Octavian D. Curpas is an attentive and savvy realtor who is specialized in Phoenix metro area. Octavian’s goal as a real estate agent is to provide his clients with the current Real Estate knowledge and trends, along with power tools to implement confident decisions. He has always enjoyed all aspects of the real estate business. He loves meeting and establishing relationships with people from all walks of life, and helping them with one of the most important decisions they will ever make. Whether first time home buyer, or luxury home seller, Octavian approaches each transaction with excitement and energy, regardless of price.

Originally from Romania and now a long time resident of Arizona, Octavian Curpas is a key participant in Phoenix’s Real Estate growth. With a keen eye for investment opportunities both large and small, Octavian will be sure you have a solid understanding of current market trends and the potential for future values. He believes that the sale or purchase of a home should be enjoyable rather than stressful and he will go out of his way to make that happen. Octavian is a professional realtor who wants to work for you.

As a member of U.S. Preferred Realty, I am equipped with the best tools in the industry. With a focus on customer service, local knowledge, and real estate know how, I would like to provide you a great real estate experience. There are many qualities and skills that go into being an excellent real estate professional – integrity, in-depth community and market knowledge, marketing savvy, effective negotiation skills and a high-quality professional network, all of which are hallmarks of how I work. That said, in my experience as a Phoenix area real estate professional, I’ve also found that providing the very best service is essentially about putting my clients first.

This means keeping myself accessible, being a good listener as well as a good communicator, and responding quickly to your needs. This “client first” philosophy has always been my approach and it requires me to continually improve my skills and ways of doing business. In addition, I’ve found that the latest technologies are enabling me to do everything I’ve always done, only much more quickly and efficiently. They’ve also helped me to extend the range of services I provide to my clients. I have 10 years of experience selling Arizona real estate full-time. When you decide that you’d like to buy or sell a home in the Phoenix area, please contact me. My direct phone number is (623)215-7337(623)215-7337. As a real estate professional, I will be committed to negotiating on your behalf to help meet your specific goals and objectives. I will uphold the highest moral and ethical standards throughout any real estate transaction I am involved in.

„De acum încolo totul depinde numai de guvernarea dumneavoastră, de felul în care veți implementa reformele şi în ce măsură veţi ţine cont de voința cetățenilor. Lupta cu corupţia trebuie să continue. Aceasta este cea mai mare problemă pe care o aveţi”

(Dalia Grybauskaite, preşedintele Lituaniei).

În perioada 21-22 mai curent la Riga a avut loc summitul Parteneriatului Estic. Reprezentanții recunoscuți ai Republicii Moldova la acest summit au fost Președintele N. Timofti și Ministrul Afacerilor Externe și Integrării Europene, N. Gherman. Din informaţiile apărute în presă la Riga au plecat, de asemenea, premierul Ch. Gaburici (cine ştie dacă va mai avea posibilitatea vreodată de a participa la vre-un summit în calitate de premier!) şi V. Filat (în ce calitate oare? Câţiva ani în urmă curtat de granzii Europei, astăzi este desconsiderat pentru trădarea așteptărilor lor şi privit ca una din principalele frâne la implementarea Acordului de Asociere). Din actuala guvernare preşedintele N. Timofte şi ministrul de externe N. Gherman au rămas cele mai de încredere personalităţi. La Riga au plecat, de asemenea, reprezentanţi ai societăţii civile din Republica Moldova care au înaintat din partea ei cererea de aderare la UE (de fapt, redepunerea cererii fiindcă 9 ani în urmă, în a. 2006 societatea civilă reprezentată de Forul Democrat al Românilor din Moldova a depus o cerere susţinută de peste 200000 de semnături). „În Republica Moldova, majoritatea cetățenilor își văd viitorul doar împreună cu Uniunea Europeană. Aceasta, în pofida unei propagande antieuropene intense, unor probleme politice de ordin intern și unor presiuni intense din exterior. În calitatea mea de președinte al Republicii Moldova declar că obiectivul strategic al țării mele este acela de a deveni membru cu drepturi depline al Uniunii Europene…Sunt sigur că perspectiva europeană ar reprezenta forţa mobilizatoare pentru continuarea reformelor în Republica Moldova. Cetățenii ar avea mai multă încredere în ideea europeană dacă țara mea ar avea o clară perspectivă europeană” a declarat Dl Nicolae Timofti. Foarte corect Domnule Preşedinte. Faceţi tot posibilul, folosiți-vă de împuternicirile acordate de Constituţie şi de experienţa Dstra foarte bogată în domeniu şi contribuiţi la lupta cu această molimă – corupţia, care compromite serios perspectiva noastră europeană. În modul cum se comportă partidele din coaliţie Dstra nu mai aveţi nici un angajament faţă de ei ci doar faţă de această aşchie de popor care va aprecia acest lucru. Trebuie să conștientizăm faptul că începând cu acest summit, Moldova va fi monitorizată atent la capitolul lupta cu corupţia, iar primul său examen va fi tocmai continuarea investigaţilor legate de furtul din sistemul bancar și tragerea la răspundere a celor vinovați.

La Summit s-a lăsat să se înțeleagă că Uniunea Europeană încă crede că guvernarea actuală este capabilă să înțeleagă și să implementeze reformele din Acordul de Asociere. Însă cu regret, având Acordul de Asociere deja semnat, regimul liberalizat de vize (s-a împlinit deja un an de când avem această facilitate de a călători fără vize în Uniunea Europeană), Republicii Moldova rămânându-i doar să implementeze metodic reformele, sau chiar dăm înapoi ca racul. Una din cele mai mari provocări actuale în Republica Moldova este criza politică adâncită de neînțelegerile politice și „retorica proeuropeană neonorată”. S-a terminat cu partea diplomatică, iar accentul continuu se va pune pe pragmatism și rezultate finale ale reformelor, pe care societatea le va simți.

Daca la Summitul de la Vilnius din 28-29 noiembrie 2013 Republica Moldova era privită drept cazul de succes al Parteneriatului Estic atunci la cel de la Riga mai mulţi l-au privit ca un eşec. Nu putem vorbi despre eşecul total al Parteneriatului Estic însă nici despre un succes. Deocamdată Moscova jubilează. Ia vede în parteneriatul estic un eşec al Uniunii Europene şi va face tot posibilul de a scoate maximum dividente din acest eşec: atragerea definitivă de partea sa a Bielarusiei, Armeniei, Azerbaidjanului, blocarea în continuare a Georgiei, crearea unui complex de probleme de ordin militar, economic, ideologic Ucrainei pentru a frâna mişcarea ei pe calea europeană, iar pe Republica Moldova prin cozile de topor Dodon, Greceanîi, Usatîi, Voronin şi creaturile sale teritoriale Transnistria şi Găgăuzia s-o „readucă pe calea cea dreaptă” ca pe o fiică bludnică rătăcită de peste 25 de ani. Dezamăgiți de Bielarusi şi Armenia, care au refuzat să-şi pună semnătura pe declaraţia finală a Summitului doar pentru că în ea a fost inclus un punct special privind condamnarea „anexării Crimeii de către Rusia” (reprezentanţii Bielarusiei şi Armeniei insistând pe situaţia de facto că Crimeea se află în componenţa Rusiei. Adevărată gândire de sclav. Ce vor spune aceşti reprezentanţi dacă mâine o regiune a Bielarusiei şau a Armeniei va fi incorporată samovolnic în componenţa Rusiei?). Din păcate şi favorita de ieri a parteneriatului estic – Republica Moldova, i-a dezamăgit amarnic pe partenerii europeni care au pus atâtea speranțe în acest proiect. Considerată cu mult înaintea altor ţări precum Ucraina sau Georgia, tocmai în zona reformelor statului de drept şi legislaţiei (inclusiv financiare) această imagine este acum conform analistului polonez Kamil Calus echivalentă cu un exercițiu de „euro-imitaţie”.

Ultimele luni mai toate ştirile, acţiunile de protest se rotesc în jurul furtului Secolului. Sunt vehiculate diverse scheme de realizare a acestui furt şi de circulaţie a banilor furaţi. Multe încă rămân neclare. Deocamdată sunt doar gâdiliţi unii peştişori, rechinii rămânând în urmă. Cel mai interesant este spectacolul desfăşurat în jurul celui mai mare peştişor dintre ei – Ilan Şor, acestui businessman rus oploşit în Republica Moldova, şi asta mai mult din cauza că în întreg raportul Kroll numele lui apare mai pe fiecare pagină. Ba este reţinut, mai apoi eliberat, mai apoi pus în arest la domiciliu ca acum să fie eliberat deoarece, vedeţi dumneavoastră „…a fost înregistrat în calitate de primar al mun. Orhei” şi că nu trebuie încălcată legea privind alegerile. Dar când a fost înregistrat oare nu a fost încălcată această lege, înregistrând în campania electorală un subiect cu mari probleme de integritate, chiar dacă încă nu a fost demonstrat acest lucru. Dar dacă ulterior se va confirma ce vor face orheenii? Orheiul, care întotdeauna a fost în fruntea mişcării de eliberare naţională (chiar şi la 1918 orheenii au fost printre primii care au cerut unirea cu România), să-l aleagă în fruntea sa pe cel care (deocamdată!) se află în capul schemei celei mai mari escrocherii? Nu cred. Este doar un tertip al celor din spatele lui Shor pentru a-l scoate (pe un timp mai apoi se va vedea) de sub pericolul care-l paşte. Ajuns pe banca acuzaţilor, Şor, care probabil a fost doar un executor, nu va tăcea. Aceasta îi deranjează pe cei cu pufuşor pe botişor din spatele lui.

Din diverse crâmpeie de informaţii începe să se configureze tabloul acestui megafurt. Problemele cu BEM au început încă din 2005 când unul din liderii comuniştilor O. Reidman pune în aplicare diverse scheme frauduloase. Aceste scheme încep a da roade prin a. 2007 (tot pe timpul guvernării comuniştilor). Să ne amintim că pe atunci V. Voronin era preşedintele Republicii, Zinaida Greceanîi (actuala luptătoare pentru ordine în capitală) era prim ministru, I. Dodon, milionarul I. Dodon, actual mare luptător cu oligarhii şi apărător al intereselor maselor sărăcite era în funcţia de ministru al Economiei şi vicepremier. Ulterior puterea s-a schimbat. La rampă au venit alţii mai flămânzi. Conform ex-ministrului V. Negruţa în confesiunile sale recente (după ce a fost judecat cu suspendare pentru acordarea ilegală a despăgubirilor morale de tocmai 400000 Euro ex-parlamentarului Sandulache) ar fi existat câteva scheme de fraudare, în care sunt implicaţi V. Plahotniuc, V. Platon şi V. Filat. „Din perspectiva partidelor aflate acum la putere în Moldova, integrarea europeană este interesantă în calitate de idee ce face posibilă atragerea electoratului pro-european. Este considerată, de asemenea, o sursă de ajutor financiar şi de împrumuturi. Însă dimensiunea reală a integrării europene, cea care presupune modernizarea ţării prin implementarea reformelor necesare, nu le este favorabilă liderilor coaliţiei, întrucât reprezintă o ameninţare pentru afacerile lor. Acesta este motivul pentru care, în ciuda a cinci ani de conducere de către o coaliţie proeuropeană nu a fost obţinut niciun succes palpabil sub aspect economic” (Forbes. James George Jatras”. „Furturile de la BEM nu au început în 2014 şi nici măcar în 2013. Ele aveau loc cu mult înainte de aceste evenimente, iar în 2009 ele au crescut considerabil” a declarat procurorul general al Moldovei C. Gurin. Cu alte cuvinte, BEM fusese golită cu mult înainte de izbucnirea scandalului din 2014.

Referitor la reglementarea conflictului transnistrean. Dacă ar avea cine să-şi bată capul de rezolvarea acestei probleme pentru binele Republicii Moldova apare o şansă acum după divorţul total al Ucrainei de Rusia prin votul recent din parlamentul Ucrainei. „Anularea colaborării în sfera militară şi de spionaj a avut loc de facto în martie anul trecut, când Rusia a anexat Crimeea. Adoptarea legilor de către Parlamentul ucrainean este o dovadă că în viitor nu vom vedea nici măcar şansa ipotetică a unei colaborări în acest domeniu cu statul care ne-a agresat” a declarat Serhi Paşinski, şeful comisiei parlamentare pentru apărare naţională, la cele cinci legi adoptate pe data de 21.05.2015, care include şi  acordul despre tranzitul armatei ruse prin teritoriul Ucrainei până în aşa-zisa Transnistrie. Dar cine s-o facă. Formatul 5+2, care de facto nu funcţionează de mai multă vreme, cu ieşirea Ucrainei din el nu mai există de jure. Cu regret, în afară de „grija paternă” a cozii de topor şi agent plătit al lui Putin Dodon, scopul căruia este federalizarea Republicii Moldova ca mai apoi în „mod democratic cu votul majorităţii subiecţilor federaţiei (transnistriei şi Gagăuziei)” Republica Federativă Moldovenească să fie anexată (ca şi Crimeea) la Rusia. În acest caz peste câţiva ani îl putem vedea pe Dodon sărind în sus de bucurie în faţa lui Putin (cum săreau maimuţoii din Crimeea şi Sevastopol în faţa stăpânului lor Putin la Kremlin) când ţarul îşi va declara bunăvoinţa de a ne primi sub aripa sa părintească protectoare.

Mai avem şanse de reabilitare în faţa partenerilor europeni dacă vom reuşi să rezolvăm această criză bancară. Nu putem miza prea mult pe justiţie în această problemă (din păcate DNA-ul moldovenesc nu există încă. Femida moldovenească este prea mult angajată politic şi împărţită pe grupuri de interese. Să sperăm mai mult pe instinctul autoconservării al celor cercetaţi în proces. Cei care vor simţi pericolul asupra propriei libertăţi îşi vor turna stăpânii. Să ne aşteptăm în viitorul apropiat la o ploaie de dezvăluiri şocante. Dar deocamdată avem un prim examen în această situaţie dificilă: câştigarea alegerilor locale şi, în primul rând, să nu admitem pierderea Capitalei. „Mă tem că alegerile generale locale de la 14 iunie vor deschide calea spre schimbarea regimului în Republica Moldova, spre acapararea puterii de aripa roşie, de stânga, antieuropeană, prorusă, posibil chiar în alianţă cu partidul lui Plahotniuc… Aceasta poate fi evitată dar nu ştiu cum. Cercurile politice proeuropene sunt în proces de autodistrugere” a declarat V. Socor în interviul acordat postului de radio „Europa liberă”. „Cu cât rata de participare va fi mai mică, cu atât șansele socialiștilor de a câștiga din prima sunt mai mari. Am cedat deja Comratul, se pare că vom pierde Bălțiul. Lăsăm și capitala?” se întreabă analistul politic V. Ciobanu.

Spuneam odinioară că până şi primatele se comportă în anumite situaţii mai judicios decât oamenii. Când lupii atacă turma de oi câinii uită de ceartă şi se năpustesc asupra lupului. Lupii deja sunt la poarta Chişinăului, Bălţiului. Ce facem? În Capitală există o singură persoană care poate opri această haită – Dorin Chirtoacă. Să dăm uitării unele greşeli ale sale şi să facem front comun în faţa revanşarzilor proruşi.

