gătit, am mâncat numai iaurt şi sendviciuri cu marmeladă. Îmi amintesc că altădată a împrumutat de la Rozica lui Menaşe o carte de bucate întitulată “Bucătăria exotică”. Nu mă întreba ce perioadă neagră a urmat. Era decisă să-mi pregătească coadă de crocodil, stridii în sos de ananas, pulpe de broaşte, ficat de gâscă cu mirodenii rodeziene, ouă de struţ, ciuperci cu sos de Andaluzia…

   - Ce-i asta?

   - De unde să ştiu? M-a costat o mulţime de parale, am mâncat ca dracu’, mă durea burta şi regretam marmelada. După ai, cineva i-a dat cartea cu note de drum întitulată “Hai hui prin Europa”. Nu s-a lăsat până ce nu am plecat într-o excursie organizată prin toate capitalele şi n-a vizitat toate muzeele şi toate magazinele continentului şi, poate n-o să mă crezi, a început un jurnal de călătorie cu impresii, preţuri, reţete culinare, biografii de pictori şi arhitecţi, date ale bătăliilor, starea vremii,  buticuri şi adrese ale unor cucoane din grup.

   - Înţeleg, am rostit cu tristeţe.

 - Nu mai spun ce probleme am avut cu ea după ce a citit “Memoriile unui milionar”. A trebuit să fiu un mare diplomat ca să scap numai cu tapete în salon, un lanţ de duble, trei perechi de pantofi italieneşti şi o seară la un restaurant chinezesc. O adevărată risipă, absolut inutilă. A urmat o perioadă de acalmie…

   - Tot e bine…

   - Aşa crezi. De parcă nu dumneata i-ai împrumutat “Decameronul” lui Boccacio. Şi încă în două volume… Nu mă întreba ce serviciu mi-ai făcut. Şi dacă nu era destul, a făcut rost de la nu ştiu cine, de “Viaţa romanţată a curtezanelor”. Domnule, cartea asta este o adevărată nenorocire. Păi ce, eu mai sunt la vârsta aventurilor? Ca să nu mai spun că autorul exagerează mult, dar încearcă  să-i explici asta Matildei. Aşa că de asta am venit, am văzut-o cu nişte cărţi, ştiam că a fost la voi şi vreau să ştiu la ce să mă aştept.

   - Cred, am răspuns, că nu e nici un pericol. Un volum e  ”Cucerirea Everestului”, celălalt se cheamă “Cu pluta pe Orinoco”.

   - Pe unde vine asta, Orinico?

   - Prin America de sud… Dar ce-ai păţit, domnu’ Leopold? Dă-o încolo de treabă, ce faci matale între fotolii? Respiră adânc, aşa, ridică-te uşurel, îndată îţi aduc un pahar cu apă rece… Rece de tot!

Dr. DOREL SCHOR

 Tel Aviv, Israel

LICEALĂ

Ce simplă e sala…. Pupitrul, tabloul…
Sub roţile timpului sunt simplu şi eu…
Profesorul scrie pe tablă subiectul,
Eu?… Ronţăi seminţe în spatele său.

Cândva am ucis o emblemă în mine,
Cândva am făcut dintr-un zece un mit…
În bănci, eram toţi, şi la rău şi la bine,
Construind risipirea unui timp fericit.

Aspri, tineri, frumoşi şi mai limpezi ca cerul,
În ziua a şaptea umblam nicăieri,
În toamnă prăjeam pe la colţuri castane,
Iar luni?… Ne gândeam doar la ziua de ieri.

Ce aspru e timpul… O clipă-l cuprinde!…
La o cană cu vin am uitat să venim -
De o cană cu ceai a trecut poate timpul,
Din stacana de aur amintiri  mai sorbim.

Colegă cu tâmpla lipită de şoapte…
Garoafe în vară, albi bulgări în ierni,
Scrisori de amor, melodrame în noapte,
Din două codiţe trecutul îl cerni.

Castane fierbinţi încă vând negustorii,
La colţuri de stradă, la colţuri de mai…
Un abur-uitare ascunde trecutul,
Copilul-idee cu părul bălai.

Iubesc cald un timp ce mi-a dat nemurire,
O pasăre albă am fost, nepătat,
Departe de drame, de ura din oameni,
Aproape de vise, de cer, de un sfat.

Iubesc cald o eră ce-i ruptă din mine,
Cu tineri lunatici şi nopţi de mister…
Lumina din anii trecuţi înspre bine,
La o cană cu vin, pentru o cană cu ger.

Acum?… Am trecut înspre toamnă eu însumi,
În soba aprinsă se ard amintiri,
Mii de clipe-şi trăiesc bucuria trecută,
Răvăşindu-ne mintea în mii de sclipiri.

Ce simplă e sala, pupitrul, tabloul…
Mi-e dor de profesor, timp vechi, ideal,
În bănci iarăşi toţi, la rău şi la bine…
Savurând melancolici, abur vechi, liceal.

Mugurel Puşcaş
Liga Scriitorilor din România
(vol. “ Rug de stele “)

Alter ego

Mã opresc privind mereu în urmã
şi revãd urcuşul meu bizar,
care chiar dacã-ntr-o zi se curmã,
va sfârşi fãcând din pisc altar.

A fost greu. Destinul n-a fost darnic.
Pe poteci mi-a pus abrupte stânci.
Deseori vedeam cât e de-amarnic
zbuciumul din luptele pe brânci.

Dar acum în urma mea sunt norii.
Ceru-ntreg e un azur imens.
Împlinirea îmi inundã porii
şi mã simt nucleu mustind de sens.

Şipotele lacrimilor mele
au secat demult şi-n locul lor
îşi trimite undele spre stele
cel mai pur şi rãcoros izvor.

Anatol Covali

Marea

Marea lumii astăzi este învolburată
Fierbe ca într-o oală fiere și amar
Mintea omenirii, grav avariată,
Pare dezgolită de cerescul har.

Spumegă anarhic e prea multa ură,
Pescarușii țipă, tărmul nu-l găsesc
Dinspre miazăzi vine iar furtună
Cad năvalnic pietre, viața o lovesc.

Țes mai marii noștrii, pânza se deșiră,
Văntul nu-i prielnic, velele se rup,
Mulți paienjeni vin cu-alor lucrătură
De-ar putea măcar să ajute un pic!

Potolește Doamne, marea și furtuna,
Picură pe oameni lacrimă de tei,
Vindecă orbirea și dă alinare,
Lumănarea vieții, arde dacă vrei!

04.03.2014

Culoare

Geana dimineții picură lumină
Calc pe ciob de noapte și adun puteri,
Înspre tine viață iarăși întind mâna
Vara obosită a rămas în ieri.

Și-am pornit spre toamnă numărând cocorii,
Pe un deal drumețul mere a scuturat
Printr-un strop de ploaie sărut iarăși norii,
Poate așa voi fi și eu mai curat…

După împăcare… adun crizanteme!
Fără de culoare unde ne-am opri?
Am mușca țărâna, verde să răsară!
N-ar mai fi durere și nici nostalgii.

Și ar curge sânge când apusul vine
Peste macii care eu ți i-am cules,
Fluturi mov scaldați într-un strop de soare
Crengi îmbrățișate…toamna a ales!

Camelia Cristea – Din vol.  ”Ferestre deschise”

Cartea lui Octavian D. Curpaș „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” este o frântura din istoria emigrației românești înainte de 1950. Subtitlul ales de autor „Un altfel de “paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite” este doar vârful icebergului, deoarece evadarea din lagărul comunist este descrisă cu mult talent și responsabilitate în paginile cărții și va reprezenta o valoroasă sursă de inspirație pentru istoricii dornici să reconstituie istoria exilului românesc. Adaptarea emigranților, căutarea continuă a paradisului terestru și a liniștii sufletești, completează în mod fericit ideea centrală a cărții.

Personajele din cartea lui Octavian Curpaș prind viață încă din primele pagini și reprezintă pentru generația mea – legende vii, modele, repere pentru minte, imaginație și suflet. Cartea aduce în atenția cititorului o lume inedită, complet străină, întâmplări și caractere umane uimitoare! O cascadă de informații, succese răsunătoare și eșecuri devastatoare captează atenția cititorului de la prima, până la ultima pagină. Sunt redate cu talent, sensibilitate și acuratețe momente din viața temerarilor care au străpuns zidul comunist și și-au desenat viitorul pe alte meridiane.

Amintirile lui Mitică Sinu – personajul principal al cărții – sunt surprinzătoare și extrem de vii! Amintiri frumoase, dar mai ales valoroase, atât sub aspect informativ, cât și prin profunzimea detaliilor. Este uimitor drumul străbătut timp de 63 de ani de octogenarul stabilit astăzi la Phoenix Arizona. Din mărginimea Sibiului până în capitala Arizonei, aventura lui nea Mitica trece prin supliciile lagărului iugoslav, prin munții Italiei, spre libertate. Orașul luminilor – fastuoasa capitală a Franței – este pentru Mitică Sinu o țintă intermediară, un răgaz înainte de aventura peste Atlantic. Anii petrecuți în Canada, la Montreal, întoarcerea la Paris și în final cei 30 de ani în Statele Unite, reprezintă fiecare o treaptă în evoluția globe-trotterului Mitică Sinu și capitole tot mai interesante în cartea lui Octavian Curpaș.

Fiul unor țărani din Sebeș, orfan de mamă la o vârstă fragedă, pleacă devreme de acasă și vede cu ochii lui o jumătate de planetă. Se stabilește în diverse țări, supraviețuiește și se adaptează unor sisteme și culturi diferite; trăiește la maxim cei mai frumoși ani și învață să extragă esența din tot ceea ce vede, aude sau i se întâmplă. Mitică Sinu crește continuu din punct de vedere profesional și uman, părăsește o lume deja descifrată, pentru a descoperi alte lumi noi. Ținta lui finală este bunăstarea materială și liniștea spirituală. Călăuzit de idealuri mărețe și susținut de energia specifică tinereții, Mitică Sinu călătorește zeci de ani prin necunoscut, într-o luptă neobosită cu confortul de moment sau inerția.

Cartea lui Octavian Curpaș surprinde cele mai importante momente și „intersecții umane” de-a lungul a 63 de ani de exil. Personalitățile marcante pe care soarta i le-a scos în cale, oameni obișnuiți și VIP-uri, l-au ajutat și l-au modelat în lunga sa călătorie prin lume și prin viață, transformându-l în omul fascinant care este acum. Mitică Sinu este dovada vie că cel puțin un proverb românesc este veridic 100% – „Cine n-are bătrâni să-și cumpere!” La 85 de ani, Mitică Sinu este un român fericit, însetat de cunoaștere și pasionat de cărți. De la fiecare dintre personajele cărților, Mitică s-a ales cu ceva. M-au surprins plăcut lecțiile de viață, tipologiile și comportamentele umane, prezentate de Octavian Curpaș în cartea sa – un izvor de înțelepciune pentru noua generație.

Pornind de la amintirile, scrisorile și notițele lui Mitică Sinu, scriitorul Octavian Curpaș reușește să transpună în cuvinte tabloul emigrației românești în a doua jumătate a secolului XX. Rezultatul este o carte captivantă și extrem de valoroasă! Talentul și pasiunea autorului, combinate într-un mod fericit cu patina vremurilor evocate de nea Mitică, dau cărții forță, acțiune și culoare. Este o poveste minunată despre o Românie pe care generația mea nu o recunoaște, despre o Europa strălucitoare, la care nouă ne-a fost interzis să visăm în regimul comunist; despre acea Americă la care au aspirat bunicii și părinții noștri; despre economiile înfloritoare ale lumii și oportunitățile planetei albastre în anii ’50, ’60 sau ’70. Toate acestea reprezintă pentru generația mea, motive de fascinație, mituri și pagini de istorie. Octavian Curpaș are dibăcia de a prezenta cititorilor o avalanșă de informații utile, de a aduce lumina în mintea aspiranților la „American Dream”. Cartea lui Octavian Curpaș ne prezintă o Americă străină chiar și nouă, generația de emigranți sosiți pe tărâmul făgăduinței după Revoluția din 1989. Este o Americă pe care noi nu o vom întâlni niciodată, dar despre care, datorită lui Octavian Curpaș, avem de unde să citim și de la cine să învățăm!

Amintirile lui Mitică Sinu sunt despre șanse și oportunități, despre un „American dream” care astăzi nu mai este actual. Experiențele de pe bătrânul continent se îmbină armonios cu educația primită într-un sătuc din Transilvania și cu lumea nouă pe care a întâlnit-o peste ocean.

Personajele lui Octavian Curpaș – exemple de tenacitate și perseverență într-o luptă continuă pentru adaptarea la lumi străine tradițiilor și datinilor strămoșești – rezonează deopotrivă cu țara lor de baștină și cu țările care i-au adoptat. Despărțiri, revederi, scrisori și evenimente care se succed cu repeziciune, dau un ritm alert, care te tine cufundat între paginile cărții. Transformările din viața acestor oameni sunt ca un torent, ca o luptă interminabilă între rațiune și simțire.

Citind cartea lui Octavian Curpaș am avut senzația că America din sufletul meu nu mai are relevanță și că America lui Mitică Sinu este, de fapt, lumea ideală pentru care au emigrat românii în SUA. Între paginile cărții lui Octavian Curpaș am descoperit un bătrânel simpatic, inteligent și perseverent, pe care îți dorești să-l asculți și să-l cunoști tot mai bine. Viața lui este asemeni unui munte cu urcușul greu, iar urcarea i-a dat ocazia să-și lărgească orizontul. Cu cât a ajuns mai sus, cu atât priveliștea a devenit mai încântătoare! La 85 de ani, Mitică Sinu lasă impresia că spre destinația finală a vieții, partea cea mai frumoasă este însuși drumul pe care-l parcurgi. Chiar dacă viața lui a fost o continuă luptă pentru existență, lupta a fost plăcută, a avut țeluri nobile, a făcut gesturi altruiste, iar în final a găsit acel „acasă” după care tânjesc majoritatea dezrădăcinaților.

Povestea lui Mitică Sinu ne îndeamnă că oricât de sus vom ajunge, să nu uităm de unde am plecat; să nu ne uităm originile și tradițiile; să înțelegem că indiferent ce limba vorbesc, toți oamenii se bucură sau suferă la fel; să oferim iubirea, ajutorul și sfaturile semenilor noștri, iar Dumnezeu va avea grijă ca noi să primim înapoi înzecit.

Cartea lui Octavian Curpaș este o definiție a fericirii. Personajele trăiesc într-o conjunctură economică deosebită; acțiunea se petrece într-o perioadă de timp favorabilă, în care fiecare emigrant primește cel puțin o șansă. Sunt oameni ambițioși, animați de țeluri mărețe, ajutați de noroc, intuiție și încredere în forțele proprii. Sunt caractere puternice, pe care cunoștințele acumulate și energia tinereții i-au călăuzit în final spre succes.

I-am regăsit cu plăcere printre cunoscuții lui Mitică Sinu pe Paul Getty, magnatul petrolului care a revoluționat lumea afacerilor americane în a doua jumătate a secolului XX; profesori universitari, multe alte elite ale intelectualității românești din exil, despre care auzisem doar la radio Europa Liberă sau Vocea Americii; i-am cunoscut pe Eliade, Cioran și Brătianu.

Timpul reprezintă resursa noastră cea mai de preț, iar tinerețea trece repede. La a treia tinerețe, Mitică Sinu a înțeles că nu există locuri perfecte pe planetă și că experiențele sale de viață trebuie să rămână scrise pentru aceia care vor începe aventura americană, după ce dumnealui nu va mai exista fizic printre noi. În acest punct, viziunea mea s-a contopit cu cea a autorului și cu cea a personajului său principal și m-a condus la concluzia că locul cel mai frumos și cel mai plăcut de pe Pământ este acela în care te simți „acasă”.

Am avut surpriza să descopăr un autor inteligent, cu un suflet imens și amintirile unui bunic erudit, ale cărui aventuri constituie motorul fericirii, un balsam pentru tonus, minte și spirit. Din intersecția și dialogul lui Octavian cu nea Mitică s-a născut o carte plină de substanță, educativă, pe care o recomand călduros tuturor românilor, indiferent de vârstă și locație. Oameni deosebiți, personaje spectaculoase, povești de viață cutremurătoare… „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” este o carte remarcabilă, pe care o voi păstra cu drag în bibliotecă și o voi reciti cu mare plăcere oricând.

Simona M. Botezan

Director adjunct Miorita USA

ÎN  RÂND CU LUMEA BUNĂ

(schiță umoristică)

   Cat mi-e de simpatic Leopold Gurnist si cat de bune sunt prajiturelele doamnei Gurnist!! Si cu toate astea, cam de multisor nu i-am vizitat. Ieri insa, am intrat la ei, auzisem ca Leo e bolnav si eu, ca vecin si medic, m-am simtit obligat. Doamna Gurnist m-a primit de la usa cu bratele deschise si cu un potop de intrebari:

   - Ce mai faci? Si de ce ai venit singur? Sa-ti fac un ceai de tei? Sau, poate, o cafeluta? Mai bine un ceai, totusi…Sa vezi ce o se bucure Leo!

   Leo statea intr-un fotoliu, invelit intr-un pled si parea ca tocmai se trezise din motaiala. La picioare, incovrigat, un catel de rasa nedefinita dormea de-a binelea.

   - Ei, dar vad ca sunteti in pas cu lumea buna! mi-am gasit eu subiect. Ati facut rost de un caine…

   - De ai stii cu cata alergatura, exclama madam Gurnist. E un caine dintr-o rasa foarte speciala. Pe asta, cand creste si se face mare, nu-l iei nici cu  trei sute de dolari…

   - E un coccinel! mormaie expert Leopold.

   - Canis, prostule, auzi la el..! Caine de rasa pura, cu parintii si bunicii din ambele parti verificati pana la a patra generatie. O raritate! Daca un cunoscator ar sti ca noi avem asa ceva, ne-am putea imbogati…

   - Sa nu vi-l fure, zic eu prudent.

   - Chiar asa, mormaie Leopold aprobativ.

   - Chestiunea e foarte serioasa, ofteaza madam Gurnist. Sa nu crezi ca nu ai dreptate. Leopold il scoate dimineata, dar apoi se duce la serviciu. Eu sunt ocupata, pacat de asa un caine sa stea toata ziua in casa. Pentru matale, ca ne esti drag si ai asa niste copii simpatici, am face gestul asta unic si ti l-am ceda. Pentru nici o suta cincizeci.

   - Merita mai mult, zic. Trebuie sa gasiti un cunoscator adevarat, luati pe el o avere…

   - Da-i incolo de bani, suspina madam Gurnist.Sa-l dau la niste straini? Stii ce suflet are rasa asta? Ce inteligenta? Ce memorie? Da-mi cincizeci de dolari si ti-l fac cadou pentru copii. Sunt asa de draguti…

   - Dimpotriva, sustin eu. Trebuie sa-l dati cuiva care nu sta foarte  aproape. Ca sa nu sufere! Aveti nevoie de un amator serios, care locuieste la vila. Sa aibe o bucatica de curte, sa poata zburda in voie…

   - Dar sufletul? La suflet nu te gandesti? ofteaza madam Gurnist. Parca totul e sa stai la vila si sa te plictisesti? Tot la bloc e mai vesel. Asa un catel de rasa se ataseaza de copii, se  joaca cu ei, mai mare dragul. Nu am eu inima sa-l dau la un strain nici pentru o avere. Dumitale, parca, parca ti l-as ceda, pana nu ma razgandesc, si cu doua zeci si cinci.

   - Regret sincer, spun cu regret. Tocmai acum am niste datorii…

   - Ei, daca e asa, se schimba socoteala, zambeste binevoitoare doamna Gurnist. Prietenul adevarat se cunoaste numai la nevoie. Tot asa si vecinul adevarat… Stii ceva, Leopold n-o sa se supere, asa sa am bine ca o fac de dragul copiilor, ia-l! Ia-l pe gratis, ia-l fara nici un ban, dar promite-mi ca o sa aveti grija de el, ca o sa…

   - Tocmai asta e problema, declar eu foarte trist. Nu pot sa va promit nimic. Nici ca o sa avem grija de el, nici ca o sa… Copiii sunt alergici la rasa asta de caini.

   - Ce ciudat! se mira doamna. Stai sa-ti aduc ceaiul.

   - Asculta-ma repede, sopteste Leopold, pana nu se intoarce. Fa-mi un serviciu personal, ca eu plimb potaia de patru ori pe zi si numai pe fotoliu meu se pisa, lua-l-ar naiba. Ia-l si baga-l intr-un taxi, sa-l duca cat mai departe, nu ma uit la bani. Merita! Fie-ar sa fie de coccinel, ca mi-a mancat sanatatea…

Dr. Dorel Schor

Tel Aviv, Israel

Înălțarea          

Se Înaltă Hristos în cerul deschis,

Departe de zarvă și gloata nebună,

Un înger vorbește de raiul promis

Și are nădejdea înfiptă pe strună.

Altarul se-aprinde în flacără vie

Lumini necreate lucesc în sfârșit

Cer și pământ sunt împreună,

Prin jertfa suprema s-au intalnit!

Serafimi și îngeri și-acoperă ochii,

Lumina-i orbește când cerul e plin,

Cățuia se-aprinde în inima popii

Și umple biserica toată cu mir.

Mireni din strană oftează ușor

E taina acesta mult prea înaltă,

O inimă vie în piept încă saltă

Profundă traire ce n-am s-o măsor…

La o icoană a plâns busuiocul,

Aprins de Lumină s-a înfiorat

Așteaptă de-o vreme să vină sorocul

Să vadă norodul tot vindecat!

 Camelia Cristea

Vreau să precizez din start că sunt cititor pasionat dar și activ. Pentru mine orice carte pe care o deschid este permisiune din partea autorului de a pătrunde în univesul scriiturii sale, a mă îndestula din cuvintele pe care mi le oferă, dar și o ivitație de a-mi spune părerea despre cele scrise și a mulțumi pentru festinul la care m-a poftit și din care m-am înfruptat.

Acesta este motivul pentru care îmi permit să scriu câteva rânduri, să-mi exprim bucuria de a fi lecturat o nouă carte primită prin generozitatea autorului, cumpărată ori doar doar împrumutată. Să faci critică literară este lucru complicat, e treaba profesioniștilor, a filologilor, nu e treaba mea! A împărtăși însă părerile personale despre un text scris ori despre o carte cred că este dreptul nescris al oricărui cititor( spun nescris deoarece nu cred că a elaborat cineva vreun statut al cititorului unde să fie notate obligații și drepturile celor ce încă mai citesc cărți tipărite!)

Sâmbătă 16 martie am primit cartea prof. Gheorghe Clapa ce poartă numele „Cristale de gând” Edit Pim Iași 2015, o carte pe care o așteptam de mai bine de un an. Știam doar că este o carte de eseuri despre cărțile unor autori bârlădeni printre care și eu. Doar atât. Marea surpriză a fost aceea că documentaristul  Gheorghe Clapa  a ales să scrie numai despre carțile doamnelor, cartea fiind un elogiu adus femeii, frumuseții fizice ce o face atât de specială dar și implicarii ei în viața culturală. O siluetă feminină (pe prima copertă a cărții), aleasă de ochiul iscusit al unui bărbat iubitor de frumos, pe un fond roșu ce iradiază un halou auriu, promite un conținut mai mult decât înteresant.

Și dacă prima copertă m-a surprins  la modul cel mai plăcut, doar parțial lămurită dar foarte curioasă deschid cartea după ce savurez textul de pe coperta a doua.

“Între frumusețea femeilor, femeia româncă predomină. Frumusețea româncelor este una dintre cele mai adevărate creații ale naturii dumnezeești. Femeia româncă are însușiri sublime de la natură, e complexă, relativă și se detașează deasupra oricărei încercări de clasificare. Trăsăturile feței: orbitele sunt mijlocii, iar buzele subțiri. Românca are o talie mijlocie spre înaltă, cu o greutate de 5o-55 de kilograme. Osatura sa e fină, musculatura proporțională, corpul modelat armonios.

S-a realizat o perfectă simbioză între elementul dacic și cel mediteranoid. Românca are o față de culoare albă-închisă, este înaltă, suplă, cu spatele drept, umeri puternici și frumoși, modelați, mersul ei este deoasebit de feminin, cu mișcări ondulate ale șoldurilor, cu o rară noblețe în mișcări. Frumoasă este și forma sprâncenelor, încondeiate, groase, arcuite, a genelor lungi, răsfirate, a ochilor mari. Nasul este drept iar părul o adevărată podoabă, reprezentând o sinteză a frumuseții feminine românești.”

Cine este autorul cărții „Cristale de gând” Gheorghe Clapa din Barlad? Profesor, muzeograf, istoric, publicist, etnolog, eseist, s-a născut la 2 februarie 1942, în Bârlad, jud Tutova și are publicate opt cărți ce cuprind peste o mie de pagini, nenumărate articole de specialitate, eseuri, cronici de carte, distincții și diplome ca scriitor, istoric și jurnalist, este o personalitate recunoscută, distinctă și remarcabilă a Bârladului. Activitatea și valoarea scrierilor sale este cunoscută și recunoscută pe plan local și nu numai.

Cartea începe cu un text (nu-i spun Cuvânt înainte deoarece sună prea oficial și nu e) intitulat „Elogiu femeii în scrierile noastre”, pe care orice femeie autor sau nu ar fi încântată să-l citească! Eu l-am citit de mai multe ori, deoarece destul de rar am ocazia să constat că există barbați ce prețuesc femeia la adevarata ei valoare și nu văd în ea o ființă inferioară limitată, ori un obiect sexual așa cum din nefericire se întâmplă adeseori acum șidin todeauna… Iată ce spune autorul spre finalul acestui cuvânt de întâmpinare la cartea sa „Cristale de gând”: “Bărbații năzuiesc spre glorie, savanții la academii, dar dacă la acestea toate nu se include și un surâs de femeie, pe deasupra,  acestea nu sunt complete. Toți bărbații adevărați  își găsesc puterea și desăvărșirea totală numai și numai  în inspirația și iubirea femeii.

Femeia trebuie prețuită ca o grădină frumoasă inundată de trandafiri. Femeia româncă are însușiri sublime de la natură, e complexă, relativă și se detașează deasupra oricărei încercări de clasificare. Chipul ei îl găsești  transpus în pânzele marilor noștri pictori, dar și în versurile poeților.”

Cartea are două capitole unul dedicat poeziei intitulat „Poezia- un mac înflorit în lanul nesfârșit al speranțelor” și al doilea capitol “Voci feminine în proza contemporană”.

Capitolul dedicat poeziei debutează cu eseul ce poartă numele “Femeia în metafora creației poetice a lui Eminescu”, pentru ca apoi să ne fie oferite spre lecturare douăzeci de alte eseuri  cu biografii oarecum romanțate ale celor douăzeci de poete, alese după criterii doar de autor știute pentru a le prezenta în cele mai frumoase culori și a le lăuda așa cum numai un bărbat ce adoră femeia o poate face! Iată câteva nume (bine ar fi să nu-mi scape nici unul): Petre Chiva Coadă,  dr. Claudia Voiculescu, dr. Teona Scops, Gabriela Ana Balan, Silvia Budescu, Augustina Vișan Arnold, Mioara Popa, Oana Andrei Pavăl, Corina Dimitriu, Dorina Stoica, Viorica Găinaru Tazlău.

Capitolul dedicat prozatoarelor ne prezită scrierile: Nataliei Dinopol, dr. Florica Bagdazar, Eugenia Moldoveanu, Iulia Deleanu, Petruța Chiriac, Eliza Artene, Eugenia Vicol Stan, dr. Larisa Schuste, dr. Raisa Marinescu, Elena Buză, Dorina Stoica, Elena Angheluță Buzatu.

Cartea este atractivă, ușor de citit (deși scrisul este foarte mărunt) datorită lirismului intercalat cu note biografice, elemnte de critică și analiză literară precum și fișe de autor, fiind astfel  nu numai un depozitar de date folositor documentariștilor cât și o carte de beletristică  spre delectarea ochiului și a gustului de frumos.

Cartea domnului Gheorghe Clapa îmbină la modul cel mai fericit utilul cu plăcutul și va rămâne o mărtirie peste timp a faptului că lumea scrisului este prezentă și în provincie având reprezentante ale sexului frumos ce au reușit să lase o urmă (prin cărțile publicate) a trecerii lor prin viață .

Nu știu dacă se scriu ori s-au scris deja multe astfel de cărți, adevărate ode aduse femeii,  dar eu personal mă simt onorată, fericită și recompensată cu această carte scrisă cu multă dăruire și iubire agape.  Citind-o mi-am amintit din nou cea mai frumoasă definiție a  dragostei a Sf Apostol Pavel ( Epistola I către Corinteni) din care citez doar parțial:

“Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.”

Cele scrise de mine doresc să fie picătura de recunoștință pentru un semen de-al meu, profesor, scriitor, soț, tată și concitadin de toată cinstea. Să ne trăiești frumos domnule Gheorghe Clapa ani mulți cu sănătate și să ne bucuri, să ne aduci un zâmbetul pe față ca să fim și mai frumoase!

Cu mulțumiri aduse Creatorului ( “Slavă Ție pentru oamenii pe care pronia Ta mi i-a adus în cale”)  a consemnat pentru neuitare.

Dorina Stoica – 17 mai 2015

Diamanta Lupu (n. 7 aprile 1967, Bucureşti) este licenţiată în filologie la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine. Este căsătorită cu Octavian Lupu.