Valeriu Dulgheru

Linda, goală în faţa oglinzii uriaşe de cristal, se privea cu ochi mîhmiţi. Cândva, îşi admira trupul cu aroganţa tinereţi:  sânii rotunzi, fermi, abdomenul plat, talia de viespe, umerii înalţi, picioarele lungi, cu pulpele arcuite. Acum arăta detestabilă. Ce puţin a rămas din ceea ce a fost. Nu e de mirare că soţul ei, Tobias, nu o mai doreşte. De peste douăzeci de ani, dorm în camere separate şi abia î se mai privesc. Să fie de vină anii, vârsta? Hachiţele sănătăţii? Adesea îşi recapitulează  viaţa trăită împreună. N-a fost rea, ba dimpotrivă, au convieţuit fericiţi. Tobias era plin de atenţii, o alinta cu fel de fel de diminutive: ba îi spunea Lindi, ba Lin sau, pur şi simplu, „ochii mei”. Ea, la rândul ei, îşi admira soţul, îl răsfăţa, chemându-l Tobi sau numai bunul To. Era omul ei drag, ţinea la el, chiar şi atunci cînd era  ursuz ca bătrânii. În ultimii ani, părul i s-a rărit, ochii fugiră adânc în orbite, mâinile aveau un tremur uşor, faţa căpătase o paloare pămîntie. Şi totuşi, pentru Linda acest om era încă  şarmant, demn de admirat , omul alături de care viaţa avea un sens profund. Nu l-ar fI  schimbat cu nici un alt bărbat din lume. Se întâmplă adesea ca între doi oameni care au trăit mult timp împreună să se creeze o legătură subterană insesizabilă şi inexplicabilă. Dar la ce bun să filozofeze, nu e momentul acum. Linda are o idee mult mai grozavă şi arde de nerăbdare s-o realizeze. Luă noul sutien , model „opush-ap” şi-i potrivi cupele asrfel ca sânii să câştige înălţime îmbrăcă apoi un corset în care trupul ei îşi recăpătă silueta de odinioară. “Azi e ziua marilor surprize”, îşi spuse în gând. Scoase din dulap rochia de mireasă, o scutură uşor de naftalină şi o admiră un timp, pe urmă o îmbrăcă lent, cu precauțiune, de teamă ca nu cumva, ferească sfîntul, să  se destrame pe la cusături. Încă îi venea de minune. Se aşeză să-şi facă  machiajul, dar era peste puterile ei. Renunţă. Cândva, nu era nevoie nici  de pudră, nici de ruj. Acum i-ar trebui o solidă operaţie plastică. Prostii! Plecă la coafor aşa îmbrăcată în rochia de mireasă, stârnind nu puţine comentarii din partea trecătorilor. Desigur, apariţia ei depăşea ceea ce oamenii erau obişnuiţi să vadă în orele dimineţii, în plin centru al oraşului. O mireasă la vârsta senectuţii nu-şi mai pune o rochie albă de  dantelă, cu o trenă  care mătură trotuarul. Dar tocmai această ciudăţenie îi procură Lindei un sentiment de euforie.  Ca să uluieşti nişte necunoscuţi aşa dintr-o toană, într-o zi obişnuită, merita să te dai un pic în spectacol. Capriciu patetic, poate, iar unii erau convinşi că femeia e nebună. De fapt, aşa arăta. Trecând în goană, cu capul în văzduh, cu ochii pierduţi  în depărtări, cu mâinile întinse ca nişte aripi ce-s gata-gata să-şi ia zborul, părea o pasăre plutitoare, desprinsă dintr-un tablou suprarealist.

 ***

Cineva îl sună pe Tobias, la club. Un necunoscut. Îi spuse doar atât: “Cred că soţia dumitale a înnebunit” şi închise aparatul. Lui  Tobias îi venea greu să înţeleagă despre ce este vorba.”Cum adică, a înebunit? De la ce?  Şi de ce tocmai astăzi, joi?

Relaţia lui cu nevastă-sa era departe de a fi ideală. Îşi vorbeau doar cele strict necesare. “Cum te simţi?”, “Ţi-ai luat tensiunea?”,, “N-ai uitat medicamentele?” Şi ea punea cam aceleaşi întrebări. S-ar zice că erau două umbre care-şi duc viaţa într-o fragilă armonie. Le era comod astfel? Cine ar fi putut să spună! Tinereţea s-a dus demult,  lăsând la malul vieţii  două epave încă vii, golite de entuziasm, de exaltare , de nevoia de comuniocare şi mai ales de tandreţe.

“Oare Linda a înnebunit? Se întreba Tobias pentru a nu ştiu câta oară. Imposibil. Azi dimineaţă arăta perfect normală. N-a scos o vorbă despre o stare aberantă . Cu siguranţă el ar fi obsevat semnele unei deraieri. Linda era tăcută şi solemnă, ca în oricare altă zi”. Tobias  zâmbi cu acel zâmbet şters şi senil cu care syrâdea cam de multă vreme. “De ce să fii înnebunit?” În ciuda aparențelor, pentru el, femeia asta,  cu care a trăit o viaţă, nu-i era  deloc indiferentă. E drept, nu făcea mărturisiri, dar o iubea sincer la fel ca în timpurile juneţii lor. Numai că iubirea lui era mută, lipsită de acele efuziuni care stârnesc valuri.

      Îşi luase bastonul şi plecă să-şi caute soţia. Încerca s-o descopere prin mulţimea cenuşie a străzii. Nu era. Ajunse acasă. Încăperile erau goale. O striga, o căuta, dar nicio voce nu-i  răspundea. „Desigur, plecase după târguieli sau într-o  vizită la o prietenă. Nu poate fi departe”. La toate se gândea Tobias, dar fără acea îngrijorare care putea să semene a panică. Linda va veni acasă şi vor mânca împreună, ca şi altădată, în tăcere, ascultând, poate, Anotimpurile lui Vivaldi, piesa lor  preferată.

  Tobias avea sentimentul că timpul s-a oprit pe loc. Orologiul din perete, deşi mergea, nu părea să-şi mişte minutarele. Încetul cu încetul, aşteptarea deveni enervantă şi ameninţătoare. Parcă vestea o catastrofă. Tobias simţi deodată un  gol dureros,  o rătăcire într-un labirint, dincolo de simţuri. Pentru prima oară, după foarte mulţi ani, îşi dădea seama că Linda face parte din el, din universul lui afectiv, din fericitul său nucleu  familial. Fără ea, nici el nu exista. Dar unde putea să întârzie atât? Întrebarea aceasta îl măcina acum cu tot mai multă insistență.

     Linda era la coafor. Ceru o freză foarte tinerească, cu breton, care s-o readucă la anii când se măritase cu tânărul și fermecătorul student în drept, Tobias Moisescu. Coaforul făcu în adevăr minuni. Îi revopsi părul în roşu aprins, îi adăugă un coc artificial, apoi îi aplică un make-up din cele mai eficiente, acoperindu-i ridurile şi cearcănele de sub ochi. Obrajii vestejiţi prinseră culoare. Linda întinerise cu douăzeci de ani. Dacă nu cu ceva în plus. Acum se va putea mărita din nou. Cu Tobias, bineînţeles.

    Comandă un taxi, ceru şoferului să ia viteză, era nerăbdătoare să ajungă acasă şi să vadă ochii înmărmuriţi ai bărbatului ei. Intră pe uşă ca o furtună. Tobias nu-şi putea reveni din uimire. Se holbă la ea ca la o arătare picată din cer. Era aproape ca atunci când o văzuse la un bal studenţesc. Numai farmec şi foc. S-au plăcut din prima clipă. Şi apoi tot ce a urmat semăna cu un vis fantastic. Oare de ce vremea a aşezat atâtea umbre peste dragostea lor,  se întreba amărât bătrânul cavaler.

  Tobias se ridică în picioare  şi veni în întâmpinarea ei. Îi luă mâinile şi i le sărută pe rând.

- Te simţi bine, draga mea?

„O,  de când nu mai spuse draga mea”! Linda strălucea de fericire. Se rotea ca un titirez, degajând o energie incredibilă pentru vârsta ei.

  – Îţi plac, iubitule?

  “O, se gândea Tobias, de când nu mai întrebase dacă o place”.

  – Eşti adorabilă, fenomenală. N-am cuvinte. Dar ce-ţi veni de te-ai mascat în mireasă?

   – Mascat? Ţi se pare că m-am mascat? Mi-am pus rochia de mireasă ca să ne cununăm. Am crezut că te voi găsi în frac. Ras, tuns și frezat.  Poate nu-ţi aminteşti, azi sunt cincizeci de ani de la căsătoria noastră. Sărbătoare mare. Azi e  nunta noastră  de aur. Vreau să-ţi cer mâna şi să accepţi să-mi  fii soţ pentru încă o jumătate de veac.

Tobias rămase năuc:

- Nu e prea mult ? întrebă el, schiţând un zâmbet şăgalnic.

 - Dacă te vei purta frumos, îţi voi face o reducere de sfârşit de sezon.

***

     Totul semăna iarăşi a vis. Ce-i drept, nu din acelea pe care le-au trăit în tinereţe. El cu greu se ţinea drept, ea, în rochie de mireasă, aranjată, fardată , cu părul arzând ca un rug, părea  eroina unui roman de  epocă, gata să ia cu asalt zidurile Troiei ori să se arunce în vâltoarea unei lupte  sentimentale cu orice risc.

 Puteai crede orice  despre ei. Vârsta s-a topit undeva în neant, luându-i locul o adiere neaşteptată de tinereţe. În atmosfera aceasta ireală era un sâmbure de poezie, care plutea  deasupra lor,  luminându-i şi amintindu-ne de versurile sublime ale francezului   Paul Eluard: „Stăm față-nfaţă şi nimic nu scapă privirii//Delir neîntrerupt. Noi ne-am spus totul//Şi totul avem a ne spune”.

Harry Ross

Israel

Mama a fost cea mai longevivă din familia noastră, nu pentru că s-ar fi bucurat  de o „sănătate de fer” cum se spune, nici pentru că ar fi dus o viaţă fără griji şi greutăţi. Dimpotrivă! A trecut prin atâtea încercări, greu de descris şi totuşi le-a învins pe toate, reînviind ca Pasărea Phoenix din propria cenuşă, după fiecare episod dramatic.

Dar nu despre viaţa ei vreau să povestesc acum, ci chiar despre ultima ei zi de viaţă pământeană. Împlinise 99 de ani, era imobilizată la pat de  de mai multă vreme, dar în ultimele trei luni nu se mai putea mişca deloc. O spălam, o hrăneam cu biberonul, fiindcă totuşi  mai putea mânca şi făceam de gardă lângă ea zi şi noapte! Făcusem rost de un pat cu gratii, ca să nu cadă, Doamne fereşte! Dormeam pe apucate, mă trezeam în gemetele ei, luam şi eu somnifere dar vai de somnul şi de odihna mea…

Ştiam că mama e rezistentă şi eram pregătită pentru drum lung. Chiar dacă apăruse prima escară, tratând-o se vindecase relativ uşor, dar mă temeam că rănile se vor generaliza şi multe alte suferinţe pe care le avea, mă temeam că vor lua amploare…

Ce-o să mă fac, ce-o să mă fac Doamne când va fi şi mai rău? Cine mă va ajuta, cum mă voi descurca? Mă dureau suferinţele şi rănile ei, intram mereu în panică, dar eram totuşi resemnată, ştiind că numai Cel de sus hotărăşte soarta fiecăruia dintre noi. M-am încredinţat Lui implorând ajutorul!

Noroc  cu o vecină cu ajutorul căreia mai scăpam de spaime. Cred că numai Bunul Dumnezeu mi-a trimis-o ca pe un înger. Venise şi-n acea dimineaţă de 16 iulie 2014 şi  împreună  i-am pregătit mamei gustarea. A mâncat  mai puţin ca de obicei şi respira foarte greu. M-am speriat, nu mai găseam ventolinul, eram de-a dreptul şocată. Am lipsit de lângă ea doar cât să duc ceştile la bucătărie. Când m-am întors nu mai respira deloc. Panicată am ieşit în stradă strigând că mama moare! Era ora 10 dimineaţa. Veniseră şi vecinele, am chemat Salvarea care a.sosit foarte repede, dar medicului nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să-i întocmească „Certificatul de constatare a decesului prin infarct miocardic”.

Au  urmat procedurile şi ritualurile obişnuite. Mă uitam la  ea şi tot nu puteam crede că e moartă!

- Mama mea, mama mea, da ce-i cu tine  şi încercam s-o ridic, s-o iau în braţe.

- Lăsaţi-o, lăsaţi-o, mi-au spus vecinele, îndepărtându-mă uşor de lângă ea.

Era o zi caniculară, dar am ajuns şi la Primărie pentru acte. Cei de la „Funeralii” au pus-o în sicriu şi ne-am îndreptat spre Capela Cimitirului din Tinca, unde mă aştepta prietenul Gabriel Pop şi dl. Florin Iga cantorul bisericesc din localitate. Am lăsat-o pe mama la Capelă în sicriul frumos aranjat cu dantele albe, imaculate. Avea un zâmbet pe faţă, parcă dormea. I-am făcut poze, şi  am sărutat-o!

Abia seara urma citirea Rugăciunilor (Stâlpul), aşa că am avut timp să colindăm prin Tinca, să comandăm coroane, flori, colaci şi toate cele de trebuinţă. Părintele paroh Ninel Iancu a venit la citirea „Stâlpului” unde au asistat şi vecinii şi câteva rudenii, după care mi-am luat adio de la mama. În stradă mă aştepta în maşină Gaby Pop cu soţia, dar din păcate erau pe partea opusă cimitirului şi la traversarea şoselei s-a întâmplat nenorocirea!

Mi-amitntesc perfect cum încercam să traversez, să ajung la ei. Atunci a sunat telefonul celular. Era Simona, nepoata mea  din Italia, care vroia să afle ce facem. Mai departe nu-mi amintesc nimic, acolo s-a  s-a rupt firul, sau filmul! În maşina care m-a lovit erau două persoane, soţ şi soţie, care m-au vizitat mai târziu şi mi-au povestit cum s-a întâmplat. Eu traversam, eram în mijlocul şoselei şi ei m-au pocnit. Prima lovitură cu farul drept al  maşinii în şoldul meu stâng, a fost atât de puternică, încât m-a proiectat pe capotă, unde am dat cu capul de parbrizul care s-a crăpat. De pe parbriz m-am rostogolit pe asfalt strivindu-mi cotul drept. Îmi imaginez un film de groază pentru ei când le-am apărut pe capotă. Au chemat salvarea…

Când  m-am trezit eram pe targă în „salvarea”  pompierilor din Tinca în vreme ce un bărbat mă întreba dacă mă doare ceva şi dacă ştiu că am fost lovită de o maşină. Nu, nu ştiam şi oricât mă străduiam să înţeleg ce se întâmplă nu puteam reface filmul acelei zile!

M-am abandonat în mâna lor şi-n puterea lui Dumnezeu. Omul, de lângă mine, medic ori paramedic ce-o fi fost, Dumnezeu să-l ocrotească, era foarte grijuliu şi mi-a explicat că mă transferă în „Salvarea Smurd” care ne  venise în întâmpinare de la Oradea să mă preia. Când m-au scos cu targa am văzut numai cerul albastru pictat cu nori albi ca într-o stampă. Eram în localitatea Miersig şi mi s-a părut c-am ajuns apoi repede la spital la Oradea. Nu mă durea nimic, dar aveam o stare greu de explicat. La mama nu mă mai gândeam, ştiam că pentru ea totul se terminase aici pe pământ şi că eu mi-am împlinit misiunea!

La secţia „Urgenţe” am stat vreo două ore pentru tratament şi supraveghere, dar când m-am ridicat de pe pat totul se învârtea cu mine, iar când am vrut să păşesc… o durere ascuţită nu mi-a permis să mă sprijin pe piciorul stâng. Alt drum cu targa la „Radiologie”, alt control, dar nu  era vorba de o fractură ci numai de o contuzie foarte puternică a şoldului. Gaby şi Maria, care aşteptau afară, au fost lăsaţi să intre. Mi-au adus geanta ochelarii şi telefonul mobil, adunate  de ei de pe şosea, apoi au plecat la Tinca unde îi aşteptau copiii. Am ajuns pe secţia de Neurochirurgie la ora 2 noaptea, instalată într-un salon unde le-am deranjat probabil somnul celorlalte bolnave, dar şi odihna personalului medical… Mă năpădeau gândurile şi nu m-a luat somnul până dimineaţa când au venit cu perfuziile!

Când a venit la „vizită” doctoral Mohanu cu suita, aveam de ales dacă rămân în Spital, fiind obligată să plătesc spitalizarea (ăsta era regimul accidentelor rutiere), ori sunt liberă să plec fără riscuri, neavând fracturi. Am ales externarea, deşi ştiam că acasă voi fi singură, dar nu ştiam cât voi avea de suferit.

La înmormăntarea  mamei nu era posibil să ajung, leziunile dureroase şi starea de şoc nu-mi permiteau acest lucru. Am sunat-o pe nesora de la Reşiţa să vină ea cu soţul şi cu fiica să  se ocupe  de înnmormântare, dar plângând, mi-a spus că maşinile lor sunt defecte şi că nu pot veni! Nesoră, nefiică, nu ne ajutase nici în cei şase ani grei deşi mamei îi era dor de ea şi i-am transmis dorinţa mamei că vrea s-o vadă! A venit într-o vară, dar mama îşi pierduse deja vederea, şi cum nu mai avea nici conştienţa de ceea ce se întâmpla în jurul ei, vizita nesorei a fost nulă, cel puţin pentru biata mea mamă.