Cu o înclinaţie evidentă spre poezie, cu o teză de licenţă având tema “Motive romantice în poezia lui Eminescu şi Lermontov”, a colaborat pe parcursul anilor de studii universitare, la revista Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine. Este atrasă de artă în general, şi în special de literatură, pictură şi muzică, preferându-i pe Pierre Lotti, Jane Austen, Daphne du Maurier, Aghata Christie şi Georges Simenon. În privinţa poeziei, are o adevărată pasiune pentru Sara Teasdale, Emily Dickinson şi Ezra Pound, iar în pictură pentru tablourile lui Karl Briulov, Ingres, Emil Munier şi Elisabeth Louise Vigee Le Brun.

„Literatura nu e în genere o vocaţie feminină, ci bărbătească“, spunea Eugen Lovinescu. “Calităţile” atribuite în general, literaturii feminine (considerată, preconceput, ca fiind lirică, subiectivă, imatură etc.) nu se regăsesc în poezia Corinei Lupu, care foloseşte un stil cultivat, dar în acelaşi timp lejer, degajat, dinamic, apelând la unelte literare cum ar fi epitetul, comparaţia, metafora, pentru a crea imagini estetice de valoare. Poeziile Corinei Lupu dau impresia de tablouri, de pânze atent lucrate, de pictură în cuvinte, în culori vii, pastelate, însă în acelaşi timp diafane, capabile să surprindă în mod clar, fără ezitări şi cu detalii preţioase, un anumit aspect din realitate. Autoarea are puterea de a transfigura, de a declanşa fără ostentaţie emoţia generală, sintentizând imagini autentice, ce pornesc de la evenimentul trăit. Poemele sale sunt rezultatul unei sensibilităţi dispuse la comunicare, necenzurate, care o situează sub zodia originalităţii.

Corina Lupu descrie ceea ce vede şi ceea ce aude, întorcând totuşi privirea asupra propriului conţinut sufletesc, atrăgându-ne atenţia, cu tact, într-o demonstraţie elegantă şi convingătoare, că atributul „feminin“ nu e un stigmat de care ar trebui să ne temem. Compoziţia sa este autentică, uniliniară, fără alunecări de prisos şi fără crispări morale, oferind răgazul trăirilor lăuntrice lucide şi pertinente, neabătîndu-se, totuşi, de la obiectivul iniţial – să fii sincer la modul absolut. Meritul poeziei sale este acela că apare fără ocoliri, spontan şi simplu, având rostiri elementare şi vii. Dincolo de cuvinte, se află un om viu, în permanentă mişcare, a cărui opţiune rămâne orientarea spre nuanţe filologice clare, cu semne, deprinderi şi expresii caracteristice.

Autoarea dovedeşte o fantezie inteligentă, alegând categorii limpezi în domeniul spiritului şi având vocaţia directităţii şi gustul pentru propoziţiile clare. Chiar dacă nu ajunge la concepte, adică la filosofie, poezia sa nu este cu nimic inferioară, întrucât preferă scenariul clasic, însă într-o rescriere modernă. Formularea frazelor este nuanţată şi riguroasă, iar stilul este controlat, elegant, concis, sobru, fără efuziuni retorice şi clişee leneşe, caracterizându-se prin coerenţă, claritate şi expresivitate. Analizele sale sunt atente, migăloase, de o logică impecabilă. Lectura ne descoperă o autoare cu un spirit liber, deschis, colocvial, echilibrat, cu o atitudine relaxată, dezbărată de orice inhibiţie.

Poezia sa se remarcă prin capacitatea de a nu anihila intimitatea, inefabilul, visarea, frumosul şi alte sentimente, stări şi ipostaze care ţin de complexitatea persoanei poetice si de autonomia esteticului. Trăirile sale sunt intense, ceea ce o determină să deschidă supapa expresiei, în speranţa că mărturisirea în versuri îi va aduce eliberarea. Aristotel spunea că “speranţa este visul omului treaz” – poezia Corinei Lupu depăşeşte limitele iluziei, îmbrăţişând într-un mod miraculos o realitate necosmetizată.

Poezia Corinei Lupu priveşte cu interes constructiv viaţa, cu imaginile şi experienţele ei, fiind asemenea unui mozaic, diversă şi atrăgătoare prin varietate, ca o despletire a sufletului ce atrage şi stimulează imaginaţia. Nu există monotonie, ambiguitate, lipsă de perspectivă în aceste poeme, ci doar o desfăşurare de registre tematice şi de exprimări cuminţi, emoţionate şi emoţionante. Nu este o poezie a supravieţuirii, ci a vieţuirii într-un univers unic, real, însă în acelaşi timp estetic prin sine însuşi. Dincolo de aceste cuvinte urmează poezia… ornamentală, liniştită, expresivă.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

 Suntem dispuşi în formă de stea de mare. De fapt, madam Gurnişt e steaua, în jurul ei ne aflăm numai vecinii bărbaţi şi o ascultăm curioşi.

   - Prietenei mele din Ierusalim i s-a întâmplat o nenorocire mare, ceva de necrezut. Soţul ei era într-o deplasare în Cipru…Nu ştiu ce şi cum devine cazul şi se întoarce dumnealui mai devreme… Tocmai când se afla la ea în vizită un prieten din tinereţe, un turist din America…

   - Cunoaştem noi, zice sec Boris Glazpapier. Capitaliştii ăştia, dacă au bani, cred că totul e de vânzare… Femei, sentimente, apartamente… Ştim noi!

   - Da’ de unde, îl întrerupe madam Gurnişt. O veche dragoste… Dar soţul nu-l cunoştea şi de aici toată nenorocirea. Ia să văd dacă ghiciţi ce s-a întâmplat.

   - I-a împuşcat pe amândoi! presupune Eliahu Iliescu. A mai fost aşa un caz acum doi ani, s-a spus şi la televizor, pac, pac şi gata.

   - Crezi matale, punctează steaua. Altcineva? Cine are altă părere?

   - Păi, opiniază Leopold, presupun că soţul i-a iertat, dar ca să-i pedepsească pentru toată viaţa, s-a sinucis.

   - Tu să taci, îi strigă nevasta. Mormolocule… S-auzim o variantă logică.

   - Eu cred, zice Simon Şeinerovici, că dacă era un om inteligent, l-a obligat pe american s-o ia pe respectiva soţie de nevastă. Cea mai bună răzbunare asta ar fi… Ha, ha, ha…  S-o ia ăla!

   - Ha, ha, ha, îl îngănă madam Gurnişt. Crezi că americanii sunt fraieri? Ce părere ai matale? se adresă lui Menaşe.

   - Păi, ştiu şi eu, bolboroseşte Menaşe. Întâmplarea asta e adevărată?

   - Cum mă vezi şi te văd.

   - Atunci,  probabil că tipul care era în vizită s-a retras discret şi de atunci soţul o omoară cu reproşuri. Cum femeia vrea ceva, să-şi cumpere pantofi, sau o bluză sau mai ştiu eu ce, dânsul îi închide gura cu aventura cu americanul. Şi-a asigurat omul liniştea. Vine el acasă târziu, nu poate să-i spună nevasta nimic. Bea o bere, două cu amicii şi ea vrea să-i facă scandal, imediat îi aminteşte de…

   - Nţţ, ţuţuie madam Gurnişt. Cine ghiceşte ia premiul Nobel.

   - Ştiu eu! se înghesuie domnul Oiţerman. Probabil că are loc o discuţie între soţ şi american şi din discuţie rezultă că de fapt ea are pe altcineva, un al treilea. Atunci cei doi fac o asociaţie…

   - Nooo, îl anulează madam Gurnişt. Că e femeie serioasă.

   - Ştiu eu, intervine Marcu. Dânsa îi iubeşte pe amândoi, nu se poate decide şi atunci se îmbolnăveşte de leucemie. Un bărbat şi o femeie…

   - Asta era “Love story”, precizează Menaşe.

   - Hai că m-am prins, sare Boris. Americanul nu era bărbat…

   - Dar ce?

   - O americancă…Una din alea. O capitalistă pervertită. Atunci soţul face un infarct aflând că nevastă-sa preferă femei şi…

   - Tâmpenii, îl opreşte decisă madam Gurnişt. Cine ştie ce reviste idioate citeşti matale. Cum, chiar nimeni nu ghiceşte? Nimeni nu vrea premiul Nobel?

   Am considerat că a venit momentul să intervin:

   - Au părăsit-o amândoi partenerii. Şi soţul şi americanul!

   - Aşa e! exclamă dezumflată madam Gurnişt. Cum naiba ai ghicit?

   - Mi-a spus madam Brodiciche, prietena matale. Că ea povesteşte fără întroducere. Ce se aude cu premiul Nobel?

   - Să ţi-l dea madam Brodiciche, pleoscăie ea dezamăgită. Auzi ce ideie, să-mi strici mie poanta tocmai la sfârşit!

Dr. Dorel Schor

Tel Aviv, Israel

PSALMUL 91

Să vină puterea Ta peste mine

Mă întărească cu bunavestire

Voi fi iubitor de milostivire

De s-a mărit lucrarea Ta de bine

Şi întru făptura Ta m-ai veselit

Lucrările Tale mă vor bucura

În gândurile Tale simt căldura

Păcătoşii ca iarba m-au ofilit

Vreau în veacul veacului ca să piară

Numai Tu Doamne preaînalt eşti în veac

Când lucrează fărădelegea dă leac

Ca să dispară în a nopţii gheară

Şi bătrâneţea mea unsă cu belşug

Nu mai poate trage ca boii la jug

PSALMUL 92

Vezi smerenia mea cu ochi milostiv

Din puţin viaţa mea se cheltuieşte

În podoaba Sa îmbrăcat vesteşte

Lumea nu se va clinti fără motiv

Gata este scaunul Tău de atunci

Glasurile lor râuri au ridicat

Prin înălţare sufletu-mi implicat

În glasuri de ape simt multe porunci

Minunate-s înălţările mării

Întru cele nevăzute-n  infinit

Mărturiile deschid ochii zării

Casei Tale zidită-n sfinţenie

Pentru care pământul s-a împlinit

Când trupul meu va intra-n muţenie

PSALMUL 93

Dumnezeul răzbunării a grăit

Înalţă-Te cel ce judeci pământul

Răsplăteşte pe cel ce nu-s Cuvântul

Cei  fărădelege s-au mai înrăit

Pe poporul Tău Doamne l-au asuprit

Pe văduvă şi pe sărac i-au ucis

Credeau că n-ai putere să-i vezi precis

Cum trece lumea destinul ipocrit

Cel ce-a sădit urechea n-aude ?

Cel ce a zidit ochiul nu priveşte ?

Nebunii cei răi n-au cum să asude

Când dreptatea vine la judecată

Suflet nevinovat sfinţit trăieşte

Câştigă cei cu inima curată

PSALMUL 94

Veniţi să ne bucurăm de Dumnezeu

Să privim faţa Lui întru laudă

Să-L cântăm în psalmi ca să ne audă

Împărat mare peste sufletul meu

În mâna Lui marginile de pământ

Şi uscatul mâinile Lui l-au zidit

Tot universul doar Domnul l-a clădit

Veniţi să ne rugăm Lui prin jurământ

El a făcut-o şi-a Lui este marea

Veniţi să ne închinăm în faţa Lui

Şi să plângem înaintea Domnului

„Nu vor mai intra întru odihna mea“

Întru  mânia mea iarăşi m-au jurat

În spiritul Său intră omul  curat

PSALMUL   95

Să cântaţi Domnului cântare nouă

Binevestiţi zilnic  mântuirea Lui

Vestiţi între neamuri  minunile Lui

Dreptate şi credinţă ne-a dat nouă

Aduceţi Domnului slavă şi cinste

În faţa Lui pământul să tremure

Spuneţi între rude nimeni să-ndure

În cartea cea sfântă nu-s idei  triste

Lumea întărită nu se va clinti

Câmpia să se bucure de roade

Despre  păcate nu ne vom aminti

Fapte bune cu drag sunt repetate

Să fugim mereu de gânduri năroade

Viaţa judecată pentru dreptate

PSALMUL 96

Temelia neamului meu dreptatea

Şi judecata lumii prin veac dorit

De fulger cum ceara munţii s-au topit

Slava Lui distruge-n veci răutatea

Să se ruşineze cei ce se-nclină

La chipuri cioplite şi se laudă

Ca idolii lor crescuţi prin fraudă

De iubim răul spre rău ne alină

Se bucură  fiicele  Iudeii

Pentru judecăţile Tale sfinte

Din rugă se nasc roadele ideii

Celor drepţi cu inima veselie

Raza conştiinţei Tale aminte

Prin ea ne vom duce spre veşnicie

PSALMUL 97

Să cântaţi Domnului cântare nouă

Că lucruri minunate a mai făcut

Dreptatea sfântă prin veacuri  n-a zăcut

Mântuirea Sa viaţă ne-a dat nouă

Să cântaţi Domnului cu alăută

Fie cânt şi în rugă de psaltire

Strigaţi numele său la mănăstire

Să se clătească marea nebăută

Şi râurile vor bate din palme

De faţa Lui munţii se vor bucura

Vine să judece în zile calme

Întru dreptate şi nepărtinire

Cu smerenie tainic va strecura

Clipa sfântă ce naşte fericire

PSALMUL 98

Domnul împărăţeşte peste popor

Şade pe heruvimi să cutremure

Pământul cum vântul valea de mure

În puterea Sa sfântă tainic cobor

Domnul în Sion este cel mai mare

Şi înalt peste popoarele lumii

Puternic şi sfânt vede ale humii

Forţa Sa dreaptă orice necaz sare

Moise şi Aaron sunt preoţii Lui

Domnul în stâlp de nor grăia către ei

Mărturii şi porunci păzeau de-ale Lui

Cei ce te cheamă au nume zidite

I-ai auzit şi milostivit pe ei

Şi faptele lor toate răsplătite

PSALMUL 99

Strigaţi-vă Domnului  tot pământul

Să slujiţi Domnului cu veselie

Intraţi înaintea Lui cu tărie

Nu uitaţi niciodată legământul

El ne-a făcut din lut pe noi şi nu noi

Oile păşunii Lui acest popor

Pe porţile Lui intraţi ca sfânt odor

Fără pofta averii curaţi şi goi

Să cântaţi numele Lui că este bun

În veac este mila Lui cea din lume

Adevărul Lui din neam în neam adun

Eu singur l-am lucrat cu sârguinţă

Doar sufletul meu poate să adune

Miluit şi mântuit prin credinţă

PSALMUL 100

Mila şi judecata Ta voi cânta

Ţie Doamne voi cânta şi voi merge

În calea fără prihană voi şterge

În casa mea ruga se va avânta

N-am pus în ochii mei gând nelegiuit

Pe călătorii de lege i-am urât

Cel ce clevetea vecinul m-a durât

Cel nesăţios şi rău m-a schingiuit

Cel ce creşte calea fără prihană

Cu gând de înger acela îmi slujea

În casa mea cel mândru n-are hrană

Şi cel ce grăieşte nedreptăţi în hău

Chir pe toţi păcătoşii îi voi strujea

Ca să nimicesc din cetate ce-i rău

PSALMUL 101

Rugăciunea şi strigarea mea dreaptă

La Tine să ajungă în orice zi

Pleacă spre mine urechea vei trezi

Că zilele mele s-au stins pe treaptă

Inima tristă s-a uscat ca iarba

Că a uitat să mai mănânc pâinea mea

Sunt singur şi mi-e viaţa atât de grea

Vrăjmaşii mei m-au umilit degeaba

Şi ruga celor smeriţi împlinită

Pentru neamul ce va să vie scrie

Calea celor flămânzi nu-i infinită

Că anii Tăi Doamne sunt din neam în neam

Nu-mi lua lumina din poezie

Mai lasă-mi gândirea întreagă la geam

PSALMUL 102

Binecuvântează suflete al meu

Numele cel sfânt din cer cu petale

Pe cel ce vindecă bolile tale

Milostiv prin veac când eşti singur la greu

După distanţa dintre cer şi pământ

A întărit Domnul mila Lui prin veac

Spre cei ce se tem de El are bun leac

Cu puterea divină oricând înfrânt

Că El a cunoscut zidirea noastră

Şi-a adus aminte c-am fost ţărână

Şi-a ieşit din rai prin faptă păgână

Cad din timp lacrimi de mir pe fereastră

Îngerii Lui puternici în virtute

Coboară-n suflet raze nevăzute

PSALMUL 103

În strălucire şi-n mare podoabă

Te-ai îmbrăcat cu lumina divină

Ca şi cu o haină în zi senină

Cel ce-ntinzi cerul ca un cort în grabă

Şi cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri

Cel ce acoperi cu gândire alt loc

Şi pe slugile Tale pară de foc

Hotar ai pus de nu trec de văzduhuri

În depărtare pe toate le-ai zărit

Glas de tunet cercetarea va fugi

Se vor înfricoşa prin văi şi-or mugi

Lucrările Tale cu mult s-au mărit

Toate cu înţelepciune le-ai făcut

Toate pe pământ din Duhul Tău născut

PSALMUL 104

Între neamuri lucrurile Lui vestiţi

Şi numele cel sfânt al Său lăudaţi

Pe Domnul strigaţi faţa Lui căutaţi

De minunile Lui să vă amintiţi

Şi-a adus aminte-n veac de legământ

Porunca Sa într-o mie de neamuri

De Cuvântul dat din ceruri de geamuri

Cu legătură veşnică pe pământ

Au şi trecut de la un neam la altul

De la împărăţie la alt popor

Prin cuvântul ce sfânt au făcut saltul

Urgie mare s-a produs pe pământ

Moise prin pustiu devine călător

Evreii respectă sfântul  legământ

PSALMUL 105

Cei ce păzesc judecata fericiţi

Şi sădesc dreptatea în toată vremea

Adu-Ţi aminte Doamne de ruga mea

Prin mântuirea Ta suntem împliniţi

Prin mântuirea Ta să nu lăudăm

Că părinţii noştri au păcătuit

În strâmbătatea rea ne-am alcătuit

În Egipt n-am ştiut cum să cugetăm

În adâncul mării ca prin pustie

Din mâna vrăjmaşului El i-a izbit

Sub apă s-au sfârşit cei ce i-au lovit

Cei răi au ars în văpaie târzie

N-au nimicit neamurile slăvite

Lăudat vei fi în cele clădite

PSALMUL 106

Lăudat fie Domnul că i-a salvat

Au rătăcit prin pustie cu spaimă

Însetaţi şi flămânzi şi fără noimă

Hămisit şi când ieşi din viaţă argat

Întru mila lui Dumnezeu lăudat

Pe calea cea dreaptă i-a povăţuit

Să-i lase-n în veci pe cei ce i-a hărţuit

Suflete uscate  un pom neudat

Să meargă spre cetatea de locuit

Că erau fericiţi de sărăcie

De spaima morţii sufletu-i arcuit

Pustiul prefăcut în câmp roditor

Drepţii izbăviţi până-n veşnicie

Cine-i înţelept nu-i în veac călător

PSALMUL 107

Dăruieşte-mi gânduri de pocăinţă

De rugă este gata inima mea

Deşteaptă-mă psaltire din lumea rea

Dimineaţă voi fi  întru credinţă

Decât tot cerul mila Ta mai mare

Mântuie cu dreapta Ta şi mă auzi

Din locul cel sfânt şterge ochii mei uzi

Nu mă lepăda viu peste hotare

Dă-ne ajutor să ieşim din necaz

Oare nu Tu ne-ai lepădat ieri pe noi

Când ne va duce acasă în zăvoi

Oare cine ne-a murdărit pe obraz

Doar cu Dumnezeu vom birui monştri

Chiar  El  va nimici vrăjmaşii noştri

PSALMUL 108

Lauda mea n-o ţine sub tăcere

Gura celor răi spre mine s-a deschis

Cu limba lor vicleană au râs precis

Cuvinte de ură nu-mi fac plăcere

Pus-au împotriva mea cele rele

Şi ură în locul iubirii mele

Cel păcătos şi diavol în zăbrele

Judecat şi osândit fără stele

Vreau să fie zilele lui puţine

Din judecată să iasă osândit

Familia lor de moarte se ţine

Ca umbra ce se înclină m-am trecut

Scoate-mă din acest destin negândit

Doamne dă-mi credinţa Ta ce m-a născut

PSALMUL 109

Învaţă ce-a zis Domnul Domnului meu

„Şezi de-a dreapta mea până ce nevăzut

Voi pune pe urmaşii Tăi aşternut

Picioarelor Tale “ca un curcubeu

Toiagul puterii  Ţi-l va trimite

Domnul din Sion zicând :”stăpâneşte

În mijlocul vrăjmaşilor tăi “creşte

În ziua naşterii Tale ivite

Poporu-i al Tău în ziua puterii

Să crească strălucirea sfinţilor Tăi

Din pântece te-am zămislit vederii

Înainte de luceafăr te-am născut

Tu eşti preot în veac să-i scapi de cei răi

În viaţă  Doamne pentru mine eşti scut

PSALMUL 110

Lăuda-Te-voi Doamne cu inima

În sfatul celor drepţi şi-n adunare

Lucrarea Ta sfântă în noi loc are

În biserica slujba ne anima

Lucrul Lui laudă şi măreţie

În veac de veac dreptatea Lui rămâne

Minunile Sale în noi stăpâne

Milostiv şi-ndurat Domnul să fie

Poruncile Lui sunt adevărate

Gândurile Sale fac pomenire

Raţiunea Sa prin gânduri cărate

Frica de Domnul e înţelepciunea

Poporului Său a dat izbăvire

Înţelegerea să trăim minunea

PSALMUL 111

Fericit bărbatul care se teme

De Domnul în porunci şi în jurământ

Semenţia puternică pe pământ

Neamul celor drepţi cunosc alte teme

Lumina celor drepţi vine din noapte

Bogăţia în casa lor rămâne

Peste toate stau suflete stăpâne

Să strângă din spirit roadele coapte

Bun este bărbatul care se-ndură

Îşi leagă vorbele cu judecată

Pomenirea veşnică dă căldură

În inima lui însetată de mit

Ce-n puterea sfântă e aplecată

Până când trupul său va fi adormit

PSALMUL 112

Tineri numele Domnului lăudaţi

Binecuvântat de-acum şi până-n veac

Spre cele smerite să vă fie leac

În gândirea Sa sfântă să-l căutaţi

Numele Domnului este lăudat

De la soare răsare până-n apus

Întru slavă puterea Lui ne-a adus

Şi m-a smerit ca grădina la udat

Pe toate neamurile le încântă

Sub ceruri slava Lui este prea sfântă

În sufletele noastre Domnul cântă

Cel ce scoate din pulbere pe sărac

Iubirea pentru sărman îl încântă

Prins de ruga Lui ca planta de-un arac

PSALMUL 113

La ieşirea lui Israel din Egipt

A casei lui Iacob din popor barbar

A ajuns Iuda sfinţirea sa ca dar

Iordanu s-a întors înapoi dogit

Ce-ţi este ţie mare că ai fugit ?

“Şi tu Iordane că te-ai întors înapoi”

Pe dealuri  pe munte sunt turme de oi

Pământul cutremurat s-a alungit

Ce-a voit Dumnezeu din cer a făcut

Frica de Domnul aduce ajutor

Păcătoşii în greu boală au zăcut

Şi în Dumnezeu s-a născut Cuvântul

Binele din lume în trup călător

Cel ce a zidit cerul şi pământul

PSALMUL 114

Glasul rugăciunii mele auzit

Iubit-am pe Domnul că m-a ascultat

În viaţa mea îl voi chema afectat

Să ocolesc moartea m-a călăuzit

O Doamne izbăveşte cugetul meu

Milostiv şi drept Domnul miluieşte

Cel sfânt de toate relele păzeşte

Am fost umilit dar mântuit mereu

Suflete al meu întoarce-te din drum

La odihna Ta că ţi-a făcut acum

Ochii din lacrimi şi te-a scos din moarte

Picioarele mele de la cădere

În pământul celor vii am şedere

Pe Sfântul Duh inima mea să-l poarte

PSALMUL 115

Luminează ochii gândului meu azi

Ascultă glasul rugăciunii mele

Şterge fărădelegea până-n stele

“Tot omul e mincinos “ vreau să o razi

Cu sfânta lumină născută în gând

În sufletul meu liman duhovnicesc

Pentru tot ce mi-ai dat vreau să răsplătesc

Şi iau paharul mântuirii flămând

Sunt robul Tău şi fiul roabei Tale

Ţie-Ţi voi aduce jertfă de laudă

Numele cel sfânt voi chema în cale

Făgăduinţele mele vor fi în fapte

Nimic nu voi culege prin fraudă

Cum mielul suge la mama sa lapte

PSALMUL 116

Lăudaţi pe Domnul aceste neamuri

Lăudaţi-l azi popoarele toate

Plin de păcat prin lume nu se poate

Vom fi într-un univers fără ramuri

Altă lume suflete te aşteaptă

Adevărul Domnului rămâne-n veac

Mila Lui peste noi are dulce leac

Calea spre sfinţire cea mai deşteaptă

Doamne Sfinte cel ce în cer locuieşti

Milostiv spre cele smerite priveşti

Cu ochiul Tău cel a toate văzător

Şi ne binecuvântează pe noi toţi

Cu mila Ta peste toată lumea poţi

Prin sfânta zidire eşti cugetător

PSALMUL 117

Toţi cei ce se tem de Domnul în viaţă

În necaz l-au chemat şi l-au auzit

Prin mila Lui prin veac ne-a călăuzit

Desfătarea ne-a scos în dimineaţă

Fără teamă ce-mi face mie omul

Toate neamurile m-au înconjurat

Ca albina  faguri ne-am asigurat

De-am dat roadele lumii precum pomul

Dreapta Domnului a făcut putere

Mi-a sădit tăria spre mântuire

Poarta sfântă singura mea avere

În casa Domnului suntem lăudaţi

Din cer vine ruga Lui spre zidire

Doar în credinţa luminii creştem fraţi

PSALMUL 118

În veac Cuvântul Tău rămâne în cer

Cine-l ştie cu inima-s fericiţi

Şi cei fără prihană se vor iubiţi

Judecata dreptăţii Tale eu cer

Îndreptările Tale le voi păzi

Nu mă părăsi Doamne la nesfârşit

Străin sunt lumii pe pământ şi spăşit

În legea Ta minuni aflu zi de zi

În gura mea Cuvântul Tău ca mierea

De n-ar fi fost legea în gândirea mea

În limba mea s-ar fi născut tăcerea

Şi Te va lăuda sufletul meu viu

Căile mele în faţa Ta să stea

Până când acest trup va fi în sicriu

PSALMUL 119

Ruga mea a fost singura avere

Am cugetat la poruncile Tale

M-ai smerit ca să uit calea de jale

Din cer Cuvântul Tău îmi dă putere

Vezi că poruncile Tale am iubit

Când eram necăjit şi m-ai auzit

Iar legea Ta din cer m-a călăuzit

Nedreptatea am urât dar m-a albit

Vai mie pribegia-mi s-a prelungit

Trăit-am în corturile lui Chedar

Sufletul meu tare mult s-a pribegit

Pe cei ce urau pacea chiar îi uram

Prin veac se luptau ca mine în zadar

În lume făcător de pace eram

PSALMUL 120

La munţi ridicat-am ochii mei tăcuţi

De unde va veni ajutorul meu

Ajutorul meu de la Domnul mereu

Cerul şi pământul de El sunt făcuţi

Nu vrea să se clatine piciorul tău

Nu va dormita cel ce te păzeşte

Cel ce vrea pe Israel izbăveşte

Şi apără sufletul tău de cel rău

Domnul va păzi intrarea ta dreaptă

Şi ieşirea ta de-acum şi până-n veac

Lumina sfântă pe ultima treaptă

Numai poruncile Tale să gândesc

Trupului meu să-i fie cel mai de leac

În botezul de lacrimi să nu trudesc

———————————–

Aurel V BURICEA

mai 2015

Bucureşti

Din voia Domnului, cu permisiunea familiei Vieru, dintr-o iniţiativă frumoasă, de a inaugura un cenaclu la Toronto, cu sprijinul şi binecuvântarea lui Ovidiu Creangă, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, care a sugerat ideea, ca cenaclul să poarte numele poetului Grigore Vieru, cu dragostea a 21 de inimi, pline de respect faţă de valori, la   29 noiembrie 2009, în oraşul Toronto, Provincia Ontario, Canada a fost inaugurat Cenaclul „Grigore Vieru”. Şedinţa de inaugurare a avut o agendă complexă, care a accentuat, pe etape, prin versurile atât de semnificative (Formular, Legământ, Cămăşile, Pentru ea, Răsai, Mi-e dor de tine, mamă, Nu am moarte cu tine nimic etc.) datele biografice şi capodopera literaturii române, lăsată nouă, ca moştenire, de Grigore Vieru – „lacrima şi surâsul românilor de pretutindeni”, precum s-a exprimat, la moartea poetului, un forumist la Pro TV Chişinău.

 Evenimentul, oglindit în ziarul “Literatura şi Arta” (http://www.literaturasiarta.md/public/1598ro_Nr_50.pdf), a avut loc într-o frumoasă zi de duminică, caldă şi însorită, destul de primăvăratică pentru „ultima lună de toamnă” în Canada, la 29 noiembrie 2009, pe adresa 326 Major Mackenzie Drive. La inaugurare au   participat 21 de persoane, dintre care 16 români, 2 ruşi, 2 evrei şi un grec. Vin cu lux de amănunte fiindcă un cenaclu literar nu se lansează, atât de des, mai ales în comunităţile româneşti în care este bine observată influienţa, activitatea sporită a coloanei a 5 pentru dezbinarea in continuare a neamului românesc, pentru separarea în continuarea RM de România şi păstrarea aşa zisei „limbi moldoveneşti” şi „naţionalitate moldovenească”. Tot în acest contest se înscrie şi formarea asociaţiilor, comunităţilor, fundaţiilor cenaclurilor şi altor ONG-uri moldoveniste, adică a moldovenilor, nu a românilor moldoveni sau a românilor bassarabeni pentru a accentua statalitatea RM şi tot despre ce am scris mai sus…Iată în condiţiile acestei lupte s-a fondat Cenaclul  GRIGORE VIERU 6 ani în urmă, când folosindu+se de bunătatea şi slăbiciunea noastră duşmanii noştri au interpretat cum au dorit ei fondarea Cenaclului, chiar apărând şi un articol într-un ziar rusesc „AMERICANCA” un articol cu toate cele petrecute la şedinţa ceneclului exagerate, schimbate după placul duşmanilor, chiar accentuând că s-a fondat o comunitate a celor veniţi în Canada din Republica Moldova, adică o Internaţională… prin aceasta discreditându-l şi pe bunelu Ovidiu Creangă, cofondator al cenaclului.