În curând se împlineşte anul de la moartea mamei, dar n-am putut face efortul să mai scriu. După accident recuperarea a fost grea şi m-a afectat pentru tot restul vieţii! „A vrut să vă ia cu ea”, şi-au dat unii cu părerea. Da, asta îmi trecuse şi mie prin minte. La mormântul mamei am ajuns mai târziu. M-am gândit că acum se odihneşte lângă tata şi lângă feciorii ei, Lica şi Petru. Cu eforturi, cheltuieli şi drumuri la Tinca reuşisem înainte de accident să aranjez mormintele, să le pun şi Crucea de marmură. Parastasul de 40 de zile l-a făcut nepoata mea Simona care venise cu familia din Italia.

Când mi-am mai revenit am început să pregătesc pentru tipar cartea mea de poezii „NICIODATĂ LIMAN”, un volum selectiv în care sunt incluse si poeziile scrise pentru mama.

Mi-e tare dor de mama, un  dor care doare, dar am tot amânat să merg la preot sau la psiholog. Îmi fac reproşuri, că unele lucruri nu le-am făcut cum trebuia, îi tot privesc fotografiile şi vorbesc cu ea plângând. Plâng pentru suferinţele ei de-o viaţă, plâng pentru durerile mele şi pentrucă nimic nu se mai poate schimba. Îi cer iertare spunându-i: „Iartă-mă mamă, iartă-mă că eu nu mă pot ierta!”

———————————–

Fotografie:Mama, tata şi cei cinci copii (1959)

Sabina MĂDUŢA

Duminică, 24 mai 2015

Oradea

Editura SINGUR a înfiinţat Colecţia SCRISUL DE AZI. Vor fi tipărite cărţi ale autorilor români în 50 exemplare (poezie, proză, eseu, teatru, interviuri, reportaje, jurnale, memorialistică, epigrame etc.), format A5, 90-100 pagini  fiecare (text alb-negru, fără imagini), coperta color, laminată. Această colecţie este posibilă datorită sprijinului unui sponsor ce doreşte să rămână anonim. Locuri limitate!

Din această colecţie s-au tipărit până acum 17 titluri.

Autori înscrişi:

1.Mihai-Victor AFILOM (poezie, o carte)

2.Petru JIPA (o carte)

3.Lia Filoteia RUSE (o carte)

4.Constantin MÎNDRUŢĂ (poezie, 4 cărţi)

5.Florica GHIGEANU (poezie, o carte)

6. Mariana BRASLAŞU (poezie, proză, 2 cărţi)

7. Melania Rusu CARAGIOIU (o carte)

8.Elena TRIFAN (poezie, o carte)

9.Al FRANCISC (2 cărţi)

10.Magdalena ALBU (o carte)

11.Tatiana SCURTU MUNTEANU (o carte)

12.Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG (proză, o carte – înscrisă şi la

CINELITERATURA spre ecranizare)

13.Ştefan Doru DĂNCUŞ (POEZIE, PROZĂ, 2 cărţi)

14.Getuţa ZECHERU (POEZIE,  o carte)

15.Olimpia DANCI (POEZIE, o carte)

16.Cristi IORDACHE (POEZIE, o carte)

17.Remus FOLTOŞ  (POEZIE, o carte)

18. Maria FILIPOIU (o carte)

19. George STĂNCIULESCU (POEZIE, o carte)

20.Constantin  PREDESCU-NEACŞU (POEZIE, o carte)

21. Carmen Georgeta POPESCU (POEZIE, o carte)

22.Dumitru SAVA, Veronica POPA (POEZIE, o carte)

23.Anna-Nora ROTARU (POEZIE, o carte)

24.Camelia CRISTEA (POEZIE, o carte)

25. Vasile BELE (POEZIE, o carte)

26. Franko SICRA (o carte)

27.Ana ARDELEANU (POEZIE, o carte)

28. Victor Nicolae CIOBANU (POEZIE, o carte)

29.Dumitru SAVA (POEZIE, PROZĂ, 2 cărţi)

30.Stelian PLATON (POEZIE, o carte)

32. Dumitru ICHIM (o carte)

33. Anca TĂNASE (o carte)

34. Ionel Iacob BENCEI (o carte)

35. Liliana PETCU (POEZIE, o carte)

36. Claudius Miron ISFAN (o carte)

37. Milena MUNTEANU (PROZĂ, o carte)

38. Mariana Zavati GARDNER (POEZIE, o carte)

39.Ioan Romeo ROŞIIANU (POEZIE, o carte)

40.Tudor PETCU (o carte)

41.Constantin ZAVATI (o carte)

42.Constantin T. CIUBOTARU (TEATRU, o carte)

43. Crina Decusară BOCŞAN (o carte)

44. Rodica MARCU (o carte)

45.Cristina MIHAI (2 cărţi)

46. Maria Teodorescu BĂHNĂREANU (POEZIE, o carte)

47.Luminiţa SĂCELEANU (POEZIE, o carte)

48. ALEXA GAVRIL BÂLE (o carte)

49. Carmen Georgeta POPESCU (PROZĂ, o carte)

50. Ştefan Lucian MUREŞANU (2 CĂRŢI)

51. Ioan DRAGOŞ (o carte)

52. Gelu DRAGOŞ (o carte)

Menţionăm că volumele unora din autorii înscrişi în această colecţie au fost deja tipărite şi trimise acestora. Autorii interesaţi vor achita 500 lei în contul de mai jos:

Asociaţia GRUP MEDIA SINGUR – ALIANŢA ARTELOR

Loc. Târgovişte, jud. Dâmboviţa

OP 1, Ghişeu 3, CP 19

CUI/ CIF: 339 06 907

Cont BCR Târgovişte

IBAN: RO 94 RNCB 0128 1441 5407 0001

SAU:

Card Banca Transilvania:

Nume: BUMB GRIGORE MARINEL

Cod Swift: BTRLRO22DBA

Cont IBAN: RO 66 BTRL 01 601 201 P 945 81 XX – PENTRU LEI

Nume: BUMB GRIGORE MARINEL

Cod Swift: BTRLRO22DBA

Cont IBAN: RO 41 BTRL 016 042 01016 042 01 P 94581 XX – PENTRU EURO

Banca Transilvania, Târgovişte

Jud. Dâmbovița

Contact:

Mail: dorudancus@gmail.com

Telefon: 072-444.35.87072-444.35.87

Adresă poştală: Editura SINGUR

OP 1, GHIŞEU 3, CP 19

Loc. Târgovişte, jud. Dâmboviţa

OFERIM:

1.ISBN GRATUIT

2.Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale GRATUIT

3.Expediere prin Poşta Română GRATUIT

4.Tehnoredactare GRATUIT

5.Realizare copertă GRATUIT

6.Cele 10 exemplare pentru Biblioteca Naţională, incluse în preţ

7.Listă de adrese reviste de cultură naţionale GRATUIT

8.Mediatizare prin GMS-AA (cu posibilităţi de înscriere în Grup Media SINGUR-Alianţa Artelor)

9.2 postări GRATUITE  fragmente de carte pe site-ul cultural interactiv www.revistasingur.ro (CCA. 3.000 membri)

10.Fără limită de vârstă

11.Fără condiţii  debutanţi

CERINŢE:

1.Primim manuscrise culese la calculator, cu diacritice.

2.Autorul decide dacă îi apare fotografia sau nu

3.Corectura aparţine autorului (la cerere o poate face şi editura)

————————————————

Ştefan Doru DĂNCUŞ

Director Editura SINGUR

Târgovişte, 25 mai  2015

Cu puţin timp în urmă, când l-am felicitat pe prietenul Mircea Radu Iacoban la împlinirea vârstei de 75 de ani, el mi-a răspuns glumind: „75? Cum de s-a întâmplat? Probabil că nu am fost atent!”

Teoretic ar fi fost posibil să-i scape “amănuntul” pentru că M.R.I. este şi a fost întotdeauna un om foarte ocupat. Cu aproape de toate. Suntem prieteni de când aveam amândoi 16 ani şi oricât m-aş strădui, nu reuşesc să înregistrez multiplele activităţi ale sale. Nu împlinise 20 de ani şi transmitea la radio meciurile de fotbal ale echipei nationale, însoţind-o şi peste hotare. A publicat prima sa carte fiind student. A fost responsabilul subredacţiei revistei “Viaţa studenţească”, dar şi conducătorul cenaclului literar al studenţilor ieşeni (din care făceau parte Marin Sorescu si alţi câţiva printre care şi…eu). A fost unul din ctitorii revistelor “Iaşului literar” şi “Convorbiri literare” în format actual, secretarul de redacţie al revistei “Cronica” şi vreme de aproape două decenii secretarul filialei Uniunii Scriitorilor. Iacoban a înfiinţat şi a fost primul director al Editurii „Junimea”, prozator (oare câte romane şi culegeri de proza scurtă s-au adunat?), dramaturg, autor de scenarii de film şi de teatru radiofonic, redactor de carte (la cărţile altora), membru în juriile unor concursuri literare, corespondent pe frontul din Transnistria. A condus timp de unsprezece ani Teatrul Naţional din Iaşi şi alţi ani, până la pensionare, Teatrul pentru tineret “Luceafărul”. Continuă să publice romane, scenarii, schiţe şi să deţină de ani de zile o tableta jurnalistică, cu apariţia de trei ori pe săptămână la un cotidian.

Nu am terminat. Mircea Radu Iacoban are şi…timp liber. Joacă şah frecvent, este vânător şi pescar amator (destul de ghinionist), îl preocupă fotbalul, călătoreşte mult şi revine des în Bucovina de care, presupun, e îndrăgostit. Îl interesează pictura, medicina, muzica cultă, gastronomia, istoria şi nu ştiu când găseşte timp să cutreiere pădurile în căutare de hribi şi mânătărci.

Şi uite aşa s-a întâmplat că… nu a fost atent cum au trecut anii! Dar în ziua aniversării, a fost lansat încă un volum de M.R.I.  Întitulat “Trăim o singură data”. Cartea, numărând aproape 700 de pagini, este un jurnal cuprinzând notaţii ale autorului pe o perioadă semnificativă, din anul 2004 până la sfârşitul anului 2014. Cu ochiul atent al gazetarului născut, cu sensibilitatea scriitorului, cu spiritul critic al…criticului, cu umorul omului de bun gust, sunt notate fapte, idei, situaţii care crează imaginea caleidoscopică a perioadei.

„Te sinucizi”, l-au avertizat prietenii care au aflat de intenţia de a publica jurnalul, “vei irita şi-n dreapta, şi-n stâga”… Dar nu e Iacoban omul care să se teamă de reacţiile autorităţilor sau ale celor (mulţi) pomeniţi în Jurnal.  Rânduite într-o specie literară a genului memorialistic, notaţiile pertinente ale autorului au ieşit în lume, punând uneori în umbră scrierile de ficţiune ale altora. Iacoban îşi numeşte noua carte “un jurnal polemic”. Asumându-şi riscul să irite persoane, să zdruncine rutina, să pună întrebări incomode, dar şi să propună soluţii inteligente, Jurnalul lui Iacoban reuşeşte să fie o scriere interesantă şi adevărată, o lectură pasionantă şi, de ce nu?, instructivă.

———————————————–

Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

mai 2015

Nu e-n lumea asta…

Nu e-n lumea asta, zâmbet ca al mamei,
Nu e strălucire, ca în ochii ei;
Nu pot da uitării, chipu-i de icoană,
Şi nici clipa-n care, a plecat spre Zei.

Zile trec în fugă, neputând să şteargă,
Lacrimile-i calde, ce au curs ades-
Anii de băjenii, fără de hotare,
O înalţă şi mai, într-un neam ales.

Nu e-n lumea asta şi nici nu va fi mai,
O fiinţă-n care să-i văd chipul ei-
Va rămâne veşnic, o făptură sacră,
Ce-a dus crucea vieţi-n anii cei mai grei.

Nu pot da uitării, chipu-i de icoană,
Şi nici clipa-n care, a plecat spre Zei…

La mormântul mamei…

La mormântul mamei, arde-o lumănare-
Cine-o fi străinul care-a poposit?!
Printr-ai noştri, nu cred s-aibă căutare
Locul unde zace, cea ce ne-a iubit.

Cum pe lumea asta, nu cunosc vreun suflet,
O fiinţă care, să-şi fi amintit,
De-al ei zâmbet suav, de-al ei molcom plânset,
Cred că-i cerşetorul, de atâţi hulit.

El îşi aminteşte de-o femeie care,
I-a dat bani şi haine şi i-a şi zâmbit,
De-acel suflet tandru, de un suflet mare,
Ce ştia s-aline pe-orice obidit.

La mormântul mamei, arde-o lumănare-
Cine-o fi străinul care-a poposit?! …

HAMSIN

   Va amintiti de ultimul hamsin? A fost o arsita teribila…Si a tinut cateva zile dracia aia de caldura, nici macar pe seara nu s-a racorit…Ei bine, in zilele alea de cuptor s-a intamplat ceva interesant.

   In prima seara, am simtit ca nu-mi gasesc locul in apartament cu toate ca am aparat de aer conditionat. Asa ca am iesit in parculetul de langa complexul comercial, la doi pasi de blocul nostru.

-          Bine ca ai venit! m-a intampinat bucuros domnul Biton, vecinul de la opt. Sunt aici de un sfert de ora si nu se iveste nimeni sa-l fac o tabla…Daca vrei sa nu simti caldura, joaca table.

  Biton avea si cateva sticle de bere, asa ca am acceptat. Nu au trecut nici cinci minute si a aparut  Menase cu un taburet. Apoi s-a infiintat Leopold Gurnist cu cateaua, nevasta-sa il trimisese s-o plimbe…Cand a venit Haim gruzinul in pajama si cu o sticla de vodka, eram deja bine dispusi. Ca sa nu lungesc povestea, cu un telefon, doua plus un esemes, au coborat si altii, adica toata garnitura. Am petrecut asa cam pana la miezul noptii…

In a doua seara, am sosit cu totii imediat dupa stirile de la televiziune. Nu lipseau tablele, un joc de remi, reviste, bauturi racoritoare, ma rog, tot ce trebuie ca sa te faci ca nu ti-e cald. Era relativ bine, pe cuvant…Si atunci a aparut, nu stiu de unde, un omulet imbracat in negru, chiar ma intrebam cum naiba nu se sufoca in costum, si s-a adresat grupului:

-          Autorizatie de la Primarie aveti?

Noi am crezut ca vrea sa intre in vorba, asa ca l-am lasat in plata domnului, inca un chibit n-o sa ne strice cheful. Dar el o luase in serios.

-          Unde e autorizatia de la Primarie?

S-a dovedit ca-i un inspector insarcinat cu chestii din astea.

-    La ce dracu vrei autorizatie? l-a repezit Biton…In casa ne coacem, ne trebuie autorizatie ca sa ne racorim nitel?!

-    Va racoriti sau nu, asta nu e treaba mea, a precizat omuletul. Ati deschis aici un club, jucati jocuri de societate, beti bere, trebuie autorizatie.

-    Tine o bere si intinde-o! a pus punct Biton. Si sa nu te mai prind pe-aici, ca-ti rup picioarele…Valea!

   In a treia seara, nici nu ne-am adunat bine in plen, ca a aparut un politist.

-          Am fost sesizati ca ati deschis un club clandestin. Imprastiati-va!

-          Asculta, domnule, i-a servit replica Haim Nasgatasvili, agitand niste castaniete in buzunarul pijamalei. Nu e nici un club aici, asa ca fa bine si paraseste-ne. Berea e de acasa, ziarele le-am cumparat cinstit, ne racorim si noi cum putem. Asa ca lasa-ne, ca avem calduri..Clac-clac.

Omul ordinii a inteles si s-a retras strategic…

Am facut putin haz pe chestia asta si chiar ne intrebam cine o sa ne mai viziteze maine… Cel care a aparut, pentru ca n-am scapat, era un tip cu barba si cu redingota. Ne-a salutat cu bunavointa si a inceput sa imparta carti de rugaciune.

-          Sunteti mai mult de zece, a constatat el, asa ca e numai bine pentru rugaciunea de seara. Spuneti dupa mine…

Dansul a inceput sa se roage, asa ca incet si discret, noi ne-am strans catrafusele si, vorba aia, am facut pasi. Nu ca ne-am teme de ceva sau de cineva, dar  tocmai atunci, exact in clipa aia, s-a spart hamsinul.

Si ne mai asteptau si sotiile acasa…

Dorel Schor

Israel

George Anca

SUNT LACRIMAE  RERUM  (seminar)

(lat.)