Dar ne-am luat de seamă la  timp şi acum ne bucurăm de succesele frumoase ale acestui neobişnuit cenaclu condus de D-na Maria Tonu. Vreau să menţionez, că trecând peste mari obstacole tinerii români basarabeni au pus bazele fondării Comunităţii Românilor Basarabeni VOCEA UNIRII din Ontario, Canada. La baza Comunităţii (inima) se află Cenaclul „GRIGORE VIERU” în frunte cu neobosita Maria Tonu şi cei mai fideli şi activi membri ai cenaclului Tatiana Cazacu, Vasile Julea, Olga Chebac, Olga Porcescu, Mariana Culeanu, Maia Roitman, Mariana Iordachescu, Diana Porcescu, Valentina Culeanu. Vasile Crihan cât şi a tinerilor entuziaşti Sofia Revencu, Rodica şi Vitalie Dvorean, Alexandru Lozovan, Liliana şi Radu Ciorescu, Victor Cazacu, Ghenadie Boghiu ş.a.

Atât Comunitatea Românilor Basarabeni „VOCEA UNIRII2 cât şi cenaclul „GRIGORE VIERU” fac parte din WORLD ROMANIAN FORUM  (FORUMUL ROMÂNILOR de PRETUTINDENI) preşedinte acad. Nicolae Dabija, alături de asociaţia „CÂMPUL ROMÂNESC” din Hamilton, preşedinte Dumitru Răchitan, FDRM – preşedinte acad. Nicolae Dabija, asociaţia „MUNTELE MĂSLINULUI” din Khitchener, preşedinte Dr. Pr. Dumitru Ichim şi  Cenaclului Florica Băţu–Ichim din Kitchener ş.a.

Vă aduc la cunoştinţă   încă un fapt important: că la ultima şedinţă a Cenaclului, care a avut loc în „bojdeuca” bunelului Ovidiu Creangă a luat naştere ansamblul folcloric „Crenguţa”, de la numele cofondatorului…

În aceşti ani Cenaclul „GRIGORE VIERU” a avut oaspeţi mulţi şi bine doriţi, ca familia de artişti Ciobanu (Mihai, Valentina şi Mihăiţă), afăcut multe prezentări de cărţi, ca   ”Omul şi Destinul”,” Cerc”, şi “Unghiul cercului”, autor Maria Tonu.  “Poetul din Stele”, incluzând creaţii a 45 de autori, din arealul limbii romăne. In 2013 şi 2014 a fost promovat volumul “Poetul din Stele”  înn cadrul Cenaclului Florica Băţu–Ichim din Kitchener şi Asociaţiei Câmpul Românesc din Hamilton.

In luna februarie 2015, volumul a fost editat online un nou volum „80 de poeme” în care sunt incluse 80 de autori din România Mare, România Mică şi Diaspora Româneasca din Franţa. Italia, SUA, Canada. Toţi autorii au primit Certificat de autor.

Volumul a fost lansat de Ziua Basarabiei, 29 Martie 2015, la Câmpul Românesc şi în reşedinţa scriitorului Ovidiu Creangă la 26 aprilie 2015.

Cenaclul este deschis pentru toţi admiratorii operei lui Gr.Vieru şi ai literaturii noastre naţionale in general. Să-i dorim mari succese întru păstrarea şi promovarea sfintelor noastre valori naţionale româneşti şi în lupta pentru Reîntregirea şi unitatea neamului.

————————–

Iacob CAZACU-ISTRATI

Kitchener, Toronto, Canada

Martie 2013

Apropiată vizită a papei în România ne obliga să trecem în vedere evoluţia modelelor românilor, cel ortodox modo-valah şi cel unit cu Roma, latinist, al Şcolii Ardelene. Carpaţii despart orientul de occident atât fizic, cât şi spiritual, social-politic.

1054 Marea Schisma. Constantinopolul şi Roma se anatemizează reciproc.

1214 Cruciaţii refac pentru scurt timp unitatea creştină.

1439 Împăratul Bizatului şi papa de la Roma refac la Conciliul de la Florenţa unitatea creştină, dar Constantinopolul cade sub turci şi Luther face reforma.

1600 Mihai Viteazul adera la Liga Creştină a Sfântului Imperiu Roman condusă de papa, reface unitatea naţională, dar cea spiritual eşuează şi e decapitat.

1700 Ortodocşii romani din Transilvania se unesc cu Roma, descoperă astfel originea latină a neamului şi Şcoala latinistă, Ardelenă formează Programul de emancipare naţională, care intră în conflict cu atât cu maghiarii, cât şi cu greco-slavii din Ţările Române.

1859 Alexandru Cuza uneşte Moldova cu Munteania. Unirea cu Roma eşuează.

1918 România Mare este visul împlinit al lui Mihai Viteazul, Cuza şi nu în ultimul rând al Şcolii Ardelene. Unirea cu Roma eşuează/România Mare se dezmembrează.

1948 Biserica unită cu Roma e integrată în Biserica moldo-valaha. Modelul de viaţă occidental e interzis, cel ortodoxo-comunist modo-valah devine dictatorial până în anul 1989.

1962-65 În vremea Conciliului de la Vatican, papa Paul VI s-a întâlnit cu patriarhul ortodox Athenagoras (aromân) şi au revocat decretele de excomunicare. Un Sinod Ortodox nu a avut loc, totuşi ridicarea anateimei a generat o destindere în Lagărul ortodoxo-comunist, care sub Mihail S. Gorbaciov şi Fericitul Ioan Paul II s-a încheiat cu renunţarea la marxism-leninism şi la Cortina de Fier.

1973 Nicolae Ceauşescu este în vizită la papa Paul VI, care îl asigură de sprijin şi îi înmânează un memoriu legat de soarta Bisericii unite. (anexe) După un deceniu de bunăstare, când a ieşit la iveală reaua credinţă a Dictatorului, e lichidat.

1989 După desfiinţarea Lagărului moscovit şi a Cortinei de Fier, Biserica unită cu Roma este tolerată, bisericile şi bunurile nu sunt însă retrocedate. Modelul moldo-valah încearcă să domineTransilvania şi Banatul cu ajutorul maghiarilor/UDMR.

1991 Ion Iliescu, reprezentant al curentului ortodoxo-comunist moldo-valah merge în vizită la Ferictul Ioan Paul ÎI la Roma, dar refuză să-l primească în România.

1999 Emil Constantinescu îl invită la Bucureşti şi Fericitul Ioan Paul ÎI este primit călduros de sute de mii de credincioşi, care scandeză UNIRE, UNIRE. Aderarea României la UE/NATO, la civilizaţia occidentală devine apoi realitate.

2013 Traian Băsescu este primit la Roma de papa Benedict XVI.

2015 Klaus Iohannis îl invită pe papa Francisc. Climatul în care va avea loc această vizită în ajunul Marelui şi Sfântului Sinod Panortodox şi a Anului Sfânt la Roma: Papa Francisc a lansat la Istanbul un apel ferm pentru unitatea Bisericilor Catolică şi Ortodoxă, despărţite de un mileniu, arătând că victimele războaielor şi tinerii cer ca acest pas istoric să fie făcut.

„Singurul lucru pe care îl doreşte Biserica Catolică şi pe care îl urmăresc ca Episcop al Romei (…) este comuniunea cu Bisericile Ortodoxe”, a asigurat Suveranul Pontif într-un mesaj citit în faţa Patriarhului Ecumenic al Constatinopolului, Bartolomeu I, după ce au participat împreună la o liturghie.

De o importanţă excepţională în mesaj este faptul că Papa a ţinut să sublinieze că nu există nici o pretenţie din partea catolicilor: „Biserică Catolică nu doreşte să impună nici o condiţie, în afara celei a profesiunii de credinţă comune. Suntem gata să salutăm împreună modalităţile prin care să garantăm unitatea necesară a Bisericii în condiţiile actuale.”

Francisc şi-a continuat mesajul istoric: „În lumea de astăzi se ridică cu putere voci pe care nu putem să nu le auzim şi care cer Bisericilor noastre să-şi asume până la capăt condiţia de discipoli ai Domnului nostru Iisus Hristos”.

Bisericile, Catolică şi Ortodoxă, s-au separat în 1054, când Papa Leon al IX-lea şi Patriarhul Mihail I Celularie al Constantinopolului şi-au aruncat reciproc anatema. Printre diferenţele care divizează cele două blocuri creştine se află celebrul Filioque (Catolicii susţin că Duhul Sfânt din Sfânta Treime purcede din Tatăl şi din Fiul, în vreme ce Ortodocşii cred că acesta purcede doar din Tatăl), sau Primatul Papei (întâietatea, infailibilitatea şi superioritatea faţă de ceilalţi episcopi). Spre deosebire de Papa, Patriarhul Constantinopolului nu are putere reală asupra lumii ortodoxe, el având doar un rang onorific. Bisericile ortodoxe sunt autocefale, ele nu se subordonează unui Primat din afara ţării.

Traian Băsescu la Roma

Pontificatul papei Benedict al XVI-lea şi mandatul prezidenţial al lui Traian Băsescu aproape că se suprapun, de aceea ultima lor întâlnire, 15 februarie 2013, a marcat situaţia actuală a dialogului început atât de promiţător de Fericitul Ioan Paul al II-lea la Bucureşti în anul 1999 şi mai ales liniile directoare pentru urmaşi.

În primul rând exista un consens privind promovarea acquis-ului comunitar, adică a drepturilor şi a obligaţiilor, a normelor şi valorilor europene, a codului canonic romano-catolic modernizat şi actualizat în permanenţă, fundamentul juridic al UE, ceea ce presupune un dialog al occidentalilor cu toţi ortodocşii, care să depăşească nivelul mişcării ecumeniste din perioada Războiului Rece.

În al doilea rând, Biserica Romei este angajată în procesul educaţional, nu numai prin Colegiul Pio Romeno, care pregăteşte preoţi romani de aproape un secol, şi doreşte să participe în continuare cu vasta sa experienţă la depăşirea marasmului din sistemul de învăţământ actual din România. Pentru că un tineret cu o slabă pregătire profesională n-are şanse într-o Europă unită.

În al treilea rând, milioanele de emigranţi, care vor să trăiască într-un spaţiu de civilizaţie occidentală în care acquis-ul comunitar este de la sine înţeles (nu ca în România unde nici nu e înţeles, nici nu e transpus în practică) se bucura de sprijinul Bisericii romano-catolice prin punerea la dispoziţie a sute de biserici unde greco-catolicii şi ortodocşii romani sunt bineveniţi. Integrarea lor în societate se face nu de rare ori cu sprijinul nemijlocit al Bisericii Romei.

În al patrulea rând, sărăcia mai ales a pensionarilor, actualmente mai numeroşi decât salariaţii sunt ajutaţi direct de Ordinul maltez, care a împlinit recent 900 de ani. În semn de apreciere preşedintele României s-a întâlnit cu Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor de Malta şi a decorat mai mulţi cavaleri.

În al cincilea rând, situaţia Bisericii romano-catolice şi greco-catolice sunt în mod firesc, permanent în atenţia papei de la Roma, mai ales că într-o jumătate de secol de dictatura ateistă, ortodoxo-comunista, catolicii au suferit privaţiuni şi persecuţii, care nici până în zilele noastre nu au fost înlăturate.

Preşedintele Băsescu a fost extrem de impresionat de întrevederea cu papa Benedict al XVI-lea: „Să mă scuzaţi pentru sinceritate, dar dacă nu aş fi sincer, mai bine nu aş vorbi. Sentimentul cu care am plecat a fost acela că am avut o întâlnire unică, care nu se va mai repeta, şi care nici nu va mai putea avea vreodată un sentiment asemănător”.

În calitatea sa de şef al statului şi al bisericii ortodoxe, Traiana Băsescu lasa urmaşilor săi un sincer indem de continuarea dialogului cu Roma pentru integrarea de facto în marea familie europeană occidentală. În concepţia constantinopolitană, şeful statului este şi capul bisericii ortodoxe. În simfonie cu statut. Şi cu acest prilej preşedintele n-a lăsat nici un dubiu că în România şeful statului este şi capul bisericii, pentru că absolut toţi preoţii şi ierarhii indiferent de rit sunt salariaţii săi, ai statului.

În anul 2005 am avut prilejul, încurajat de prof. Unv. Dr. Dan Popescu, prorectorul Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, să prezint în cadrul unui simpozion ştiinţific internaţional – Sărăcie/bogăţie şi integrarea României în UE -, zece teze cu titlul Traian Băsescu la Roma. Fără să fac vreo modificare sau completare anexez această comunicare în speranţa că importanţa dialogului cu Roma va fi mai uşor de înţeles. Bremen la februarie 2013

Simpozionul ştiinţific internaţional Sărăcie/bogăţie şi integrarea României în UE – Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, 20 – 21 mai 2005

Traian Băsescu la Roma (10 teze)

I.

În tradiţia bizantină a culorilor definitorii pentru partide, la alegerile din 2004 au concurat pravoslavnicii „albastrii” şi „portocalii” prooccidentali. După victoria surprinzătoare a celor din urmă până şi în Ucraina, ce obligaţii are de îndeplinit în est şi vest, România? Vizita noului Preşedinte Traian Băsescu la Chişinău, la poporul său din republica vecina direct subordonata politic Cremlinului şi religios Patriarhului întregii Ruşii Alexei II, a fost de bun augur, dar piatra de hotar, de încercare a noului regim, ca şi a celor precedente de altfel, e vizită la Papa de la Roma.

II.

Patriarhul occidentului, Papa Ioan Paul ÎI primeşte de la sine înţeles pe toţi şefii de state şi patriarhi orientali. Acesta este punctul de plecare al agendei noului Preşedinte şi a Peafericitului Părinte Patriath Teoctist în Europa, în lumea romano-catolicilor. Roma are din totdeauna, dar mai ales în zilele noastre, o deschidere fără precedent faţă de romani, dar ea a fost boicotata şi de ortodoxo-comunistul Nicolae Ceauşescu şi de (neo) comunistul Ion Iliescu. Primul era oarecum încătuşat într-un „Lagăr”, după o Cortină de Fier păzită de Armata Rosie, în Pactul de la Varşovia, CAER. Al doilea era un agent de influenţa, pregătit de Moscova încă sub Stalin să-i apere pe romani cu duhul şi sobornicia pravoslavnica în formă sa secularizata, marxist-leninista, de influenţa nefastă a capitalismului şi occidentului.

III.

Ceauşescu a fost la Roma şi a promis marea cu sarea occidentului, ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea şi bunăstarea anilor 70, dar când Mihail S. Gorbaciov a deschis larg porţile Lagărului comunist, Ceauşescu şi-a dat aramă pe faţă şi a fost împuşcat. Iliescu cu Preafericitul au fost şi ei de nenumărate ori la Papa de la Roma, în occident şi au căutat să preamărească Revoluţia din 1989 şi reorientarea moldo-valaha de la est spre vest. Dar n-au fost nici credibili, nici la înălţimea mometului istoric după vizita Papei Ioan Paul al II-lea la romani şi sunt marginalizaţi.

IV.

Preşedintele democrat Traian Băsescu va trebui să-i depăşească pe predecesorii ortodoxo-(neo) comunişti. El, împreună cu BOR-ul, Parlamentul etc., are voinţa şi legitimitatea de a-i scoate pe romani din izolarea, mizeria milenară prin începerea unui dialog deschis şi sincer cu Roma. Acesta este fundamentul autentic şi singura garanţie a integrării durabile a României, Moldovei în Europa şi în acelaşi timp oferă şi şansa emancipării romanilor din Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia şi a milioanelor la muncă în occident.

V.

Domnitorii moldo-valahi, de la Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul până azi, cooperează pozitiv sau negativ, volens, nolens cu „a doua şi a treia” Romă Imperiul Otoman şi Rus, dar şi cu Sfântul Imperiu Roman, Roma. Latini pravoslavnici, moldo-valahii sunt religios şi politic, duhovniceşte, soborniceşte, geostategic predispuşi şi într-un anumit sens, chiar condamnaţi la o duplicitate bine cunoscută şi în occident. În efortul lor de supravieţuire, cu un picior în răsărit şi altul în apus, sunt însă prinşi în final cu ocaua mică şi lichidaţi ca Ceauşescu, Ion Antonescu, Mihai Viteazul său înlăturaţi de la putere ca tademul Iliescu-Nastase, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, Alexandru Cuza moare în exil etc.

VI.

După marea invazie a slavilor din sec.7 în Europa şi grecizarea Imperiului Roman de răsărit, urmaşii romanilor, romanii pierd legătura geografică şi spirituală cu Roma, iar alianţa greco-slava împotriva elementului latin, i-a îngenunchiat definitiv, politic şi religios. De atunci greco-slavii îi pedepsesc pe romanii, când ei înclină spre Vest mai mult decât considera oportun Sultanul, Tarul rus, ambii susţinuţi necondiţionat de Patriarhii greco-pravoslavnici. Şi occidentalii trec la măsuri drastice când romanii trădează. În acest conflict de interese, est-vest, atât turcii cât şi ruşii sunt interesaţi în cooperarea cu occidentul, aşa că romanii se folosesc de această marjă de manevră, de regulă chiar la comanda stăpânilor lor, şi încearcă să iasă de sub tutela Constantinopolului şi Moscovei, şi să revină la Roma.

VII.

Roma îi ajută pe români, ajunşi în robie la duşmanii lor naturali, grecii şi slavii. De la ocuparea Constantinopolului 1204, la Conciliul de la Florenţa 1439, la Unirea transilvănenilor 1700, la crearea Principatului moldo-valah 1859, a Vechiului Regat 1881, a României Mari 1920, la Revoluţie 1989, la vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti 1999, la integrarea în UE 2007, occidentalii întind mai tot timpul o mână de ajutor romanilor decăzuţi în captivitatea babiloniană greco-pravoslavnica. Dar moldo-valahii ori n-au reuşit prin ei înşişi, ori au fost boicotaţi, ori pur şi simplu n-au înţeles (cu excepţia uniţilor, a lui Cuza şi Kogălniceanu), că originea lor latina nu-i suficientă, ci trebuie refăcute şi legăturilor spirituale cu Roma, punctul de plecare a civilizaţiei lor, singura din lume, care nu se defineşte rasial (anglo-saxonii, ungurii) sau geografic (ibericii, italienii), ci cultural – de la Roma.

VIII.

Moldo-valahii se tem de occident, pentru că nu cunosc „Acquis” -ul UE, de aceea, ori nu fac deosebire între normele, valorile vesteuropene şi cele ortodoxe, ori nu accepta incompatibilitatea dintre estul şi vestul continentului. Romanii sunt geografic în Europa. Dar asta nu-i însă de ajuns pentru UE. În „Lagărul” moscovit era instituţionalizata prăpastia dintre ortodoxo-comunism şi occidentul imperialist. Dar şi acum se refuza, în mod cu totul surprinzător, ca două societăţi nu pot face casă comună în UE fără armonizarea normelor divergente, ca UE se bazează pe codul canonic romano-catolic, nu cel greco-bizantin, că efortul de a eluda, cu paleative culturale occidentale fondul religios al integrării europene, e contraproductiv.

IX.

Religia e fundamentul şi cheia comportamentului politic, social-economic, aşa că aderarea romanilor la UE, fără dialogul cu Roma şi reunificarea într-o formă sau alta a creştinismului e o minciună pioasă. Interdependenta religie-politica tabuizata de ortodoxo-(post) comunişti, ca şi bariera de comunicare, de sorginte religioasă, cu care se luptă de secole colonialiştii, capitaliştii, comuniştii, imperialiştii, globaliştii, adepţii aderării tehnocratice, „fără Dumnezeu” la Europa, nu dispare peste noapte. Totuşi fără armonizarea valorilor orientale cu cele occidentale, integrarea europeană politica şi social-economica e numai o faţadă, a la prinţul rus Potemkin.

X.

Cele două state româneşti, ori se reorientează şi reorganizează după legislaţia UE, şi astfel se vor reunifica (ex. Germania), ori rămân la periferia Europei, unde divide et impera e la ordinea zilei. Dacă refuza sau nu înţeleg importanţa dialogului cu Roma, România are soarta Basarabiei dezmembrată. Banatul, Transilvania se vor „regionaliza” de Bucureşti, ca Ţările Baltice de Moscova, sau ca Slovenia, Croaţia etc. de Belgrad. De un mileniu se încearcă refacerea unităţii europene creştine şi apoi politice. Acum se implementează „Acquis” -ul UE, codului canonic romano-catolic modernizat şi apoi se spera că va avea loc automat armonizarea cu tradiţia ortodoxă. De un deceniu se introduc la moldo-valahi legi şi instituţii UE în speranţa că după eşecul „formelor fără fond”, acum formă va genera fondul. Dar pentru că s-a întârziat dialogul cu Roma – condiţio sine qua non a aderări la UE -, rezultatele sunt modeste, la cel mai sărac neam latin din Europa.

————————————————

Prof. Dr. Viorel Roman

Consilier academic la Universitatea din Bremen.

20 mai 2015

Cărţi şi articole:

• De la Ram la Roma. Studii, articole şi conferinţe, 1990-1999. Anexe: Discursuri prilejuite de vizită Papei Ioan Paul al II-lea în România. Bucureşti 1999, 220 p.
• Iliescu la Roma. Cine va începe dialogul? Partidă Naţională sau Convenţia Neoliberală? În: Dimineaţa, Nr.184 (696), Bucureşti, 20 sept. 1992
• Integrarea în Europa/UE de la Împăratul Traian la Papa Ioan Paul II. În: Dias natalis Traiani, Deva, 18 sep. 2004; În: România Mare, Bucureşti, 15 oct. – 5 noe. 2004
• Integrarea românilor în Uniunea Europeană. În: Timpolis, Timişoara, 1,8,17 martie 2004; în: Viaţa Basarabiei. Seria nouă, anul III, Nr. 2 (10), Chişinău 2004
• Putin la Papa de la Roma. În: Magazin, Timişoara, ian. 2004
• Revenirea românilor la Roma. În: România Mare, Nr. 700-704, Buc. 2004
• Roma, Bizanţul şi postcomuniştii. În: Vremea, Bucureşti, 6 apr. 1996
• Românii şi maghiarii la Limes. În: Graiul Maramureşului, Baia Mare 6-22 martie 1995; în: Totuşi iubirea, Buc., mai 1996; în: Curierul Primăriei, Cluj-Napoca 1,1995,9-17
• România´s Transformation 1711-2003. În: The 27Th Annual Congress – ARA, Târgu Jiu, 3 iun. 2003; în: Lumina. Nr.4-5-6, Pancevo 2003; în: România Mare, Nr. 675-7, Buc. 2003
• Traian Băsescu. În: România Mare, Nr. 756, Buc., 7 ian. 2005; în: Clipă, Anaheim (SUA) 20 ian. 2005; în: Alo, Bucureşti, ian. 2005
• Transilvania. Românii la încrucişarea intereselor imperiale. Cu H. Hofbauer. Buc. 1989, 188 p.
• Transition în România. În: The BAL Baloldali Alternativa Egyesülés, Budapest, 1 nov. 1997
• Unirea cu Roma – 1698 şi 1998 – integrarea în Uniunea Europeană. În: România Mare, Buc., 16. Ian 1998; în: Graiul Maramureşului, Baia Mare, 17, 18 ian. 1998,
• Unirea cu Roma a Românilor. În: Clipă, Nr. 672-4, Anaheim (SUA) 2004.

6. 5. – 23,10 1978

De două zile, cu prețul somnului după-amiază și a culcatului devreme, merge la Gandhi Bhavan să facă yoga, să se joace, să vadă cine strănută, cine râde, cine se ceartă, cine face ca leul, se concentrează. Nu s-au mai nimerit copii zilele astea, o fi mândră a se vedea la rang. Diminețile pe la Grigore cel Negru și pe la Grigore cel Gri, pe la capre, cocoși, găini, păduricea veverițelor pe zid, pe la palmieri (unul ea, altul mama, altul eu, într-o zi ne-am mutat toți într-un singur palmier).

Ieri, mama a înfiat un pui neputincios de papagal. Eu l-aș fi botezt Victor, Nansi preferă Goguță, iar Nana: Yaminică Sughițel, Pondiche, Cucu, Napoleon, Așok Kumar, Nataraja, Yaminică Siminică, Roomclean, Tănase, Tayaji, Șișir.

Primii munți pe care o să-i vadă: Himalaia, primul muzeu vizitat – cel maharajal din Indore. Pictează cu tempera Greierul și Floarea, se privește în oglindă. Nemergând la yoga, se teme să nu lăsăm ușa deschisă, le-ar fi urât lui Șișir (păpăgăluțului) și Sarafinei (puișorul de vrabie, scăpat de ciori).

I-ai oferit flori lui Swamiji Premananda Mritunjaya, din Himalaia. Auzind că nu cântă Hari Rama, Hari Krishna, nu te prea interesa. Venisei cu mama, în ultima zi de grădiniță. Aseară, într-un pliant, ai văzut doi munți despărțiți de o vale: ăștia sunt? – da – ce bine-mi pare.

Dharamsala.

Mama ți-a adus în bojdeucă zece clopoței, ești pe rând NATARAJ, apoi Yamini Krishnamurti, Bijoi Laxmi, Sonal Mansing, Uma Sharma, iar acum vrei să fii SHIVA. Uneori, un licurici se oprea pe mâna noastră. Te jucai cu Priti. A pictat și mama și v-ați certat pe acuarele și subiecte. Ai colorat pești. Ai pictat la lumânare, cu spatele la luna plină, cu toate cele 12 culori de apă, pe rând, de le-ai amestecat și-a ieșit scandal, că mama făcea cu atâtea culori cinci picturi. I-ai zis picturii: Să iubești templul.

Ce zi rea, dacă a dispărut papagalul! L-a mâncat o pisică, mama n-ar omorâ-o. Ai pictat Amintirea papagalului, la biblioteca tibetană. Ai petrecut cu copii tibetani. Bibliotecarul, că să râmâi cu copiii lui dimineață. Noaptea a plouat cu piatră și fulgere cât Himalaia. Are mai multe țâțe, e vacă, are numai una, e bou.

Mergi la școala tibetană, după cele română și indiană. Eu când eram mică am fost și la creșă, adaugi. Ca să nu dormi, pictezi în roșu, galben și albastru, ți-ai mai luat apoi verde pentru iarbă, maro – când ai zis, acum mă fac pe mine –, începusei cu o sferă galbenă, mingea de pe masă, apoi cu mine, ochi-urechi galbene, nas și gură roșii – o bară albastră pe jos, ca să nu treacă mingea în râul alb, iar alta sus – cerul –, iarba urcă din câmp până la el, 28 de fire. Pe tine te-ai văzut îmbrăcată în culorile steagului românesc, ți-ai făcut urechi verzi, cât ale mele, kilometrice, mai încolo, ce-ai zis: ia să-mi fac și păsărica – dar de băiat.

Semnează-te – prima silabă, mai vizibilă, Na, cealaltă mai pierdută – așa, scrie ca Shamanism-ul lui Mircea Eliade.

Mamă, unde-ai pus tu laptele e fum și fumul nu e bun de mâncat. Nansi mă întreabă dacă am văzut cum a intrat azi broasca în casă – eu eram întins pe pat – n-o lungi – și spiritul meu a ieșit din corp, s-a dus lângă zid și s-a prefăcut în broască, iar ea m-a dat afară cu mătura – te minte, mamă, era broască, nu era el, nu-l crede.

În prima zi la grădinița tibetană ai fost încântată de tăbliță. Profesoara a zis că ești sweet. Când coboram, ai pus trei scrisori de piatră, în iarbă, lângă pompa fără apă, la poștă, pentru un greier (o să-ți răspundă cu o partitură), o furnică (îți trimite trei poveri de averi), și un ursuleț (face de miere să ne iubești cu ea), în România. Dacă pot arunca o pietricică peste Himalaia, să-i distrug. Ceri unei pisici să-ți dea papagalul pe care l-a mâncat.

Am fost împreună la cursul de buddhism, l-ai remarcat pe Dalai Lama, în tablou, apoi pe Buddha. Ai pus un plic cu pietre la poșta ta. A apărut Bapu la pictură, el pictează același steag, întâi, apoi vrabie, autoportretul său, niciodată altceva. Ca să scape de cerșit?

A fost odată un împărat și un moș. Și împăratul avea o casă numai din argint care-ți lua ochii în soare și nu mai puteai să vezi Dhauladarul, că nu mai era. Și vrea să ia autobuzul la Delhi, urcă într-un înghesuit, care nu mergea la Delhi, mergea la Kangra, dar moșul i-a spus că-i arată el, și autobuzul mergea, mergea, până a început să zboare, așa de departe mergea. Și a ajuns într-o pădure și na că s-a rărăcit.

Un copil cu fustă – mama zice că e fată, tu, conspirativ, că e băiat. Te invită să mergi pe platoul de sus, îi spui no. El se duce la privată, dai să o pornești „la colegi”. Drumul trece pe acolo. Mama e sigură că vrei să-l vezi pe copil în exercițiu. Te reținem, te descoasem: da, mă, vreau să văd dacă e băiat sau fată, că după față e verziu.