Ai de ce varsa lacrimi

(pentru lucrurile pe care le vezi)

VERGILIU,Eneida,I,462.
Exclmatia lui Enea,
care vede in Cartagina
un sir de tablouri
din razboiul Troian

Raspunsurile la examenul de literatura universala si
comparata,An III, Litere-Teologie,
Universitatea Valahia- Targoviste

Autorul epopeii intemeietoare Eneida impleteste-n aceste cuvinte aspectul rea al vietii:Sunt lucruri pentru care plang sau pentru care ai de plans , dar merge dincolo de aparente , descoperindu-ne de fapt ca Noi plangem in lucruri si de aceea ca Exista lacrimi in lucruri si simtim cum ne pica in suflet lacrimile lucrurilor pentru ca Lucrurile si ele plang.

Si atunci incep sa cred ca lucrurile lacrimilor sunt inimile oamenilor,ca, lacrimile lucrurilor sunt creatiile ce-au izvorat din sufletul omenirii, pururi inlacrimat in lucruri.l

Violeta- Simona Bucur

Traducerea se poate face in mai multe feluri:

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Lucrurile plang in noi
Noi plangem in lucruri

Este usor a plange dar adevarata plangere  – adevaratele lacrimi – e durerea simtita in suflet atunci cand suferi.Nu e o rusine sa plangi,dar lucrurile pentru care plangem,trebuie sa merite lacrimile noastre.Depanarea momentelor de tristete o poate face doar cel puternic,daca intradevar isi doreste lucrul acesta.

Dar lacrimile pot fi si de fericire.Ori atunci plangerea nu este provocata de o tristete ci de o mare bucurie.

Plangerea aceasta poate fi vazuta si in actiunile noastre ,in ceea ce facem.Nu trebuie neaparat sa ne curga lacrimile atunci cand plingem.Dar oricum ar fi ,lacrimile reprezinta un mod de a ne descarca sufletul bolnavde suferinta sau de ne a striga la ceruri bucuriile cele mari. Ioana (Savu) Ilie.

Si lucrurile au lacrimi; si lucrurile plang-metafora personificatoare a strabatut veacurile,depasindu-l pe Vergilius si epopeea sa. Descoperim sensul adanc al lucrurilor pentru care plangem sau pentru care merita sa plangem, descoperim ca sunt lucruri pentru care avem de plans ,ca exista lacrimi in lucruri, lacrimi care ne picura in suflet.

Lacrimile lucrurilor sunt,poate,creatiile izvorate din sufletul omenirii,operele nemuritoare ce dainuie peste un timp inlacrimat in lucruri.

Claudia -Aurora(Zamfir)Cojocaru

Sunt lucruri pentru care plang, pentru care ai de plans ;
Exista lucruri si lucruri,si lucrurile plang.

Cugetarea a invins furtunile, oricat de pustiitoare ale timpului si este interesanta de tradus si astazi.Sa descoperim sensul adanc al lucrurilor pentru care merita sa varsam lacrimi din ferestrele sufletelor (ochii),larg deschise in fata adevarului, iubirii si artei.

Lacrimile lucrurilor ne picura in suflet tristete dar nu ne fac mai buni, mai toleranti,mai sensibili.Sa exersam acel juriu ,”constiinta noastra”, pe care intrebarile trebuie sa cada perpendicular pe ceea ce ne doare, fara nici un anestezic.Raspunsurile pot fi reci ca gheata dar tocmai de aici incepe calirea
.

Sorina (Husor) Ionita

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Aceasta sintagma, consideram ca este revelatoare pentru a ilustra iubirea. Iubirea , sentimentul atat de profund, inmagazineaza intreaga energie vitala a omului. Fara iubire, pamantul n-ar exista, intreaga omenire ar fi nimicita.Viata in lume este atat de trecatoare, noi suntem muritori, suntem supusi pacatelor.Nemurirea am pierdut-o prin pacatul protoparintilor nostri Adam si Eva, in urma savarsirii , moartea a venit in lume. Insa, prin atotbunatatea lui Dumnezeu I s-a ingaduit omului sa revina la starea initiala. Omul este supus greselii insa necontenit trbuie sa acceada spre refacerea legaturilor cu Dumnezeu. Starea decazuta este necesar sa fie depasita prin respectarea poruncilor si implinirea, desavarsirea virtutilor.Una dintre cele trei virtuti: credinta, nadejde si dragoste, vine sa intregeasca finalul act pe calea desavarsirii prin dragoste.

Dragostea, atat de simplu , sau revelator, este prezentata in paginile Sfintei Scripturi – Capitolul 13-I Corinteni- careia i se dedica intregile surse umane prin evidentierea situatiilor carora apartin acestei lumi.

Nimic in aceasta lume, muritoare nu este mai profund decat iubirea. Iubirii i se subordoneaza toate lucrurile, roate manifestarile, toate simtirile simplului muritor atat de parvenit.Dintre toate categoriile iubirii pentru una singura merita sa plangem pana in momentul final- pentru iubirea lui Dumnezeu. Trinitatea,deofiintiunea lui Dumnezeu se manifesta prin iubire.Iubirea fata de oameni atat de marginita este mai presus de orice.Vedem ca Dumnezeu prin necuprinzatoarea Sa iubire fata de propria-I creatie,Ne-a trimis pe unicul Sau Fiu pentru ca sa ni se ierte pacatele.Mantuitorul ne exemplifica iubirea prin Insasi viata Sa- modelul desavarsitei iubiri=modelul Hristos.Il vedem pe Hristos propavaduind in mijlocul Apostolilor,vedem iubirea fata de vamesi, farisei, fata de prigonitorii care L-au rastignit .Prin smerenia sa, iubirea vine ca o dovada a dumnezeirii,chiar si dupa a indurat atatea ispite,dureri, batjocoriri, tot a continuat sa ne iubeasca.Marea Sa iubire o vedem cand si pe cruce iarta pe talharul din dreapta Sa, cel care-si recunoaste pacatele, dar si in momentul incredintarii Maicii Sale Sfantului Ioan Evanghelistul, ucenicul Sau Preaiubit.

“Iubirea de vrajmasi”-o porunca atat de greu de indeplinit pentru zilele de azi, vine sa continue jertfa Mantuitorului prin jertfa noastra, cotidiana in vremurile acestea.Cel ce nu iubeste ni sa nu se gandeasca sa fie mantuit.Iubire aproapelui vine ca o incununare a tuturor faptelor Mantuitorului. Zi de zi aproapele nostru este asuprit, batjocorit, scuipat,defaimat, insa noi,contemporanii ne prefacem ca nu vedem.

Merita sa plangem cu lacrimi amare pentru Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pentru desavarsirea noastra in Iisus.

Valentina Vasile

Sunt lucruri pentru care poti sa plangi ne spune Vergilius sau poate incearca sa ne duca cu gandul ca sunt lucruri vrednice de plans; dar in fond plansul ce este? O eliberare sau o slabiciune? O recunoastere a incapacitatii de a trece peste ceva?O neputinta de a te cunoaste pe tine insusipe tine insusi dincolo de propriile-ti limite?Sau daca-ti cunosti limitele si nu poti trece peste ele?Nu poti rupe acele bariere care sunt un dat.Sau poate ca plansul e sublim, e plansul de fericire, de impacare cu sine, cu aproapele,cu divinitatea.Orice lucru are duoua aspecte:pozitiv si negativ.Spre exemplu focul poate avea semnificatia iadului si ale limbilor de foc ale Duhului Sfanrt;focul arde dumnezeieste ,sfintitor,impaciuitor sau poate fi osanda vesnica.Si plansul are la fel doua sensuri:zbucium,neliniste,durere,neimplinire sau linisyte,fericire,izbanda care vine dupa neliniste,caci linistea nu-ti poate veni decat dupa furtuna. Esti om si esti nemultimit ca esti nemuritor?Sau tocmai trecerea pragului morti este fericirea deplina?Sunt lucruri vrednice de plans, sunt lucruri pentru care poti sa plangi,iti este permis sa plangi,sau nu le poti obtine pana nu plangi;nimic nu este intimplator si acest dat care este conditia umana este in aparenta un lucru de plans dar care iti ofera solutia spre nemurire, omul fiind chip al Lui Dumnezeu are posibilitatea sa se indumnezeiasca avand ca solutie a fi urmator lui Hristos care a fost si Om si Dumnezeu.Plansul si tanguirea pentru pacatele noastre ofera plansul intru fericirea vesnica in comuniune cu Dumnezeu.

Loredana Gustea

Vergiliu,un mare poet al antichitatii este si unul dintre marii creatori a unor versuri cat mai profunde si mai originale .CitatulSunt lucruri pentru care plangise oglindeste in viata poetului ,in destinul sau tragic fiind exilat la Tomis ,departe de familia sa,din cauza versurilor sale.Aici,la Tomis,in singuratate si in timpul iernilor care i se pareau deosebit de aspre ,durerea lui ii inspira versurile in care plange dupa cei ramasi acasa.

Exista si lucruri prin care plangi,iar Vergiliu exprima cel mai bine acest lucru prin ideile exprimate in versurile sale.Versul sau este manuit cu mare abilitate ,de expresie celor mai inalte sentimente umane.Exista si lucruri dupa care plangi iar suferinta provocata,inspira si da versului o deosebita expresivitate .

Simona Neagu

Sunt lacrimae rerum-plansul lucrurilor sau sunt lucruri care plang;sunt lucruri pentru care merita sa plangi ,lucrurile plansului (foloasele plansului).

Toate capodoperele literaturii universale sunt adevaratelacrimae rerum.Tot ceea ce este creat prin jertfa ,sacrificiu sunt adevaratelacrimaecristaline ,pure ,desavarsite,care stiu sa atinga perfectiunea,ele sunt lucrurile plansului,sunt rezultatele,pline de sacrificiu ale autorilor istoviti de munca,cu gene ostenitesi istoviti de cautarea absolutului.

Creatia lor care a necesitat”plansul”(sacrificiul) ne face pe noi sa exprimam sunt lacrimae rerum adica sunt lucruri pentru care merita sa plangi,doar prin simplul fapt ca exista.Si din plansul lucrurilor lui izvoraste plansul lucrurilor noastre.

Plansul aduce mantuirea, aduce capodopera ,insusi Mantuitorul a plans in sinea Lui:”Eli,Eli,lama sabactani”-”Dumnezeul Meu,Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit”sau”Doamne,iarta-le lor ca nu stiu ce fac”.Mantuitorul plangea,ii plange sufletul,la fel si Maica Domnului insa prin “plans”,”jertfa”,”sacrificiu” ne-a adus mantuirea,a invins moartea.Iata cel mai mare folos al lucrurilor planse.

Lucrurile plang-plangi si tu cu ele.Plansul unuia imprumutat cu plansul tau si al celuilalt sa se amestece in”plansul lucrurilor”cel mare care sa dea siguranta,originalitate unui concept ca al celui de “literatura universala”.

Lacrima mea,a ta sa fie doar o picatura din oceanul denumit sunt lacrimae rerum.

Elena Otilia Voicilas

Exista lucruri care te fac sa plangi

Notiune de “plans” implica o suferinta de cele mai multe ori Durerea,suferinta pot provoca lacrimi.Insa una dintre Fericiri ne spune:”Fericiti cei ce plang,ca a lor este Imparatia cerurilor”.Lacrimi de bucurie sau de tristete,o stare nedefinita intre doi poli:suferinta si fericire.

In fata lui Dumnezeu cei nefericiti pe pamant se vor bucura pentru eternitate.Sunt lucruri care iti provoaca o anumita stare (de neliniste, de tristete,de suferinta):faptele libere si constiente ale celor din jur sau involuntare,gesturi,intimplarile zilnice din viata unui om,chiar viata care e trecatoare.Toate aceste lucruri ne transmit “ceva” si ne determina sa reactionam.

Mariana Daniela Matei Radu

Sunt lucruri pentru care trebuie sa plangi
Lucruri pentru care plangi
Lucrurile plang in noi
Sunt lucruri ale lacrimilor
Noi plangem pentru lucruri
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Lucrurile plang in noi

Lucrurile plang in noi pentru ca lucrurile din noi (sunt)pot fi sau sunt pacatele noastre,sau semnele lasate de acestea.Prin ele plangem si noi.Lacrimile sunt cele care curata sufletele noastre;ele -lacrimile -vor fi varsate oricum. Este timp pentru fiecare sau va veni timpul lor.

Este mai bine sa plangem acum decat sa plecam incarcati dincolo.

Tatiana -Gabriela(Pricope)Bivolescu

Sunt lucruri pentru care plangi

Se stie sigur ca nu exista om pe pamant care sa nu fi plans nacar o data in viata.Poti plange din cauza unei nenorociri,dar si de bucurie.

Potrivit citatului biblic “Fericiti cei ce plang,ca a lor este Imparatia cerurilor” – cei nefericiti se vor bucura inaintea Domnului.

Valentina-Daniela Grigore

Lucrurile pot fi izvor al lacrimilor

Violenta fizica sau verbala,absenta sau prezenta unui lucru pot provoca suferinta,suferinta care se materializeaza in lacrimi.Cel de langa tine,cel pe care il vezi,plange pentru ca sufera,dar lacrimile pot exprima si bucurie.Deci,lucrurile se transforma in lacrimi de bucurie sau tristete.

Lacrimile se nasc din lucruri si mor in lucruri.

Opera de arta presupune imaginatie,munca ,dragoste,perseverenta ,renuntare,compromisuri si multe lacrimi din partea creatorului sau a celor care-l cunosc.Atunci de ce nu renunta la opera de arta?Din egoism ?Nu,opera creata este o mare parte din viata si sufletul sau si continua un sir de suferinte si lacrimi care mai tarziu sunt uitate si eclipsate de roadele muncii de creator.

Nicoleta-Alina Gheorghe

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Eu consider ca sunt foarte multe lucruri care ni se intampla in viata, lucruri care ne sensibilizeaza mai putin, sau mai mult, in asa fel incat,uneori chiar plangem pentru unele lucruri intamplate noua sau semenilor nostri.

Astfel plangem atunci cand pierdem o persoana draga, varsam lacrimi pentru o iubire imposibila, plangem cand avem sufletul intristat s.a

Dar, consider ca trbuie sa plangem cu adevarat atunci cand din cauza pacatelor, sau a unei vieti necrestinesti suntem in pericol de a ne pierde sufletele.Trebuie sa plangem pentru pacatele noastre, ca sa ne purificam spiritual.Daca nu vom plange acum, daca nu vom avea lacrimi de pocainta, o sa plangem vesnic.

Putem avea multe varsari de lacrimi, pentru ca nu putem obtine un lucru pamantesc, dar trebuie sa plangem daca nu putem obtine fericirea vesnica-scopul tuturor.

Lacrimile de pocainta sunt lacrimi bineplacute lui Dumnezeu pentru ca prin acestea recunoastem ca am gresit si vrem sa ne indreptam.

Domnul este asa de bun cu noi incat ne-a trimis pe Fiul Sau, care a suferit, a patimit, a plans datorita noua, din cauza nenumaratelor noastre pacate.

Asadar trebuie sa plangem pentru a primi iertare, si pentru a fi vrednici de bucuria vesnica.

Cu adevarat merita sa plangem pacatele, aici, pe pamant,cand inca suntem in trup si putem lucra pentru a noastra mantuire.

Mihaela Badea

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Eu cred ca in viata noastra trebuie sa avem lacrim,lacrimi de pocainta si cu aceste lacrimi sa ne purificam sufletul, sa spalam pacatele pe care le-am savarsit , unele mai grave iar altele mai putin grave.

Pacatele noastre sunt multe, incat noi nu constientizam ca multimea lor , a pacatelor ajunge la cer.dar niciodata, oricit de grave ar fi pacatele,nu trbuie sa deznadajduim ci cu lacrimi de pocainta sa strigam din adancul sufletului catre Dumnezeu.Dumnezeu are dragoste nemarginita,Dumnezeu este iubire, iar lacrimile noastre vor fi vazute de Dumnezeu si ne va ierta, vazand cainta noastra.

Merita sa plangem pentru pacatele noastre , caci daca traim dupa voia lui Dumnezeu vom dobandi imparatia cerurilor pentr ca “ceea ce ochiul n-a vazut si la urechea omului nu s-a suit, acestea le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El”. Cu adevarat merita sa ne plangem pacatele, aici pe pamant,cand inca suntem in trup si inca putem lucra pentru mantuirea noastra, caci suntem singuri,pentru ca Dumnezeu este pururi cu noi.

Daca nu vom plange acum, daca nu vom avea lacrimi de durere vesnic iar nu va fi “scrasnirea dintilor” si de unde nu mai este cale de intoarcere.Acele lacrimi nu vor mai impresiona pe nimeni.Lacrimile de pocainta pe care le avem acum, in lumea aceasta au un mare rol, pentru ca ne fac sa ne simtim usurati, elibereati si nu ne impovareaza.

Putem avea lacrimi pentru multe lucruri, de exemplu pentru faptul ca nu putem obine un lucru pamantesc sau pot fi si lacrimi de rautate, pentru faptul ca n-ai reusit sa faci cuiva un rau.Aceste lacrimi nu merita sa existe.

Lacrimile de pocainta sunt lacrimi in schimbul carora vom primi cumina vesnica si fericirea la care noi poate niciodata nu gandim.

Asadar, lucrurile pentru care merita sa plangem sunt pacatele noastre.

Veronica Sandu

Si lucrurile sunt insufletite

E adevarat ca lucrurile sunt obiecte reci dar cand reactioneaza cu oamenii se intampla ceva minunat se insufletesc si devin parte componenta din viata si personalitatea omului caruia apartin.

Cineva a spus ca “omul sfinteste locul”, dar a uitat sa adauge ca trezeste la viata tot ce exista in jurul lui.Este o relatie complementara, o complicitate duala intre om silucrurile din preajma lui;ele completeza omul, intrgindu-l , iar omul da lucrurilor “viata”.

Ar trebiu sa ne intrebam de ce afirmam aceste lucruri.Pentru ca toate lucrurile sunt facute de om(in acest secol, in care traim,din cauza progresului si a tehnicii avansate totul pare sa se robotizeze,inclusiv relatiile interpersonale si comunicarea dintre oameni,urmind parca un stereotip).

Uneori uitam sa ne bucuram de micile placeri ale vietii, nu mai apreciem nimic la adevarata valoare, am devenit insensibili si putin rautaciosi.Mi-ar fi placut sa traim intr-o alta perioada;cred ca pulsul societatii de dinainte era altul.Cu siguranta as fi simtit,vazut si invatat sentimentele care ne caracterizeaza ca fiind oameni.Stim noi oare,cu adevarat ce inseamna iubirea,loialitatea,tradarea,minciuna,curajul?Nu cred,tratam totul cu superficialitate si nu reusim sa patrundem in esenta lor.De ce a disparut sensibilitatea la frumos?De ce incercam sa ne reprimam sentimentele si impulsurile?

Eu am nevoie de frumos in viata mea,am nevoie de lucruri si sentimente care sa ma defineasca,sa ma ancoreze si sa ma ghideze.

Adriana Raluca Stoica

Lacrimile plang in noi

Lacrima este simbolul suferintei,o exteriorizare a acesteia.Plangerea in noi este mai dureroasa decat toate suferintele pentru ca ea ne picura sufletele cu durere.Plangerea in noi este cu atat mai dureroasa cu cat nimeni nu ne poate sterge lacrimile.Plangem pentru noi sau plangem pentru altii.Plangem pentru lucrurile care le-am facut sau pe care nu le-am savarsit inca dar le vom face.Numai cine nu plange nu a cunoscut durerea,numai cine nu plange nu se curata de rele.In credinta noastra ortodoxa se spune ca de ne vom caii trei zile pentru pacatele noastre, pacatele ne vor fi iertate.Sa plangem deci trei zile neincetat pentru sufletul nostru si va fi salvat.Sa plangem pentru altii care nu vor fi salvati sau care nu au cunoscut lacrima niciodata.

Nicoleta-Simona Bivolaru

Lucrurile care plang
Plansul lucrurilor
Lacrimile lucrurilor

Cum am putea oare patrunde intelesul atat de profund al acestei sintagme?Desi ea este alcatuita doar din patru cuvinte,in ele sunt cuprinse poate intregul mister al vietii si al soartei noastre trecatoare.Daca am urma indemnul acestei sintagme si am pleca privirea si mai ales sufletul catre toate lucrurile fie ele mai insemnate sau nu,am putea sesiza ca nu suntem singuri.Nu suntem singuri nici cand radem,dar nici cand plangem.Am vedea ca atunci cand noi suferim sufera tote lucrurile care ne inconjoara.Plansul lor poate nu se vede si nici nu se aude dar in mod categoric se simte.Nu toti oamenii sunt insa capabili sa simta acest plans si aceasta durere neimpartasita ci numai cei care pot vedea dincolo de latura lor egoista.Cei care reusesc sa inteleaga ca omul nu e niciodata singur nici cind rade ,nici cand plange.Cu el rade sau plange intregul univers.El trebuie numai sa fie capabil sa-si impartaseasca atat bucuria cat si durerea,caci prin aceasta impartasire bucuria atinge apogeul iar durerea e alinata mai repede si mai usor.Exemplul suprem al lacrimilor si durerii impartasite este chiar Hristos Cel care a baut cupa plina de lacrimi si de durere a omenirii pentru a aduce mantuirea,iar cei care s-au facut partasi la aceasta suferinta au putut ajunge la adevarata fericire,la raiul spre care tinde orice om de la inceputul existentei sale.

Aceste lacrimi ale lucrurilor au fost cantate si de poporul nostru incepand de la literatura populara si pana la marii poeti si scriitori ai nostrii.Marele nostru poet a stiut sa-si faca partas,bucuriei sau durerii sale, intreaga natura ba chiar intregul univers.Cu el plange intregul univers drama singuratatii sale:Caci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece.

Emilia Tomescu

Sunt lucruri pentru care plangi.Sunt momente,sunt cuvinte,sunt fapte,sunt oameni care starnesc in fiinta noastra sentimente contrarii,de bucurie sau tristete,de ura sau iubire si elibereaza acele energii care de multe ori ne tin sufletele incatusate.Fiecare lacrima spune ceva.Fiecare lacrima o varsam pentru altceva.Este normal sa plangi la durere,dar parca nici o bucurie nu e deplina fara sa versi o lacrima.Si atunci poti plange pentru tot,chiar doar pentru faptul ca soarele rasare,caci bucuria inceperii unei zile se prelungeste cu fericirea noptii, cand visul iti poate aduce si el motive sa plangi.

Ioana Alina(Honciu)Gheorghe

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Aceasta sintagma este revelatoare pentru a arata iubirea .Acest sentiment,iubirea,inglobeaza dragostea a tot ce ne inconjoara(natura,patrie,persoane dragi).Lacrimile varvate pentru aceste “lucruri”pot fi de fericire sau de tristete.

In momentul savarsirii unui pacat versi lacrimi de pocainta ,lacrimi care spun durerea din suflet.Sufletul tau plange o data cu tine.

Maria Magdalena Dima

Exista lucruri pentru care merita sa plângem

Intr-adevar,in viata exista lucruri care merita si dau substanta lacrimilor noastre.O greseala,indiferent daca are o mai mica sau mai mare importanta,uneori ne poate stoarce rauri de lacrimi ce izvorasc din adancul sufletului sau al constiintei noastre.Chiar daca unii spun ca lacrimile nu pot fi decat una din multele modalitati de exprimare a sentimentelor,a trairilor,a emotiilor care ne incearca sufletul intr-un anume moment din viata.Sunt o eliberare,o descarcare a tuturor energiilor negative ce exista in corpul nostru.Nu trebuie sa pierdem insa din vedere motivul care la provoaca.Plangem pentru o greseala,plangenm cate o data in fata unei icoane sau mai plangem de fericire.Exista intr-adevar lucruri pentru care merita sa plangem fara sa ne stirbim demnitatea si fara sa dam dovada de slabiciune.

Ioana Alina MAnole

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Lucrurile plang in noi

Vergilius canta dragostea, puritatea acestui sentiment, sensibilitatea umana.Omul are o viata zbuciumata care trebuie traita.

Omul puternic reuseste sa depaseasca obstacolele.Lacrimile reprezinta un simbol de eliberare(mijloc de eliberare)dar pot fi si semnul tristetii sau bucuriei(cu o usoara tenta de tristete).A plange din nimic nu este o cale spre mai bine dar si a nu plange de loc nu este o solutie pentru fericire.Omul cauta fericirea.Pot fi considerate fericiri scurte, foarte scurte momente ale vietii.De aceea si lacrimile au un scop in trairea omului.Exista lucruri(momente)in viata pentru care merita sa plangi.Aici poate fi acea eliberare necesara amestecata cu durere pentru aceste lucruri(parere de rau in general pentru pierderea sau castigarea lor).Omul reprezinta un ansamblu complex de sentimente si este inevitabila simtirea.Uneori,nevoit,se simte plansul acesta al lucrurilor.

Oana-Izabela(Lita) Petrisor

Sunt lacrimi pentru care merita sa plangi

Lucrurile pentru care merita intr-adevar sa plagi sunt minunile aratate de Dumnezeu oamenilor.Nu tot timpul lacrimile trebuie varsate, dar sufletul si constiinta trebuie sa nu le patezi, pentru ca niciodata nu se purifica plangand.Se purifica prin lacrimi de cainta.Lacrimile care sunt varsate ar trebui sa fie lacrimi de bucurie.

Victoria Bugiulescu

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Plangem cu lucrurile
Sunt lacrimi in lucruri
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Acest vers simbolizeaza iubirea-sentiment atat de profund care inmagazineaza toata energia vitala a omului.

Elena Carmen Mihaleche

Dictonul lui Vergilius care arata ca si lucrurile au lacrimi ne poate duce cu gandul la opera lui Proust “In cautarea timpului pierdut”,opera care aduce in prim plan memoria involuntara.

Noi percepem lucrurile ca pe niste obiecte neinsufletite, dar sunt momente cand acestea ne trezesc amintiri,facandu-se o legatura intre obiect si persoana.Am putea spune ca lucrurile sunt “martori” ai intamplarilor noastre de orice natura, bune sau rele.Pentru Proust madelaina este cea care face apel la memoria involuntara.

“Lacrimile lucrurilor sunt de fapt lacrimile persoanei care este legata sufleteste de acest lucru.Lacrimile pot fi lacrimi de bucurie si lacrimide tristete.Oamenii sunt intotdeauna tentati sa pastreze anumite obiecte pentru a-si aminti de anumite intamplari sau persoane.

Maria Dumitrescu

Lucrurile au lacrimi
Lucrurile plang in noi

Lacrima simbolizeaza suferinta; plangem pentru noi sau plangem pentru cei apropiati noua.Suferinta nu este neaparat fizica, putem plange regretand ceea ce am facut sau ceea ce nu am facut.

Aici prin Lucrurile au lacrimipoate fi vorba de istoria fiecarui lucru, amintirea pe care ne-o provoaca vederea acestuia.

Lucrurile plang in noi-nu lucrurile fizice ci amintirea atator evenimente trecute ne sensibileaza.

Gabriela(Popescu)Barbulescu

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

una dintre fericiri spune:”Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mantui”.Sunt multe lucruri pe pamant pentru care plangem.Prin plans ne exprimam bucuria, fericirea sau dimpotriva, tristetea dezamagirea.Cand suntemtristi cineva ne spune “Plangi!Si te vei simti mai bine”.Intr-un astfel de moment nu ne punem intrebarea daca exista lucruri pentru care merita sa plangi?Sau nu?Dar exista momente in viata in care fericirea este atat de intensa incat nu poate fi exprimata decat prin lacrimi.Oare in astfel de momente ne intrebam daca exista lucruri lucruri pentru care merita sa plangi?

Liliana Dobrin

Sunt lacrimae rerum!-plansul lacrimilor sau lacrimile care plang, sunt lucruri pentru care meritasa plangi;lucrurile plansului(foloasele plansului).

Toate capodoperele literaturii universale sunt adevaratelacrimae rerum.Tot ceea ce este creat prin jertfa, sacrificiu sunt lacrimaecare stiu sa atinga perfectiunea.

Creatia lor care a necesitat plansul, ne face pe noi sa exprimam Sunt lacrimae rerum, adica sunt lucruri care merita sa plangi; din plansul lacrimilor lui izvorasc lacrimile noastre.Insusi Mantuitorul a plans si a spus “Doamne, iarta-I ca nu stiu ce fac” ; alaturi de el plangea si Maica Domnului.

Domnul Iisus ne spun:”Fericiti cei ce plang ca ei vor fi mantuiti”.Plansul ne poate aduce mantuirea si fericirea asa cum ne spune Domnul Iisus.

Mariana Anisoara Ion

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Poetul Vergilius exprima prin acest vers un sentiment omenesc etern prin esenta lui umana-tristetea.Tristetea sau amaraciunea la pierderea cuiva drag,tristetea fara motiv, denumita de noi melancolie si care se alimenteaza din suvoaiele amintirilor.Sunt intr-adevar astfel de lucruri, intamplari, pentru care lacrimile nu sunt un pret prea mare.Acestea chiar merita planse , este un timp al lor, asa cum in “Ecleziastul”apar cuvintele “Este un timp pentru plans si untimp pentru ras”.

Sunt insa si lucruri pentru care nu merita sa plangi, atunci afirmatia de mai sus ar sublinia tocmai importanta celor pentru care merita sa versi lacrimi .

Lacrimile purifica, lacrimile usureaza , uneori poate si lucrurile plang.Sunt lucruri de plans, sunt lacrimile lucrurilor.Lucruri inradacinate pe care noi adesea le vedem sub tremurul genelor.

Diana Voivodeanu Chitescu

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

In viata avem parte de numeroase surprize, dar de cele mai multe ori le primim pe cele mai putin plăcute pentru a merge”in lumea de dincolo”.

Gheorghita (Duta) Parvulescu

Lucrurile, ar trebui sa nu aiba mare insemnatate pentru noi, dar sunt oameni care pun mai presus chiar decat sufletul lor, bunurile materiale.

Nu ar trebui sa plangem decat pacatele noastre si fiintele dragi, care ne-au parasit inainte de vreme…

O NEVROZĂ, DOUĂ NEVROZE (schiță)

  – Ştii la ce concluzie am ajuns? mă întreabă Menaşe.

   - Ai ajuns la o concluzie?! mă mir eu.

   Menaşe despătureşte ziarul cu gesturi leneşe şi-mi arată un articolaş cu titlul “A delapidat un milion”.

   - Tipul ăsta care a escrocat un milion o să scape  destul de ieftin, mă informează amicul meu. Avocatul lui a reuşit să demonstreze în instanţă că n-a făcut-o cu rea intenţie. Clientul lui suferea de nişte complexe încă din copilărie, întotdeauna şi-a dorit un cal de lemn pe care nu i l-a oferit absolut nimeni…

   - Ce legătură are?

   - Are. Acum priveşte aici: “Trei accidentaţi grav pe trecerea de pietoni”. Pot să-ţi relatez conţinutul pentru că am citit. Un cetăţean a intrat cu o sută pe oră în oraş, a lovit în plin trecătorii, unul e în stare disperată şi cine ştie dacă o să scape. Şi era pe roşu… Dar n-o să păţească nimic, ajunge numai să aducă un act medical din care să rezulte că e foarte surmenat, adica lipsit t emporar de responsabilitate deplină.

   - Dar…

   - Nu contează. Uite aici: “Anterprenorul a cerut mită sexuală”. Cu alte cuvinte a profitat de… Femeia l-a dat în judecată, are şi martori, dar respectivului n-o să i se întâmple nimic. Avocatul lui a dovedit că tipul suferă de nevroză, are fobii şi obsesii, ameţeşte când se urcă pe schelă sau vede o femeie frumoasă. Dacă femeia care a făcut plângerea este frumoasă, şi care e instanţa care riscă să spună că nu-i, a pierdut…

   - Nu înţeleg.

   - Nu te grăbi…Mai bine priveşte aici: “Narcoman ademeneşte minore”. Ce zici de asta? S-au întâmplat câteva cazuri, poliţia i-a întins o cursă în care individul a picat. Dar la proces a ieşit basma curată.

   - Cum aşa?

   - Încă nu te-ai prins? Nu a trebuit decât sâ demonstreze că are nevroză. El nu e vinovat, pur şi simplu nu ştie ce face când îl apucă simptomele. Şi îl apucă tot timpul, este dependent de drog şi nu mai răspunde de faptele sale. Un avocat bun va obţine chiar despăgubiri din partea societăţii.

   - Care societate?

   - Societatea… Eu, tu, el, adică toţi cei care plătesc impozite. Ascultă mai bine aici: “Falsificatorii de dolari”. Au pus mâna pe o bandă de falsificatori de dolari care câştiga milioane. Crezi poate că bandiţii o să păţească ceva? Eşti naiv… Avocatul va demonstra că erau nişte bieţi inconştienţi…

   - Cum?