Ai pictat făcând-o lungă spre a nu te culca: Fata cu peria zburătoare, Muntele lui Venus, Fișcavan, Cârmele încurcate. Ne culcăm, nu adormi. Oftași o dată – oftezi că ai vărsat culoarea? – da, bine că nu e masa noastră.

Mâine e ziua ta, faci cinci ani, dar draftul cu leafa cei din Delhi n-au reușit să-l facă să ajungă în 13 zile. Aniversarea ta se va mai păstra până vom avea bani de party. Te bucuri la niște bomboane. Mama te vede dansatoare, pictoriță, scriitoare, nu ceva practic. Parcă te văd luând calea politehnicii, ca fiii artiștilor noștri, spre arte ajungând barosanii. Nu sunt prea sentimental, nici prea modern, un tată de copil, avem de-a face cu arta și India. Le împărtășim pe toate cum vrea destinul.

Cum se învârtește pământul, se dă peste cap, sau? (Îți arată mama, pe capul ei). Dacă eram în România, ce bine îmi părea, mă jucam cu Liliana așa de frumos. Mamă, eu nu știu acuma cum e în București, dacă e după-amiază și se face soare? Mă dor călcâiele – mai ai alt subiect? – cum se zice la găleată? – în hindi, balti – dar pe pahari? pe pahari, pe pahari, așa se zice? happy birth to you, hapi bade puiu.

S-a dus să potcovească un cal de-l văzuse de beat. Șarpele a topit zăpada pe Dhauladar. Pasărea a luat foc s-o stingă pmpierii. Caverna a furat pușcăria și a făcut-o ocnă. Plictisindu-se, o broscuță s-a îmbolnăvit dinadins de râie, și când s-a uitat în oglindă s-a bucurat că e o părere.

Ursul ajunsese pe mâna ursarilor, care-l îmbătau, un bețiv s-a prefăcut el în urs și cel adevărat s-a întors la bârlog. Altor urși bogați nu le lipsea niciun fel de miere și cumpărau de la piață numai să vadă dacă nu cumva a apărut vreun soi nou.

Bărbierul a primit o scrisoare de la un client, să-l radă, și s-a speriat, cum vine asta? A chemat-o pe nevastă-sa Nuța, care-l spăla pe Nicu, născut slut. A venit și clientul și și-a pus un mintean în cap, nu l-a mai cunoscut câinele și l-a mușcat de obraz. Era fiul bărbierului.

Ai primit de la colege o pasăre albă de cârpă. Ai cinci ani. Hai să ne broșotim, adică să ne spălăm pe dinți.

De la Mehra, pe acoperișul de jos am văzut la masă două maimuțe, cu puii sub burtă, călugărește, de le-ai aruncat cartofi prăjiți. S-au făcut nevăzute când a reînceput ploaia de la cinci anii tăi.

La 10 fără 20, noaptea, a fost cutremur. Ai țipat când ieșisem. Mama, în genunchi, tremurând, eu căutându-ți bătăile inimii. Îți spun să nu uiți limba mamei și zici: mamă, mă duc, mamă, vino, mamă, vin – vezi? de ce-i înveți pe studenți românește?

Ai organizat o grădiniță, ești tovarășa. Pe mine mă pui director, ca să pot să stau jos. Ai trei studenți: Rățușcă, cel mai bun la grafică – dăm premiile -, un copil mic – aia mică – și fata de cinci ani pasămite. Aia mică a zis roiu și i-a ars una peste bot, bine i-a făcut, nu? – nu – nu știi că asta mică e totdeauna nervoasă și neascultată? – neascultătoare – neascultată, în orice caz.

Scularea! – ne-am sculat, ne-am sculat! cum ați dormit? – bine, bine! Hai, Nana, să te îmbrac, că a venit inspectorul, și dacă te vede – ea a dormit despuiată, că așa i-a zis mama ei, să doarmă dezvelită. Că plouă, că nu știu ce, dar lasă că e bine că a dormit așa că era transpirată de căldură, a venit cu puloverul, că mama ei a știut că plouă.

I-a uitați-vă ce rochie lungă. Mama ei a făcut-o, i-a dat-o lui Felicia și a născut. Nu mai știi că m-a crescut în București, m-a botezat, da, pardon. Când era asta de un an, că acum e de doi ani, vrea să ia toate jucăriile lui Dragoș. Nu-i e jenă pe la nas că și-a strâns mai multe jucării ei. S-o bat, ce să fac?

Nu. Eu așa m-am învățat cu bătaia. Pe toți. Și Răciușcă. Să se ducă de-aici. Că dacă mai vine cealaltă zi, nu zi, știți, de mâine să nu mai vină, să se ducă undeva Nana asta că n-o mai suport. E rea cât e acasă, nu am copii buni, am copii foarte răi. Alții au plecat pe stradă, vedeți ce răi sunt. Poate să-i calce vreo mașină. Ați văzut că un copil era cu piciorul în ghips, săracul.

Așa să fie copiii, cuminți. Acum sunt și ăia cu mâinile în ghips. Vedeți, dacă n-ați ascultat – n-au fost cuminți.

Delhi

De ce tataia Nase are obiceiul să meargă la război? Citeam o revistă românească, ea, literele, când: lumea. Cum adică? – păi lumea din România.

Tată, ai curaj să-ți gonești șobolanul singur? – nu – te ajutăm noi. – ne gonește el pe toți – și rămâne casa lui. De ce nu le place șobolanilor să stea în ploaie? – n-au umbrelă – și dacă le dărâmă casa, ce?

Ce e aici? – mașina în care l-au adus răpitorii pe Moro mort – de ce l-au omorât? – pentru că nu au primit niște răpitori din pușcărie în schimb – de ce când era mama mică a venit tataia Nase îmbrăcat în soldat și ea s-a speriat? – venise de la război – de ce se dusese la război? – când te faci mare, să nu lași băieții să pună mâna pe țâțele tale – o pun singură – facem o expoziție Flori indiene pictate de o fată din România – mă apuc serios de pictură – Viki e un băiat bun? – e un băiat foarte rău, se dă numai el cu frânghia.

Muzică la radio, am fredonat un pic – nu mai cânta că te aud ăia din radio și se opresc, zic, mă, ăsta își cântă singur, și vreau să-i aud – raag la saroda, ursul doarme pe saltea și comandă o cafea când să guste din caimac hop în gură un gândac – de ce nu le place veverițelor să stea cu oamenii? – n-au răbdare – ăștia nu sunt studenți de-ai tăi, de ce îi înveți românește? – săpun și la noi și la ei – ce-a făcut tornada, a smuls copacul fără milă – ai fost premianta clasei B la desen.

Fugi toți patru ursuleți p-ici încolo, până la groapa de fundație a poveștilor. Deștepții au început să se dea de-a berbeleacul până jos. Au venit meșterii de-au înălțat palatul, după planurile noastre Ăia cântau, nimeni să-i audă: mor-mor-mor mor-mor-mor nu avem un dirijor. Nitam-nisam, aude lupul: hau-hau-hau hau-hau-hau să vă fiu eu diri-bau. Speriați, ursuleții nătăfleții o zbughesc prin temelia de povești acasă unde-i așteaptă părinții cu miere.

Te trezești din somn vorbind hindi sau englezește. N-ai suferit prea tare că Manta s-a mutat. Sundip rămâne cel care vă aruncă frânghia în copac. Între Viki și Vikram, te mai joci cu fetele. M-ai însoțit zilele trecute pe la mai multe departamente, și al lui Indera Singh, dar nu știai cum te cheamă. Când am lipit, în iarbă, la umbră, timbrele, cât te-ai rugat, n-ai scos de la mine nici unul, dar le-am încurcat de mai aveam de cumpărat două. Mă, nu vrei să iei trei – am luat și a fost pe-a ta. În drum, careva ne-a fotografiat pe ascuns, ca pe incogniți – mă-sa pe gheață.

Trei ursuleți foarte cuminți în clasă. Treizeci obraznici foc. Mezinul celor trei dă sfaturi în dreapta și-n stânga să se mai potolească obraznicii și-i dă unui răufăcător o lăbuță, de-l iau toți la bătaie serios, dar vitejii lui frați îi înving imediat și-i pocnesc și-n plus, de-și ia mezinul frații la trei-păzește că de ce sunt violenți pentru el, iar obraznicii se cumințesc imediat, cerându-i mezinului să-și ierte frații și gata.

Două albine, ani de zile s-au jucat și nici prin cap nu le-a trecut să culeagă miere. Dansau cu fluturii și alergau, mai bine, după umbre de avioane, zicând, ce frumos miros au florile. Dacă aveau timp, păi?

Le vine într-o zi mintea la cap și se duc la regină, care era amărâtă de fetele astea – ce-o să se aleagă de ele? – Vreți să vă faceți un fagure al vostru în stup, să aduceți nectar în căpăcele? le-a întrebat – Păi?

După un timp, fagurele lor era și el tot amărât. Regina știuse ce știuse și le-a spus că nu e nimic, ba, că merge. Fetele s-au dat peste cap și au strâns a mai bună miere. Dulceața ta, i-au zis reginei, gustă întâi tu – ba voi – ba tu – bine. Îm, n-am mai mâncat așa dulce, gustați – nu ni se pare mai bună ca alte mieri – ba da, că ați strâns-o voi.

O albină zbura din floare-n floare. Întâlnește un ursuleț care o întreabă de nițică miere. Ea, bâz-bâz, de-ncep amândoi să danseze. Într-una, de s-au strâns și veverițe și iepurași, păsări și niciun elefant, șoricei și cățeluși să danseze bâz-bâz-bâz, și licuricii, că-i apucase seara, bâz-bâz-bâz. Apar părinții cu miere și de-ale gurii, de încep și ei, bâz-bâz-bâz.

Erau patru iepuri. Frați. Fugilă, Auzilă, Morcovilă și Viteazul. – Erau ten. – Tot aia. – Și? – Se jucau. – De-a pitulatul. – Da, jucau într-o vale și s-a pus ăl mic. Frații mai mari au alergat departe, în sus pe coastă, că de, au picioarele din spate mai lungi, când să se întoarcă, nei, că la vale e mai greu.

Între acestea, Fugilă ajunge la armată, la infanterie. Îi era căpitan un vulpoi. – Fugi, domnule, de aici, îl măsoară vulpoiul din privire, nu ești de vizuina noastră, să mă mai gândesc la instrucția dintre cotețe și poligonul de atragere.

Doi elefanți, angajați civil îi fac un semn discret grăbitului de Fugilă, apoi mută cu trompele un deal spre lună: Fugi acum. Căpitanul, OK, te duci și vii, vii și te duci. În lună, Fugilă dă de un leu. Se întoarce degrabă, dă raportul, o dată, de două ori, până se plictisește – sau se sperie vulpoiul cu leul din lună.

Dă ordin elefanților să mute dealul în jos, spre ocean. Fugi la marină, pe baleniere de cocostârci, ai ajuns? Tocmai era o bătălie și nu se mai vedeau nici steaguri, nici catarge, doar unul. Atunci Fugilă își face coada steag, sperie toate escrocodilele și…

Oceanul ajunse o oglindă să te dai pe gheață, iar bravul marinar a fost chemat la vânători, unde ursar era un lup. Ăsta i-a promis că i se vor recunoaște meritele iepurelui. Va avea labă liberă să-i scape de toți dușmanii, să binevoiască a se odihni puțin, da, da, fără frică, se poate. Fugilă, cu ochii deschiși mereu, dar adormise. Lupul, haț, jumătate de ureche. – Și i-o lipește la loc. – Acha ji, că era o reîncarnare nu un iepure oarecare.

Era un rotar care făcea roți. – Nu, un iepure. – A, da, Auzilă. S-a dus la conservator. Clasa de privighetoare era pentru păsări. Să cânte la tobă, sperie iepurii. Se duce la rector: Domnule Cuc… – Cucuu, zice big bosul. – Am și eu ureche muzicală. – Ai urechi minunate, frate iepure, să te faci critic muzical. – Poate un instrument. – Încearcă la pian.

Acolo, maestru de pian, un maimuțoi. – Să-ți tai urechile că-ți pică pe labiatură. În plus, ai și coada scurtă. Dă-i drumul, tikhe, labe lungi – nu roade clapa, să-ți aduci morcovul. Aha, topul, viezure, treci, atacă un șopel, la patru labe. Tu, Auzilă, ești gata la pian, marș la vecin să cânți din sonerie. Din ce te răpește, fuga, pe scara principală – ai venit?

Iepurașii intră în cafenea. Îi servește un arici cu tiriplici. Ăia se sperie de tiriplici, intră sub masă. Ariciul le aduce cafele, unul se sperie iar, sare și varsă cafeaua, apoi le spune – haideți că este doar un arici – n-are tiriplici? – a plecat.

Tocmai venise schimbul ospătarului, un bursuc cu surtuc. Iar se sperie iepurașii de bursa bursucului, c-o fi înghițit tiripliciul și ariciul, dar erau de jucărie. Așa că unul, Ureche Bleagă, pleacă după soda, că și mâncaseră – pe bursuc, fiindcă era de jucărie – și li se făcuse sete.

Aveți soda? Campa, Orange? – Paisa do. – Gold charminar? – nahi – dar? – ureche bleagă (îi taie urechea a bleagă lui Ureche Bleagă, o face țigări și i-o vinde șarpelui). Ureche Bleagă se întoarce în cafenea cu băutura. Șarpele tocmai bea tutun. Dar ăla își trage urechea, că era legată.

Pleacă la plimbare. Un elefant adormise drept pe gaura unui șoricel. Ăla nu mai putea să iasă. – Dă-te mă elefantule la o parte, că nu mă mai pot ține, nu te mai pot ține, mă. – Mi-e lene, lasă-mă să dorm că-ți dau o trompă.

Iepurașul se așază și el pe elefant. – Mă, zice elefantul, care ești? – Care e, zice și șoricelul din gaură. – Ureche Bleagă. – Ia-l șoricelule și-l mănâncă, ține trompa. Șoricelul îl mănâncă pe Ureche Bleagă, că era de jucărie – toți iepurii își făcuseră și de jucărie. – Mai vreau, zice șoricelui și-l mănâncă și pe elefant, că era de jucărie, uite atâtica, bașca trompa cadou.

Spune-o cu elefanții și apa lor – asta e a mamei – nu, e a ta. – Elefanții se scăldau cuminte în lacul lor. Trompone, mai mic și mai rău, se apucă să tulbure dinadins apa, o tulbură de o înnegrește, iar frații și părinții lor nu știu cine este răufăcătorul.

Se duc toți la lord Ganesh. Uite-așa, așa. Lord Ganesh zice: sunteți toți? Se numără ei, nu e Trompone. Du-te unu și-l caută. Se duce ăla, găsește lacul și mai tulbure și prin adânc o ființă, zice, e un crocodil. – Va, va, răspunde lord Ganesh, să nu vă mănânce trompele, că nu-l vedeți. Du-te altul și vezi cine e.