   - Un avocat priceput poate dovedi cu argumente din cele mai logice că dacă erau oameni conştienţi nu se apucau de aşa ceva. Dar ei sufereau de agorafobie, cleptomanie, insomnie şi epidemie. Unul din ei e presbit, altul e miop. Aşa că nu lipsesc argumentele. O să scape uşor cu o cură supraveghiată, într-un sanatoriu. Şi nici n-o să li se confişte utilajul pentru că nu au acte legale de proprietate şi, deci, nu-i al lor!

   - Ziceai că ai ajuns la o concluzie. La ce concluzie ai ajuns?

   - În ultima vreme uit, obosesc, adorm la televizor. Sunt nervos şi nu am chef să merg la serviciu. Nu-mi plac fondantele roz şi pisicile… Ce crezi tu că ar putea să fie?

   - Ştiu eu? Poate că te-ai surmenat… Du-te la doctor.

   - Mersi pentru sfat. Am fost. Cu toate că am ajuns singur la concluzia că sufăr de o nevroză compulsivă.

   - Doctorul ce a spus?

   - Ce era să spună? A notat în fişa medicală. Te sfătuiesc sincer să te duci şi tu la consultaţie.

   - Dar eu nu am nimic.

   - Mare fraier mai eşti. Parcă eu am..?  Te duci ca să fie scris, să ai acoperire. Pentru că nu se ştie niciodată când poţi să ai nevoie…!

Dorel Schor

Israel

DACĂ MI-E DOR DE CER

Dacă îmi este dor de cineva,

atunci… îmi este dor de tine.

Dacă spre ceruri gândul mi se va-nălţa

aş vrea să-ţi admire strălucirea sufletului.

Dacă uneori inima mi-e tristă,

aş dori să mă înveţi nobleţea suferinţei.

Dacă voi simţi apăsarea vieţii

aş vrea să-ţi simt mângâiere.

Dacă privirea-mi scrutează bolta,

înseamnă că mi-e dor de tine.

Dacă sufletele noastre sunt pereche

atunci ne-am născut  pentru-a iubi şi suferi.

Dacă o să-mpărtăşim aceleaşi dulci suspine

aş vrea să plâng cu tine…

Dacă vom zbura spre zările senine,

iubirea noastră nu va pieri niciodata.

NICIODATĂ NU ESTE PREA TÂRZIU

Niciodată nu ai dăruit destulă iubire, încât să spui „este de ajuns!“

Niciodată nu ai iertat destul, încât să nu mai poţi ierta.

Niciodată mâna ta nu aI şters destule lacrimi

încât să spui: „nu mai avem nevoie de batiste“

Niciodată nu ai văzut durerea din jurul tău

Niciodată nu ai lucrat prea mult pentru Dumnezeu,

Niciodată nu l-ai purtat indeajuns în inimă.

Însă…

Niciodata nu e prea târziu să te duci spre El!

Pe Dumnezeu să-l porţi în inima ta oriunde te-ai afla.

Tot ce găseşte mâna ta să facă, să facă ca pentru Dumnezeu

chiar dacă pentru aceasta va trebui să treci „prin încercarea focului“.

Răsplătirile cereşti sunt în cât mai mare număr,

pregătite să fii încununat cu ele.

ÎN GOANA NOASTRĂ PE PĂMÂNT

Am fost creaţi cu dor de veşnicii, ca să dorim Lumină Sfântă.

Am fost creaţi cu un gol sufletesc, ca să râvnim după Umplerea Divină.

Am fost creaţi cu sufletul flămând, ca să ne săturăm din Pâinea Vieţii.

Am fost creaţi tot mai însetaţi, ca să sorbim din Izvorul Cunoaşterii.

În goana noastră pe acest pământ şi tumultul care ne-nconjoară,

Sufletul nostru tânjeşte după Pacea, Bucuria şi Dragostea Divină.

Fără de aceste lucruri, în măduva noastră, n-ar fiinţa decât teluricul.

EU ŞI EL

Te-am judecat, Te-am răstignit,

Și spini pe frunte Ţi-am înfipt.

Te-am bătut, scuipat, înfrânt,

O cruce grea Ţi-am dat urcând,

Şi răni adânci de bice.

Oţet şi fiere eu Ţi-am dat,

Să mori în chinuri, condamnat.

Trupul sfânt Ţi l-am străpuns

Dar sângele, care Ţi-a curs,

De la moarte m-a salvat.

Tu ai răbdat calvarul greu.

Isus, Măreţul Dumnezeu!

Tu ne-ai iertat, ne-ai mântuit

Şi pentru noi ai suferit.

Azi să-ţi cunoaştem HARUL

CATREN

.. .Şi sufletul meu aleargă spre Tine.
Odihnă, iertare şi pace-mi doresc.
O, Doamne, Cuvântul Tău Sfânt zideşte-L în mine,
Să pot înspre ceruri curat să privesc!

DOR

Câte doruri poartă inima în adâncul ei,

tot atatea tristeţi şi amăgiri.
Câte iubiri necuvântătoare, tot atâtea bucurii.
Inimă, am alergat pe dealuri şi prin văi,

Te-am căutat în zorii dimineţii
Ca să mă înconjori cu aripi binecuvantate
Şi să îmi potoleşti setea sufletului cu roua cerului.
Inimă, am chemat dorul în liniştea serii,

Să te iubesc la fel ca-n prima zi a facerilor noastre

DEDICAŢIE LIMBII ROMÂNE

Au adormit străbunii

şi toţi cei dragi ai mei

Purtând pe buze

zâmbetul slovei româneşti.

La rândul cetei mele,

doresc s-adorm ca ei,

cu acelaşi dulce grai

din plaiuri strămoşeşti.

FAŢETELE LINIŞTII
Este atâta linişte în căminul meu
încât mă doare zgomotul paşilor
care-mi trezesc inima amorţită.

Este atâta linişte în căminul meu,
încât doresc ca paşii gândului
să se odihneasca peste
inima-mi plină de dor.

Este atâta linişte în căminul meu,
încât doresc să-ţi spun:
“Aici nu este locul tău”

şi tot atâta linişte încât cu drag îţi spun:
„rămâi şi nu pleca!”.

Este atâta linişte în jurul meu,
încât mă înspăimântă neliniştile ei.

————————————-

Ligia-Gabriela JANIK

Aldingen, Germania

29 mai 2015

Între obiectivele importante ce se impun a fi vizitate în oraşul de pe Crişul Repede se înscrie Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, inaugurat în 1965, cu prilejul organizării festivităţilor de aniversare a unui secol de la apariţia revistei Familia, în Oradea.

Muzeul este situat în centrul oraşului, pe strada cu acelaşi nume, foarte aproape de parcul în care se află şi statuia cărturarului. Clădirea care adăposteşte muzeul a fost construită pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, fără etaj, doar cu un subsol boltit. Este clădirea care a găzduit, în perioada 1896-1906, locuinţa lui Iosif Vulcan şi redacţia revistei Familia. Pe o placă de la intrarea în edificiu, vizitatorul citeşte: „În această casă a trăit şi a lucrat în ultimii ani de viaţă marele animator al culturii româneşti IOSIF VULCAN (1841- 1907) sub îndrumarea căruia a apărut revista «Familia», tribună de propagare a culturii în rândurile poporului român. Redacţia revistei a funcţionat în această clădire între anii 1880-1906.”

Iosif Vulcan a fost una dintre personalităţile reprezentative ale culturii noastre. Nepot al cărturarului iluminist Samuil Vulcan, Iosif Vulcan (născut la 31 martie 1841 în satul Holod, lângă Oradea, tatăl – preot) a avut o prodigioasă activitate culturală, ca îndrumător de reviste, autor a numeroase articole, studii, cronici, apoi scriitor cu volume de poezii, nuvele şi teatru, tipărite, ca membru al Academiei Române.

Muzeul din Oradea, prin exponatele sale, certifică bogata activitate de cinci decenii a  cărturarului Iosif Vulcan. Expoziţia de bază a muzeului însumează cinci săli. Prima sală cuprinde documente ce ilustrează viaţa şi activitatea lui Iosif Vulcan. La intrare, ne întâmpină, firesc, bustul scriitorului care, parcă, îşi îndeamnă vizitatorul să cerceteze vitrinele şi panourile ce conţin fotografii şi documente certificând locul, data naşterii şi studiile sale. Dintr-o vitrină, volumul „Panteonul Român” (1869) ne cheamă să-l cercetăm – cuprinde portretele „celebrităţilor române”, însoţite de biografii şi portrete în peniţă. I. Vulcan a adunat în paginile acestei singure cărţi faptele celor mai de seamă scriitori şi conducători politici ai românilor, într-o firească şi inseparabilă unitate. E vorba de Andrei Mureşanu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, Teodor Cipariu, Mihail Kogălniceanu, George Bariţiu, Vasile Alecsandri, Aron Pumnul, familia Hurmuzachi, D. Ţichindeal, D. Bolintineanu, B.P. Hasdeu, Matei Millo ş.a.

La ieşirea din această cameră, te opreşti în faţa panoului ce relevă legătura lui Iosif Vulcan cu Academia Română. Discursul său de recepţie, rostit la 29 martie 1892, „Dimitrie Cichindeal. Date noi despre viaţa şi activitatea lui”, s-a bazat pe surse arhivistice inedite. Acelaşi panou reliefează pasiunea de a călători a lui Iosif Vulcan. El a străbătut multe oraşe ale Europei, făcându-şi însemnări pe care le-a publicat în „Familia”. Astfel, a surprins atmosfera specifică a unor mari oraşe ca Parisul, Lipsca, Berlinul, Dresda, Belgradul şi Constantinopolul. Informaţii de o mare valoare documentară a lăsat şi despre oraşele României: Predeal, Sinaia, Turnu Severin, Iaşi, Bucureşti, Giurgiu şi Constanţa. O încăpere e aproape în întregime dedicată revistei Familia.  În prezent, se uită că Iosif Vulcan a fost poet, prozator, dramaturg, traducător, operele sale părând, în general, „prăfuite”. Însă, el a rămas în conştiinţa actuală în strânsă legătură cu Familia, pe care a înfiinţat-o în anul 1865. În Imperiul Habsburgic, la acea dată, presa românească era reprezentată doar de câteva periodice: „Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful român” şi „oncordia”. Faţă de acestea, Familia, ca „foaie beletristică şi enciclopedică cu ilustraţiuni”, cum se subintitula, avea un profil de publicaţie literară, şi, din motive tactice, redactorul ei o declarase „nepolitică.” Familia este periodicul românesc care, datorită lui Iosif Vulcan, a avut o longevitate neobişnuită, continuând să apară până în anul 1906, când a fost sistată de chiar fondatorul ei.

În muzeul memorial din Oradea, cercetătorul găseşte întreaga colecţie a revistei, atât seria editată la Budapesta (1865-1880), cât şi cea editată la Oradea (1881-1906). Un loc special îl ocupă panoul şi vitrina „Eminescu şi Familia”. Lângă chipul poetului este imprimată poezia De-aş avea, apoi nota redacţională care însoţeşte debutul: „Cu  bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice transmise nouă ne-a surprins plăcut”. Pe acelaşi panou, citim mărturisirea lui Iosif Vulcan, făcută cu o justificată mândrie: „Într-una din zilele… un nou şi remarcabil talent ne surprinse din Cernăuţi. Se iscălea Eminovici şi scria că este numai de 16 ani. I-am românizat numele şi l-am introdus în literatură, cu numele de Eminescu. Dânsul n-a protestat, ba chiar l-a adoptat”. Astfel botezul literar al lui Eminescu s-a făcut în revista Familia, iar Iosif Vulcan este naşul literar al marelui poet. În dreapta panoului, citim câteva rânduri dintr-o scrisoare din 1884 a poetului, prin care mulţumeşte pentru singurul onorariu, primit vreodată, pentru colaborări literare. În total. Mihai Eminescu a trimis la Familia 22 de poezii, între anii 1866-1870 şi în ultima perioadă a vieţii. Acestea sunt republicate toate, după moartea poetului, ca un omagiu, în numărul din 7 iulie 1889.

Alte panouri şi vitrine, precum „Familia şi folclorul”, „Alecsandri şi Familia”, „Familia -  revistă enciclopedică”, reliefează rolul important pe care Iosif Vulcan îl acorda folclorului şi colaborările bardului de la Mirceşti la revista din Oradea. Asupra folclorului românesc, Iosif Vulcan s-a aplecat de multe ori. Astfel a tradus în limba maghiară şi a tipărit volumul „Poezii populare româneşti”. Nefiind un exclusivist, a întreţinut legături şi cu oameni de cultură unguri. Ca semn al preţuirii de care se bucura din partea cărturarilor maghiari, în 1871, a fost primit în societatea „Kisfaludy”, înmânându-i-se diploma de membru, care se poate vedea în expoziţie. În revista Familia, a debutat nu numai Mihai Eminescu, ci şi George Coşbuc (cu poezia „Aş vrea să fiu”, semnată cu anagrama C. Boşcu).

————————————————-

Ancheta revistei „Vatra Veche” Nr.4/2015

Luminiţa CORNEA

Sfântu Gheorghe, Covasna

În urmă cu câteva luni am vizitat Oradea, oraşul copilăriei mele. L-am găsit mai curat, mai vesel şi mai emancipat. Oamenii locului se bucură în continuare de accesul la cultură, reprezentat prin aşezăminte de tradiţie, precum trei teatre, o filarmonică, nenumărate cinematografe, muzee, galerii de artă, biblioteci. Universitatea din Oradea este binecunoscută atât în ţară cât şi dincolo de hotarele perimetrului naţional, de unde mulţi studenţi vin să studieze. Pe stradă se vorbeşte frecvent nu numai româna şi maghiara, ci şi germana, engleza şi franceza, subliniind tradiţionala imagine cosmoplită a vechiului târg. De asemenea în oraş funcţionează bine cunoscuta Academie de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA), care la numai 12 ani de la înfiinţare are o armată de membrii de valoare, literaţi, artişti, oamenii de ştiinţă, dascăli universitari, personalităţi marcante din peste 30 de ţări ale lumii. Pe parcursul istoriei, oraşul a fost cunoscut sub mai multe nume, precum Varadinum – denumire latină rămasă încă din 1584, care mai apoi s-a transformat ba în Oradea Mare, ba Grosswardein, ba Nagyvárad, ca apoi să se oprească la toponimul simplificat, Oradea.

Am ţinut să subliniez calităţile culturale acestei urbi deoarece încă din vechi timpuri în creuzetul acesteia s-a produs o cultură de calitate. Pe aici s-au perindat mulţi oameni de seamă, care şi-au însemnat trecerea cu urme de aur pe floasterul (caldarâmul) oraşului de pe malul Crişului Repede. Pe aici şi-a primblat paşii debutului Mihai Eminovoci, un tânăr poet de 16 ani care mai târziu a devenit luceafărul poeziei româneşti. Abia sub poezia „De-aş avea”, publicată în revista locală „Familia” (nr. 6, la 25 februarie/9 martie 1866) semnătura acestuia devine „Mihai Eminescu”, primind astfel botezul literar al directorului revistei, orădeanul Iosif Vulcan, persoană cunoscută în epocă pentru actele de mecenat şi pentru ataşamentul la idealurile naţionale ale românilor din Austro-Ungaria.

Debutul lui Mihai Eminescu în revista „Familia” a fost urmat în acelaşi an, la 15/27 mai, de apariţia poeziei „O călărire în zori”. La 16/29 iulie i-a mai apărut „Din străinătate”, iar la 14/26 august „La Bucovina”. A urmat la 11/23 septembrie „Speranţa”, iar la 16/28 octombrie „Misterele nopţii”. În cinci numere consecutive din octombrie şi noiembrie, „Familia” l-a mai publicat pe Eminescu şi ca traducător, cu nuvela „Lanţul de aur”, tradusă după suedezul Adam Onkel. Mulţi poeţii şi scriitori români au fost promovaţi şi ajutaţi de marele Vulcan, la rândul său un mare producător de literatură de calitate. Printre aceştia Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. Revista „Familia” a fost mărturie a unor evenimente importante: războiul pentru independenţă şi mişcarea memorandistă. Pentru meritele sale, Iosif Vulcan, a rămas înscris în cartea de aur a oraşului Oradea, fiind cinstit precum se cuvine, cu o statuie, o stradă şi un muzeu care îi poartă numele.

Muzeul memorial „Iosif Vulcan” a fost inaugurat în anul 1965 cu prilejul organizării festivităţilor de aniversare a unui veac de la apariţia revistei „Familia”. Este situat în centru oraşului pe o stradă cu acelaşi nume, foarte aproape de malul Crişului Repede, de care îl desparte doar un mic parc unde se află şi statuia marelui cărturar român. Cladirea a fost construită pe la sfârşitul secolului al IXX-lea, fără etaj, doar cu un subsol boltit, posibil la origine, fostă cramă a casei, unde funcţionează în prezent un mic teatru-restaurant, „Evergreen”, proprietatea talentatului actor orădean Daniel Vulcu şi unde joacă actorii renumitei trupei „Iosif Vulcan”. În această sală l-am admirat în toamna anului 2003, în cadrul Festivalului de Teatru Scurt, pe Florin Piersic Jr. (laureat al premiului UNITER) într-un spectacol de zile mari numit „Sex, Drugs & Rock and Roll” de Eric Bogossian.

Atunci am aflat că clădirea principală este destinată în exclusivitate muzeului. Aceasta se compune dintr-un vestibul, cinci săli expoziţionale şi dependinţe. Încăperile au găzduit în perioada 1896-1906, locuinţa lui Iosif Vulcan şi redacţia revistei  „Familia”.

Prima sală cuprinde documente care ilustrează viaţa şi activitatea editorului. Acolo vom face cunoştinţă cu scrieri despre locul unde s-a născut acesta, despre familia sa şi şcolile urmate. Într-o vitrină vom găsi informaţii relevante cu privire la activitatea sa publicistică, începuturile editării revistei „Familia”, cărţi publicate, printre care  lucrarea istorică „Panteonul Român”, volumul de poezii „Lira mea”, romanul „Ranele naţiunii”, piese de teatru, note şi comentarii literare, marturii importante al evenimentelor istorice ale acelor vremuri, precum războiul de independenţă. Într-o altă vitrină vom găsi o seamă de informaţii despre acţiunea memorandistă care a avut loc în Transilvania şi Banat, între anii 1887-1895, mişcare care a dus o luptă viguroasa împotriva politicii de deznaţionalizare a românilor de către autorităţile maghiare. Printe semnatarii memorandumului (scris în trei limbi şi depus depus la 1 iunie 1892 la cancelaria Curţii imperiale din Viena) îi recunoaştem pe George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Septimiu Albani, Iuliu Coroianu, Ioan Raţiu şi alţii.

În cele trei săli dinspre stradă se află expus mobilier original din locuinţa familiei Vulcan, precum un birou din lemn de esenţă nobilă cu entarsii, scaune stil, canapele şi obiecte de epocă, sfeşnice, un orologiu de perete, tablouri, rame cu fotografii şi gravuri şi bineînţeles faimoasa pălărie ţilindru, jobenul editorului revistei „Familia”.

Ultima sală a muzeului este organizată cu precădere ca sală de documentare, oferind însă şi elemente expoziţionale: imagini din vechile tipografii orădene şi documente referitoare la cele trei serii interbelice ale revistei „Familia”, precum şi la actuala serie a revistei – ce-a de-a treia. Tot aici îşi are biroul custodele muzeului, profesor universitar dr. Blaga Mihoc, scriitor şi istoric, care împreună cu muzeograful Sebastian Săşeanu şi supraveghetoare Rodica Toderaş au grjă de buna funcţionare a importantului lăcaş de cultură.

Am avut privilegiul ca în  această perioadă să fie organizată o microexpoziţie de gravură şi desene. După cum mi-au relatat gazdele, aceasta este începutul unui ciclu cu ilustraţii variate din vechea serie a Revistei „Familia”, surprinzând 32 de portrete de bărbaţi politici, oameni de cultură, figuri din epoca Romantismului, alături de obiecte din epoca respectivă.

Anul 2005 a fost important pentru revista „Familia”, deoarece s-au împlinit 140 de ani de la întemeierea acesteia, 40 de ani de la pornirea celei de-a V-a serii (care se continuă şi în prezent) şi 125 de ani de la apariţia ei la Oradea. În prezent faimoasa publicaţie îşi continuă apariţia la Oradea sub coducerea unui comitet de redacţie avându-l în fruntea sa pe poetul Ioan Moldovan. Consider că revista îşi păstrază aceeaşi valoare care a avut-o pe parcursul timpului chiar daca acum îmbracă haina modernă a secolului XXI.

Nu am putut să închei această prezentare fără să evidenţiez două monumente inchinate lui Iosif Vulcan. Acestea sunt: frumoasa statuie sculptată din marmură albă aşezată în părculeţul din vecinătatea muzeului şi monumentul funerar din cimitirul orăşenesc, locul unde se odihneşte marele dispărut, adevărată filă de istorie care prezintă un ultim omagiu celui care a condus timp de 43 de ani revista „Familia”.

——————————-

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/O%20vizita%20la%20Muzeul%20Iosif%20Vulcan%20de%20GR.htm

George ROCA

Oradea – Sydney

25 noiembrie 2005

(R. 25 mai 2015)

Excerpte pentru Conferință

TEATRUL LIMBII ROMÂNE ÎN INDIA

Namaste India, 6 iunie 2015, ora 12, Muzeul Satului

Gayatri – sanscrită, română

*

Sion Sion și biblii scrise

în carne doina plânse-ni-se

Catolicei gratia plena

ave Maria Magdalena

Apoi tot nebăuți ne fie

porumbul scrumului trezvie

Lumină harului fiind

împreunându-i-se ind

Sion Sion și evanghelii -

în carne suflet doina ce li-i

*

asat oma

*

Ziua Eminescu, torențială, se arătase construcție a timpului, joc al tentațiilor spirituale necunoscute până în clipa teatrului limbii române. De atunci, la cuvântul: „departe”, mai fiecare izbucnește: ”mai departe”, recitatorul continuă: „mai încet”: „tot mai încet”. Umilă e gramatica în fața inimii. Eminescu în sanscrită, un principial nonsens și totuși… traducerea din românește a lui Joshi… prima lectură… manuscrisul poemului său dedicat bătrânului dascăl în metru aria … cu versuri din strofă de mărimi foarte diferite, dar în plină continuitate…

Fervoarea eminesciană ce m-a cuprins de câteva zile este legată de yoga, poate, dar și de o intuiție umilă a invalidității metodelor în aceste zone mândre, ermetice. Indianismul fără India, măreț la Max (Muller) poate (s)cădea la Arion (Roșu). O aud pe Amita (Bhose) cu shanti-repaos. Cicerone (Poghirc) cu mantra supremă. Cineva tot zicându-mi să închid ochii, să-i deschid înăuntru.

Făcând ori nu yoga, el era, el cuprindea dimensiunea religioasă a Vedelor și Upanișadelor – doar temperându-se prin cunoștința filologică, dovedibilă și prin mijloace descriptiv-statistice. Am o reprezentare ciudată, o retragere într-o societate compact-germană, medievală, îmbrăcăminte, perucă și sunet interpunându-se modului cosmic real.

Cât ar fi de greoi, prudent, la nivelul formei, P. are o intuiție a Upanișadelor în latină citite de Schopenhauer – de ce nu și de Eminescu, într-adevăr, spunând că nu prea sunt citate cărțile flosofiei indiene de către pesimistul german, și lăsând, volens-nolens, să se înțeleagă a se întâmpla la fel lui Eminescu. Taină transmisă între inițiați, ermetizată prin reexprimarea ei neistovită. Ieri (după ora yoga) – 22 lecturi eminesciene în clarobscur și ventilație.

*

În sfârșit, am First Epistle în 30 de exemplare, mă aflu foarte curând în fața domnului Harbhajan Singh, am noroc de a-l fi găsit pe masă cu Synthese, sub direcția doamnei Bușulenga, revistă pe care ar primi-o curent și ale cărei articole în engleză le-ar citi cu plăcere (în numărul din 1977 avea un articol Paul Cernavodeanu despre literatura americană în România).

Am intrat imediat încă o dată în subiect. Frumosul înțelept (șeful Departamentului de limbi moderne indiene) deplânge moartea atât de tânăr a poetului și sfântului național român, calculează că în 1989 va fi centenarul acelei morți, dorește să citească o biografie a lui în engleză. Scrisoarea I va fi tradusă în punjabi, malayalam și tamilă în ritm, nu în rimă, în telugu, sindi, gujarati, kannada, bengali, asameză și marathi, în proză.

*

Eminescu național al lui Călinescu nu poate fi înțeles decât în românește și în Eminescu, dar și în destinul complicat de ciroză al profesorului pe care cei mai tineri îl vedeam singur deși îl înconjurau, ca mănușile, discipolii de conjunctură, îl auzeam spunând ca pe mantre strofe totuși eminesciene – căci nu părea să coboare dincolo de strofă, în disecții și asociații, rebarbative-i. Dante, vârful de comparație și disjuncție îmi justifică un Eminescu indian ca Dante neeminescian și Eminescu nedantesc; teorema indianismului, asiatismului, în contextul viziunilor eminesciene o articulează sonor, chiar retoric.

*

Csomo, Honigberger, Eliade – himalaiții, Eminescu – modern, Budai – contemporan spiritului indian. Alter-ego-uri romanticilor visând libertatea. Mă voi sinucide vreodată? La țigănci de M. Eliade, Dă-mi boierule țiganca de V. Văduva. Pasiunea indianistă este a vârstei tinere. „Poporul indian crede în mod sincer că dorințele și scopurile majore ale omenirii sunt, pretutindeni, aceleași, indiferent de ideologii și sistemul social” (Ashok Kumar Ray, ambasadorul Indiei, la prezentarea scrisorilor de acreditare către președ. N. Ceaușescu în 27 aprilie 78).

*

31 mai 78 Dharamsala

Am citit ieri, cu voce tare, pentru toți trei din Eminescu. Ne-a apărut obsedat de sine, de Atman, de universul crud, desferecat, cu ploi de suflete și meteori, epopeic nu retoric, ritmic nu elocvent, ritual arhitectonic nu descriptiv, cult naturist nu idilic, trăindu-și continuitatea proprie în reînvierea chipurilor și rostirilor dinainte, ca un istoric mistic, și așternând cadrele literelor urmașe mânate de duhul bun dar trinitar, de guru, yogi, sigur, poetica pranei, a apropierii de un infinit ce să spargă încântul fermecării. Ca romantic, corespunde în geniul temei, în intuiția fantasticului reîncarnării sau măcar a strigoilor, în muzicalitatea epopeii destinului. Clasic, cuprinde dezarmanta hipnoză a perfecțiunii antume, trezia din intimitatea nevăzută, a antitezei propriului spirit poetic, revanșa contra compătimitorilor geniului și împărțitorilor creației, autoironia frigidității cosmice scârbite de refuzuri muritoare, forța și căldura până la lacrimi a acestora din urmă, din viață. Formele artistice și voința creatorului merg împreună. Cine l-ar plânge a nu fi avut puterea să se deosebească de sine și a crea caractere, fie și dramatice: dar formele din versificație, tonalitățile mistico-morale, șivaismul, etapele – tânăr să-i citești cu toată voluptatea poezia începuturilor -, filosofia deschisă, dumnezeul nemărturisit și netemut, kantianismul și critica lumii necutreierate, sublimate intelectual, buddhic și herculean, libertatea față de alte culturi și autonomia valorilor sale supraetnice, infrauniversale, robirea profetică sub valurile vremii.

*

Anul trecut, de cum am sosit, colam extrase pentru exerciții cu studenții: așa a fi, n-a fi așa – rămâi, rămâi (Ram, Ram), ram (Ram) – de unde, cum, cine și pentru ce? – Tot pe aici?/- Tot – să-i sară ochii?/-Să-i – cum te cheamă, măi copile? – nu sunt călugăr, sunt domn – apele plâng izvorând – vii, nu vii, ce faci? – ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul – nu pumnul ci ochii mă sperie… lacătele tale (tale, în hindi: lacăt).

*

Let regard an instant also the Romanian culture like a poetical universal being, evoking in this World Institute of profound universal Bangalore some values of that Romanian Carpathian-Danubian history and civilisation, its latinity, orthodoxy, perpetual humanism, the philosophy of existence and the spirit of construction, the ecuation of popular mind and universal personalities, the Romanian vocation of synthesis, an axis between Orient and Occident, as single like miraculously preserved Latin Oriental Country, Romanian culture of today, and last but not least India in Romanian culture.

*

Trebuie să deschid cursurile. Studenții, risipiți printre etaje. O comisie asistă. Câțiva s-au strâns în sală. Îmi spun în minte fraze adânci, de efect. Am deschis cursul. Oare castelul din fundul mării al milionarului va fi fiind la fel de umid? Ai mei vor recita – începutul teatrului de limbă română al Universității din Delhi – Peste vârfuri, La steaua, Facerea rigvedică în română, cor, român, apoi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Blaga, în engleză, Păunul de Barbu – română, hindi, Shatranj de Sorescu, hindi, Cartea de Anca, punjabi. Cântăreți de sitar și veena. Studenții se înscriu la universitate, plătesc taxa, dar renunță, atingându-și scopul de a obține permise de autobuz.

*

Piesă fără text. Sau Examenul. Sikhul va fi Sică, Viki rămâne așa, Vina – la fel, Vadwa apare cu numele mic de Yogindra, iar alte apariții o să le anunțe el. Copii și studenți, în teatrul nostru, transformat în loc de întâlnire și de examen. Suntem în scenă, pe o pagină, despărțiți în silabe, fără să ne dăm seama când sfârșește ori începe paragraful. E a doua viață a mea, pe care n-o trăiesc, nu obișnuiesc să văd piesele mele. Fiți fără grijă, o să auziți replici bine jucate, o să vedeți chipuri și sugestii din lumea largă. Nu e un teatru de călătorie, doriți conferințe? Vă țin una despre repertoriu, reclama, separat, veți pleca după o mică durere de fericire.

The translations can just impress for only first year of Study of Romanian language, also from the writer Geo Bogza’s adaptation. Geo Bogza, eu și studenții indieni, care, primii, și-au dat examenul pentru certificat în limba română. Au tradus câteva rânduri din Tablou Geografic – cum, ca la Cantemir, strămoșii românilor au privit Dunărea și Marea, din Capați, la răsăritul soarelui. După autorul Cărții Oltului, Dunărea a făcut să se vorbească cel mai mult despre România, ea însăși a vorbit. Familiaritatea cu Eminescu a dat gafa unuia că România ar avea un singur poet. Am revăzut împreună filmul Constantin Brâncuși, realizat pe scenariul meu de Sorin Stratilat, în lectura Irinei Petrescu. Caragiale e „tradus” cu „scrisoarea ei pierdută”, „scrisorile mele” „scrisoarea mea”. După ce sursă insidioasă, Iorga a fost „reacționar omorât de copiii lui, legionarii”, figură luminoasă a fost Luminița Filipovici.

*

Hastividyarnava – Amrita Pritam, the reigning queen of twentieth century Punjabi literature. – D. R. Mankekar: One way free flow. – Indian writing in English (Tagore,Sri Aurobindo, Gandhi, Nehru, Radhakrishnan). – Mulk Raj Anand: Album of Indian Paintings.

*

Voi citi spaniolă, franceză, italiană, probabil și rusă, voi căuta neapărat accesul la opere în limbi indiene, voi (re)deveni zalmoxolog, eminescolog, brâncușolog, poate poet greco-latin, din perspectiva eternității românești, voi traduce din Dylan Thomas și Ezra Pound.

*

23 martie 1978

În presa românească, e la modă jurnalul (refulat!), în care Marino se convertește, Paler e mexican (mexicanii stau la pândă / să vâneze un curcan), Blandiana la Napoli, iar pe verso Adina Darian în Avoriaz (avortatul titlu în ultima pagină a revistei lui Ivașcu & Gașcu).

Caraghiaosă linearitate a jurnalelor, narcisismul lui Manolescu în sudorile lui Simion: inși care au știut ceva înainte de a mai fi fost nevoie de vreo știință reală – oricum, vremea lui Iorgulescu e mai borâtă, ca și umbrosul meu coleg de grupă, 556.

*

Ce puteam face decât să-i cred pe alții mai intelectuali gândindu-i pe-ai noștri mai trădători. Le spui ce e cu tine și ți-o taie că au auzit ei de la prieteni ca Orlov așa și așa, îi lași să moară proști, țipi că te dai la fund de zile mari pe care le maimuțăresc abject. Acest sistem de impotență a lăsat satele goale și s-a făcut oficiu diplomatic.