Era Trompone. Ei sar la pâră în fața lordului Ganesh, că umblă cu trompa pe sus, că și-a luat-o la purtare. Nu e frumos, se mulțumește zeul să-l certe pe Trompone, de se potolesc spiritele. Ba toți îl roagă să vină să facă o baie în lacul lor.

Că n-are timp. Bine, o să vină. Unde se scaldă lord Ganesh, apa se limpezește și lacul rămâne ca o lacrimă. Trompone îi lasă pe ceilalți să plece după ce luaseră o baie și cam tulburaseră iar apa, nu cine știe ce: ia s-o tulbur de tot, zice. Când colo, apa se limpezea. Scormonea mâlul, plescăia cu trompa, se răsturna cât era de matahală, și apa tot mai mult se limpezea.

Se întorc frații. Va, va, a fost lord Ganesh și s-a scăldat. Să mergem să-i mulțumim. Nu l-am călcat, zice zeul, și-l oprește apoi pe Trompone, la o discuție, de ăsta se pierduse. Voia să-i spună că-i pare rău că nu putuse să tulbure apa. Ce discuție mai era aia?

Știu ce e în capul tău. Ce zici să fii cu mine, ca un sfânt? – Doamne ferește, îngaimă Trompone. N-am stofă. Mă mai joc și eu, mai îmi vine câte-o idee. Bine, du-te, reia blând Ganapathi ji.

Acum, ai lui se duceau în vizită prietenească la niște iepuri, lângă un deal. Urecheații s-au speriat și au luat-o la fugă pe deal în sus. Elefanții au strigat, a, suntem prieteni, și ce să se ia după ei, au înconjurat dealul.

Acum, Elefantul cel sfânt, că nu mai era Trompone, venea și el în vizita aceea. Pe drum, aude niște lei flămânzi – aș mânca și un elefant, zice unul. Elefantul cel sfânt se gândește să se ofere: mâncați-mă, zice. Leii încremenesc și i se prosternează – noi pe tine? și-și rupeau câte-o jumătate de coamă. – Dar nici iepuri să nu mâncați, adaugă elefantul cel sfânt. – Dar șoarecii, mai lasă leii. – Cum, cărăușii lordului Ganesh? Poate pisici? – Sunt rudele noastre. – Faceți cum credeți că este mai bine, tikhe?

Adevărat, cum spui tu, Alexandra, niște furnici află că elefantul cel sfânt se duce spre frații lui la muntele iepurilor și vor să-l salute. Fiind mititele, se strâng vreo sută de milioane și se fac o furnică uriașă ce vine să i se închine sfântului, care rămăsese micuț. Frații lui vin tot o sută de milioane.

Exact, Alexandra – vrem să mergem la Bombay, spun ei, dar e departe. Fă-ne furnici. – Cu aripi, fără? – Cu. Și zboară. Când, un copil – ia uitați-vă la furnică, are aripa ca o trompă. Imediat se preface în elefant la loc. Alta, zice alt copil. Alt elefant. O sută de milioane de elefanți, câte zece de fiecare copil și persoană. Și noi.

Trebuie să ne culcăm. Avem și noi elefant, vrea să doarmă. Avem, zici, Alexandra. Fiecare. Uite, dormim pe spinarea elefantului și te prefaci că te culci, iar eu adorm legănat pe spinarea alui meu.

„Când va fi să mori nu te uita la întunericul dinainte, ci la lumina ce laşi în urmă. Şi te vei stinge cu zâmbetul pe buze.” 

Nicolae Iorga

   Mihai Eminescu (Mihail Eminovici în actul de botez) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, în frumoasa noastră Bucovină, țara fagilor, despre care Nicolae Iorga, impresionat fiind, spunea: „atâta frumusețe, atâta bogăție de astăzi și amintiri din trecut așa de îmbelșugate, de îndepărtate și sfinte“.

   A fost poet, prozator și jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română și a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o imensă activitate literară.

   A decedat la 15 iunie 1889, la București, și a fost înmormântat în cimitirul Belu, la data de 17 iunie. După procesiunea înmormântării s-au auzit cântate versurile: „Mai am un singur dor:/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării; Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape…”

   Decesul a survenit în sanatoriul doctorului Șuțu din București, în urma unui tratament medicamentos cu mercur, administrat injectabil pentru o boală diagnosticată fals, tendențios – paralizie generală progresivă de natură sifilitică. Tratamentul i-a provocat o intoxicație mercurială cu grave tulburări.

   Iată, suntem în preajma zilei comemorative, ne reamintim că întruna din aceste frumoase luni a verii, în anul 1889, la București, își înceta drumul plin de zbucium al scurtei sale vieți, marele nostru poet Mihai Eminescu.

   În cartea „Misterul morții lui Eminescu”, arădeanul Ovidiu Vuia, medic, scriitor, poet și critic literar (1929-2002), îl numește „Zeul limbii și al spiritualității poporului român”. El susține că Eminescu nu a suferit de lues, nu a avut o demență paralitică, cum a fost stipulat în documente, ci o psihoză maniaco-depresivă. Amintește de geniali scriitori, filozofi, pictori, compozitori precum: Nietzsche, Maupassant, Hölderlin, Dostoievski, Van Gogh, Schumann, Luchian, Heine, vorbind despre bolile lor și arătând că mai important este de știut că ei au fost înzestrați cu acel dar de percepție și exprimare propriu numai celor aleși, boala constituind incidentalul din viața nu numai a geniilor, dar și a oamenilor obișnuiți. Creația artistică are în ea ceva din „revelația divinas – harul Domnului”, este de părere autorul, și „un geniu asemeni lui Eminescu reprezintă o adevărată mutație spirituală, apărută brusc, ca o lumină supranaturală, în sânul unei nații și al generațiilor care, prin strădania lor, au contribuit cu siguranță la nașterea lui”.

   Harieta, sora lui Eminescu, a murit convinsă că fratele ei ar fi fost omorât printr-o lovitură cu o piatră în cap, autopsia fiind efectuată de dr. Șuțu și asistentul lui, și nu de un anatomopatolog calificat precum Victor Babeș, care nu a fost chemat. „Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru…”, declarase Harieta.

   În scurta sa viață, Veronica Micle i-a fost muză inspiratoare, marea lui iubire, ei doi constituind o pereche întru veșnicie, comparată cu Paolo și Francesca din Divina Comedie a lui Dante și cu Tristan și Isolda venerați prin ritmurile paradisiace wagneriene. Cum să nu tresărim și noi la citirea versului eminescian?: „Când mă atingi, eu mă cutremur;/ Tresar la pasul tău când treci;/ De-al genei tale gingaș tremur/ Atârnă viața mea de veci…” Sau, atunci când, pentru momentele de învinuire a femeii, își cere iertare: „Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.”

   A avut și multe alte surse inspiratoare, dragostea fiind de cele mai multe ori legănată de natura din jur, lacul, pădurea, floarea constituind o prezență obișnuită în viața poetului, de mic având prilejul să fie sedus de misterul acestora, cutreierând pădurile și văile parfumate din nostalgicul tărâm bucovinean. Oglinda lacului adăpostind luna, stelele cerului: „Iată lacul! Luna plină/ Poleindu-l îl străbate,/ El aprins de-a ei lumină/ Simte-a lui singurătate. Tremurând ca unde-n spume/ Între trestie le farmă,/ Și visând o-ntreagă lume,/ Tot nu poate să adoarmă…”; Pădurea: „În al umbrei întuneric/ Te asemăn unui prinț/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminți”; Floarea: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ş-a murit iubirea noastră -/ Floare-albastră! floare-albastră!../ Totuși este trist în lume!” Nu știm, dar ne imaginăm că leit-motivul florii în creaţia eminesciană a provenit din sensibilitatea sa, sau, poate, influențat de curentul romantic, dorea ca omenirea să-şi întoarcă privirea spre natură, spre perfecțiunea creației lui Dumnezeu.

   Activitatea sa de jurnalist politic a fost deosebit de importantă. Acestei activități și-a dăruit mintea și sufletul, de aici trăgându-i-se moartea. În prefața „Scrieri politice și literare  – M. Eminescu, vol. I (1879-1877), București 1905, Editura Minerva”, Ioan Scurtu, istoric și cadru didactic român, născut în 1940, cel ce prefațează volumul, scrie: „Scriitor politic în sensul cel mai bun al cuvântului, Eminescu se interesează de toate problemele culturale ale neamului său, rămânând credincios sieși și ca funcționar al statului și ca ziarist independent”; consideră că personalitatea de cugetător a lui Eminescu are un conservatism național, democratic – de o parte, un romantism național, poetic – de altă parte. În unele pagini ale lucrării, scrie despre bucovineni, considerând fizionomia lor a fi „diploma cea mai românească a Bucovineanului de peste Prut… Vorbească el românește ori rusește, e peste tot română, pe când numai trecând Nistrul găsești neexpresivele fizionomii ale Slavilor de Nord. Bucovina de când s-a pomenit, nu a fost sub  dominarea slavă….[…] Numirile sunt dacice și nu rusnece: Cernăuți, Craiova, Brăila. Mănăstiri cu denumiri slave: Vorona (în Moldova), Cernica (în Muntenia), Dobrovățul. Numiri grecești: Agapia, Agatonul, Stavropoles. Numirile râurilor și orașelor sunt dace: Bistrița, Siretul, Prutul. Numele satelor sunt românești: Frasinul, Ulmul, Șipotul, Sulița. Bucovina, asemenea Daciei întregi…”

   Am mai semnalat, cândva, în scrierile mele, faptul că după ani întregi de cercetare și verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astăzi în viață  –  profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu, pe care l-am și ascultat în anul 2008 în sala Primăriei din orașul Pitești expunându-și ideile din cartea scrisă „Boala și moartea lui Eminescu”, a reușit să deslușească misterul bolii și morții poetului, prin prisma contextului politic de la acea vreme. În rezumat, scriitorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în susținerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunța pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-ungar. Autorul dovedește că el devenise incomod și trebuia executată comanda trasată de la Viena: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”. Era mesajul care se transmitea mentorului Junimii – Titu Maiorescu.

   Trist, dar adevărat, comanda a fost executată întocmai de cei din țară, pe 23 iunie 1883. Eminescu, marcat de o mare suferință pe fond psihic – psihoză maniaco – depresivă, a fost internat forțat, i-au pus diagnosticul de alcoolism și sifilis, ceea ce le permitea administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizică. Cei care au regizat totul, au pornit de la convingerea că odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în conștiința publică drept nebun și nimic  din ceea ce a scris sau va mai încerca să scrie, nu va fi luat în considerare. A fost declarat nebun și internat la psihiatrie, în clinica doctorului Alexandru Șuțu, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact  umilitor cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania și Italia), prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului și se angaja să îi anihileze pe toți cei catalogați drept „naționaliști”. Pactul a fost încheiat în  secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat, Eminescu a fost lovit intenționat de un alt pacient cu o cărămidă în cap, lovitura provocându-i moartea, și nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijină pe declarația unui frizer, martor ocular al episodului: „Venisem la spitalul doctorului Şuţu, cam pe la trei după amiaza. După ce l-am tuns, Eminescu zice, uitându-se lung la mine: «Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi «Deşteaptă-te, române»! Eu, care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte, şi eu după el. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată, pe la spate, alt bolnav de acolo, unul furios, care a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă, pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos, cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi: «Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorât».”, ar fi relatat la ani buni de la producerea incidentului frizerul.

   Se știa despre mărturia acelui frizer, ea a fost publicată în ziarul „Universul” în 1926, dar a fost ignorată cu bună știință.

   Nicolae Georgescu ne mai aduce la cunoștință că scriitorul Alexandru Vlahuță l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vieții poetului și a redat versurile reținute, pe care Eminescu le-a citit în prezența lui: „Atâta foc, atâta aur/ Și-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte!” Apoi, spunea Vlahuță, a lăsat tăcut privirea în pământ. După câteva minute de tăcere și-a împreunat mâinile, și ridicându-și ochii în sus, a oftat din adânc și cu un glas nespus de sfâșietor a rostit: „Of, Doamne, Doamne!”.

   Istoricul, politicianul, botoșăneanul Nicolae Iorga spunea că „Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc”, iar în volumul său „Istoria românilor prin călători”, a consemnat constatările din anul 1858 ale unui „harnic scriitor” despre Bucovina, după efectuarea călătoriei sale din Viena în Principate, trecând prin Galiția – și anume: „spiritul de rasă și de naționalitate a păstrat toată puterea sa”, precum vechile tipuri de români și daci ale Coloanei lui Traian se recunoșteau ușor, în acele vremuri, în picturi.

   Scriitorul Ioan Slavici îl caracteriza pe poet ca fiind „un om cu trebuințe puține și cu apucături boierești”; poetul Ion Caraion: „Eminescu este imponderabil și muzică”; Tudor Vianu: „Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

  George Călinescu, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, a scris mult despre Eminescu, a debutat editorial cu monografia „Viața lui Mihai Eminescu” (1932) care avea să-l impună ca pe un nume în rândul exegeților eminescologi, iar doi ani mai târziu a continuat cu „Opera lui Mihai Eminescu”, lucrare în cinci volume (1934-1936).

   Constantin Noica, filozof și scriitor, în cartea sa „Introducere la miracolul eminescian”, a apreciat, în modul său, cuprinderea extraordinară a lui Călinescu, arătând că a vorbit „ într-atât de mult și bine despre el, încât n-a mai putut, cu toată marea vocație de critic, să dea o imagine unică, totalizatoare”. Și totuși, evocând moartea poetului, George Călinescu scria: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

   Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românești, spunând: „… Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați”. Tot în acea carte citează un vers găsit în caietele lui Eminescu: „Focul meu a-l stinge nu pot în adâncul/ Apelor mării” și, mai adaugă Constantin Noica: „Zilele i-au fost lungi din prea plinul, și nu din golul lor”.

   Un alt scriitor spunea despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, ton premonitoriu, tandrețe, dor, cultură, solitudine, Eminescu este muzică. Limba lui cântă ne-terestru”.

   Au trecut 126  ani de la plecarea sa în eternitate și scriu aceste rânduri, intitulându-le : „Ne este dor de Eminescu”, cel care a lăsat o lumină în urma sa:

   Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare – după cum dorea -,/ într-o noapte cu lună plină,/ nici la o mănăstire, unde să poată asculta/ mult îndrăgita cântare „Lumină lină”./ Drumul zbuciumatei vieți s-a închis într-un țintirim din țara pe care a iubit-o,/ și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte:/ „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ țara mea de glorii, țara mea de dor?…/ La trecutu-ți mare, mare viitor”…/ A fost o zi a lunii iunie – lună a florilor de tei,/ anul una mie opt sute optzeci și trei./ Se spune că cerul plângea./ Părea, că ultimele lui gânduri/ rămase acolo ca zălog în dar,/ pe pământ Domnul le-arunca./ „Nemuritor și rece”/ poetul în sicriu zăcea./ Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas…/ Cu dorul „Luceafărului”/ o întreagă națiune a rămas!

Vavila Popovici, Carolina de Nord