Că-i ofensează Eminescu, Brâncuși, Blaga, ce tradiție reîncarnează, ce perpetuitate în dedublarea unei societăți pe capul unui popor cântat în trompete neînregistrate? O blândețe de ironie generalizată, o încrucișare turmentată de mâini în fața lărgirii și trecerii timpului, un turism prin viață, istorie și antifapte, o vânjoasă – cotropitoare din rădăcină – tristețe, înnobilată de disperare mioritică.

*

Inginerul ambasador umple table negre cu nemaiamintite formule. Cu automatism psihologic, interzisese La steaua și alte recitări în românește ale studenților indieni ca neatingând armonia lălăită de excrescența sa.

Ea e din Kashmir, îi zic, va recita în hindi „Șah”, de Sorescu. – despre ce e poezia? – despre șah, albe contra negre – dar care e ideea poeziei? – are o anecdotică a luptei, l-am auzit citit de autor, e dramatic, șahul e joc național indian – toate bălmăjelile alea copiii să-le spună înainte de a recita în englezește (atât de prost!) M-a întrebat ce zic de „interpretările”! lui, care a fost profesor – sunteți tare, puteți fi combătut, dar sunteți tare.

*

Mihai Eminescu: Revedere (recită Kashyap Manica); Vasile Alecsandri: Cântecul gintei latine (recită Yogindra Vadwa); George Coșbuc: Trei, Doamne, și tiți trei (recită Devesh Mohan); Mihai Eminescu: La steaua (recită Charanjit Singh); Marin Sorescu: Șah (recită Veena Rani Gupta); Ashok Beri: Gândul meu (hindi:)

gândul meu sub arc de munte limpezit de râuri sfinte peste-a ierburilor frunte izvorâtele cuvinte România gândul meu

*

29.11. 78 Delhi(r)

Ieri, la 2.15, în Deptt. of history, invitat de P. S. Gupta, șeful deptt, mi-am susținut, în catedră, seminarul despre Unire (1918) – conferința de pace de la Paris, aprecierea evenimentelor interne, ecoul în India. Unirea din 1859 îi este familiară profesorului Gupta.

Azi, la 12, în sala colegiului Khalsa, țin conferința „Cultura română și idealul unității naționale”. Prezenți, mai mulți profesori și 80 de studenți. Prof. Lamba s-a referit la latinitatea limbii și culturii române. S-au pus întrebări despre stadiul dezvoltării istoriei și culturii contemporane în România, despre elementele sanscrite în limba română, despre poziția românei între limbile romanice.

*

I am a Romanian writer. Currently I teach Romanian for the first time at Delhi University, preparing, too, one D.Litt. – Sanskrit Romanian Poetics, Nirvana a.o, also a reflective book on Indian thought and beauty.

*

To the President of Delhi University Women’s Association. Dear Mrs. President, As homage to India we propose the organization of an exhibition entitled Indian Flowers painted by a Romanian girl from Romania – Alexandra-Maria Anca, student in the school of Association. We are happy to remember that she has received the first prize in drawing competition, last year.

*

Spirit sanscrit în Țiganiada, în cântece țigănești sau în Sacuntala voiculesciană. Poate și în Poveste cu țigani a lui Leonida Mămăligă? Oricum, în La Țigănci, de Mircea Eliade.

*

David e pasionat de Wagner, de poeții din Ahmedabad, de prietenii și călătorii. Și el e de părere că un popor nu poate fi cotat numai practic sau numai religios. Anglia ar fi acum modestă în comparație cu Statele Unite, care ele impun limba engleză în lume.

Vorbește de o tragedie a limbii urdu, pe care o asimilează limba hindi (care ar scrie pustak și ar pronunța kitab). Fusese sincer curios să citească versuri în românește și-l corectase ferm pe Faruqi care se interesa dacă româna este asemeni bulgarei sau maghiarei – nu, este română, spusese englezul și dezvoltase tema seducător, văzuse la Londra și un manual de învățat limba română fără profesor.

*

Am recitit seara Shakuntala de Vasile Voiculescu, după ce, dimineață, sfârșisem Ramayana, traducerea românească a versiunii repovestite în englezește de Rajagopalachari. Cheia eminesciană din Luceafărul psihanalizează ortodoxist consacrarea persoanei sau cunoașterea apofatică.

Vorbisem despre Sita ca destin sfânt prin Rama, sacrificiu. Shakuntala românului Voiculescu este destinul însuși . Sita concretizase absolutul, Shakuntala-Rada absolutizase realul existenței. Persoana-Dumnezeu se realizează în stadii brahmanice, poate și kierkegaardiene, strălucește în iluzia Shakuntalei – Maya, Dulcineea-Shakuntala.

Gala Galaction recrease o imagine bucureștean-constănțeană a Mariei Magdalena.

Voiculescu s-a emancipat, în aparență, de morala evanghelică. Păcatul Shakuntalei nu există. Ea incarnează frumusețea indiscutabilă, ca o religie în sine. Este tot atât iluzie, halucinație sau reminiscență, cât și sens al regenerării, eroismului și îndumnezeirii.

*

26.3. 78

Dezvoltarea artei, la fel de importantă ca prosperitatea economică (N. S. Redy, președintele Indiei, la acordarea premiilor Sangeet Natak Akademi). Recitalul Odissi al tinerei Bijoilaxmi Mohanti, semănând cu Domnișoara Pogany.

24.I.78

*

La Muzeul de Artă Modernă, vedem galeria franceză, asigurată cu 65 crore rupii, cât populația Indiei socotită la o rupie persoana, comenta vărul lui Charanjit, din echipa de pază. Așa se face că polițiștii indieni sunt la ora asta printre cei mai buni cunoscători ai tablourilor franceze. Adoră un Cezanne (The Three Bathers), apoi, în ordinea evaluării, un bătrân cu bastonul, datorat lui Gaugain, apusul soarelui de Monet, gustă Pissaro, Renoir, Bonnard, Signac. Mai oriental – ? – Delacroix le scapă, aparent, dar și Ingres sau David, ori Lautrec-Toulouse, Gericault… Sunt 62 tablouri de o cumplit de rafinată frumusețe. I-am spus studentului meu, care umbla zilele trecute cu un American Impressionism că tot nu valorează cât acel Sunset at Lavacourt, din 1880 (Manet). Pentru plăcerea mea mallarmeeană am întârziat asupra iernii lui Puvis de Chavannes. Sentimentul unei arte predestinat moderne.

*

Bhagavan Shri Rajneesh. Sannyas. Daily Ashram programme: Dynamic Meditation; Discourse by B. Shree; Kundalini Meditation; Darshan. Special programmes, classes and therapies: Groups: Enlightenment Intensive, Bioenergetics, Shaj, Hypnotherapy, Centering, Primal, Soma, Encounter, Shynyam, Tantra, Satori, Tao, Vipassana, Relation Leela Intensive, Gestalt. Other classes: Rolfing, Massage, Postural Integration, Alexander, Shiatsu, Individual Therapy Counsselling, Prassadan Women’s Group, Tai Chi, Mime, Polarity Balancing, Neo-Rolfing, Sufi Dancing, Hatha Yoga, Karate, African Dance, Nadam Music and Dance, Chanting.

*

Perechea era tânără, 21 și 18 ani. Părinții, foarte prieteni, asociați. Mireasa privise pe fereastră când venise mirele, nepermis fiindu-i acestuia s-o vadă înainte de ceremonial. (Și au pornit-o împreună, în mașină, spre orașul mirelui, în alt stat, Uttar Pradesh, în spate cu plânsul tradițional al rudelor și părinților, înaintând prin huma vie a cerșetorimii). Femeile zornăind brățări de aur și giuvaericale corect anunțate în discuții, fâșâind în șalvari kilometrici, sau în sariuri abundent sclipitoare, cu spatele, pântecul și gușa în mica slavă a plinătății de sine familial-religios-capitaliste.

Mese bogate, meseni bogați și flămânzi (ziua, de afară se auzeau cerșetorii implorând spre cei ce își puneau diferite feluri iuți sau dulci pe farfuria albă). La sfârșit, se dărâmă repede întregul cort în care câteva sute de oameni se rugaseră, plătiseră, dansaseră, mâncaseră, se afișaseră pentru fotografi și operatorul de film.

ÎNTOARCERE…

Motto:

  ” Toate fluviile curg în mare dar marea nu se va umple căci ele se întorc din nou la locul de unde au plecat… “ ( Eclesiastul cap. 1:7)

MĂ ‘NALŢ… Înspre-nceputuri,
TE VĂD PE TINE, DOAMNE,
Nu-mi amintesc de chipuri
Să-ţi semene-n icoane…

MĂ ‘NALŢ… Dinspre adâncuri,
Tristeţea TA divină,
Cu aripi largi de fluturi
Mă mângâie-n lumină.

M-ai modelat din humă
Din apă, vers şi stele,
Să-ţi calc, mereu, pe urmă,
În timpul vieţii mele.

Mi-ai dat a TA suflare
Să pot râde şi plânge,
Să-mi izbăvesc păcatul
Gustându-ţi trup şi sânge.

Dar vai… Eu, păcătosul,
Ţi-am încălcat porunca,
Nu ţi-am făcut prinosul,
Nu ţi-am meritat munca…

M-am depărtat de TINE
Prin necurat şi ură,
Mă-ntorc din pribegie…
Iartă-mă!…Te îndură!…

Îndepărtează timpul
Trecut, din a mea viaţă,
Când nu am fost ca TINE,
Când nu mi-ai fost speranţă…

TU… Iartă-mă, Părinte,
Când nu TE simt în mine,
Îndepărtează răul!…
Întoarce-te, SUBLIME…

Mugurel Puşcaş
( Liga Scriitorilor din România)

Taina

Cel ce vii în rugă printre muritori,
Pui banuț în palmă unui cerșetor,
Celui însetat îi dai să mai bea
Apa care-i vie chiar din coasta Ta.

Când tăcerea lumii tremură fugar
Vii în casa celui ce te cheamă iar,
În veșmântul nopții pui o lumânare
Dai din haina Ta, chiar fâșii de soare!

Faptele ce-s bune le prefaci în scări,
Zilele cernite le îmbraci în nori,
Înflorești castanii și trimiți albine
Toate sunt un dar ce vin de la Tine!

Ca pe un veșmânt scuturi și pământul
Când strivit de oameni este legământul,
Toaca în biserici o aud cum plânge
Văd într-o icoană, lacrimă de sânge!

Cel ce picuri mir peste boli și răni
Și în lanțuri pui ură și sudălmi,
Te rugăm să rupi podul de nevoi,
Prin vremi tumultoase să trecem și noi!

Camelia Cristea

21 mai 2015

ÎN VĂZUL STRĂINILOR

13. 11. 78 D.

Delhi University, English Association, Prof. Herbert Mainush to speak on „Towards a Theory of Comedy”, Seminar Room, Arts Faculty, 3 pm. De dimineață, văzând în ziar, m-am perpelit, mi se părea că nu poate exista o temă mai atractivă. Am întrebat-o și pe Nansi. Niciun răspuns. Am fișat cărți indologice și la trei am fost în seminar room, printre engleză. Am observat și pe studentul meu (lector) sickh.

Confernțiarul, tânăr, planturos, cu păr bogat, timid, pedant. Dr. Khol a apărut, prezentări convenționale. Vorbitorul citează dintr-o carte a amfitrionului, numindu-l „autoritate în comedie”. Trece la Steiger, la opoziții (comic-tragic, vesel-serios, fericit-nefericit), râs, conflict, Platon, apoi Cicero, cu limitarea vieții, englezi de mijloc, ceva italo-anglo-franco-german – împotriva confuziei între psihologie și literatură -, Scaliger, drama în termenii dialogului în consecință și lipsa de katharsis, a amuza: rizibil-ridicul. Iar Aristot, Philippe Sidney, Fr. Schlegel, lipsa noii societăți în comediile lui Ben Johnson (Alchimistul, Volpone). Iarăși Shyllok – comedie-tragedie-conciliere -, acesta deplângându-și soarta de evreu, oratorul trimite la sfinții creștini din epocă asupra exilării evreilor din Anglia – este grav, cumva tragic. Jaspers – grandoarea tragediei, victoria în înfrângere a eroului. Brecht (Arturo Ui) – optimism, libertate, free laughter, impudence. Apoi Aristofan. Iar Ben Johnson – nu judecăți morale ori modele de societate. Novalis. Tragedia, de domeniul trecutului (inspirație) – comedia: viitor. Utopie. Comedia, specie a libertății. Diferit de Campanella. Fără legătură cu realitatea.

Tempeste, 3 pagini analizate – se renunță.

Cineva îl întreabă de accepția libertății. Se răspunde vag cu bucuria la ascultarea simfoniilor lui Beethoven (?) Se cere o definiție. Se refuză. Totuși, ce va spune studenților la clasă, dacă e întrebat ce e comedia? Nimic, orice, proferă Mainush. Privește Taj-ul, e suprauman? Te bucuri? Etc.

Domnule, eu sunt din România. Sunt familiar cu anume comedii moderne, cu filosofia despre comic a lui Schopenhauer și Bergson. Ascultându-vă teoria despre comedie, am uitat toate comediile văzute în viața mea. Îmi permit să văd în „free laughter” un katharsis. Teoretizați comedia din Divina commedia și La comedie humaine. E minunat. Îl respect pe Aristotel. Iubesc însă comedia absurdă, dacă mai e comedie. Am două probleme concrete: Nu acceptați, pentru „utopie”: fantezie ori fantastic? Și care e relația teoretică între comedie și teatru, mă gândesc la actor, dubla actor-reâncarnare, conceptul lui Rolland Bathes, în legătură cu teatrul nejucat și necomic al lui Baudelaire.

Lumea se cam amuzase. Mainush se roșise. – Ce să zic? Ha,ha! Apoi mărturisește că și el a uitat toate comediile, vede trei pe săptămână la tv. Aici e o teorie, ce-a zis Friederich Schlegel. Trebuie văzut. Niciun răspuns la utopie-fantastic-comic-teatru. Taie firul, mi se adresează, renunț.

Cineva se mai interesează de libertate, și roșcovanul (la față doar, părul îi e negru) o califică, dubla întrebare, ca extrem de importantă și evocă schimbul de scrisori – în problemă! – dintre Fr. Engels, „cunoscutul marxist”, și Mina Kautsky (parcă) – insistă, nu mai ascultă nimeni, revine la imaginara parte a doua a întrebării, nu se știe ce mai spune. – Nu știu dacă am reușit să vă satisfac cu răspunsul meu.

În fine, dr. Khol conclude pe larg – e o teorie, lucru de merit pentru un conferențiar care, pe lângă lecții, se gândește să facă și o teorie. Ar fi bine ca toți cei de față, profesori în departament, în următoarele trei luni, să încerce și ei să teoretizeze (comicul?) El însuși a cheltuit săptămâni, luni, poate ani, cercetând comicul. A vedea comedia în corelație cu prezentul – punctul lui, realist, de bun simț – și cu viitorul, chiar a defini comedia în funcție de libertate (în contrast cu tragedia), este un punct de vedere. Desigur, comedia modernă se impune comentată. Ionescu spune despre comic …

La ceai, Lamba îmi mărturisește că i-a plăcut foarte mult comentariul meu. Am schimburi de priviri uricioase, nerasiale, cu Mainush. Iau un biscuit și plec. Să se fi zis că ostentativ? Nu era de mine. Îl rog pe Lamba să-i spună lui Khol că vreau să fac o conferință pe același subiect. Ba încă, să nu-i spună. O să-i scriu eu.

Gupta, care e șef la deptt. de Istorie acum, pare să mă ia în serios, așa că voi face conferința 1918.

Voi scrie o carte de antropologie literară.

14. 11. 78 Delhi

Brian V. Street: The savage in literature, 1975. T.K. Penniman: 100 Years of Anthroplogy, 1952. G. D. Killum: Africa in English Fiction 1874-1939. A. Retzius: Cephalic Index, 1940. Heritage of Conquest by Sol Tax and members of the Viking Fund Seminar on Middle American Ethnology, 1952. John Gillta, Ethos and cultural aspects of peronality.

… so he will receive the minimum amount of punishment or misfortune and the maximum reward…

15. 11. 78 D

A căzut delegația la congres pentru că era română. Bestii corpii de aici, canibalii ministeriali de acolo. Dacă mai trăim, om mai vorbi. Nea Romică să-mi trimită măcar niște interese.

Anthropology and the public interest, 1976.

anthropology (the traditional paradigms): 1 essentially a graduate academi discipline; 2 primarily involved in basic research; 3 grounded mainly in non-western cultures; 4 requiring no special ethical code; 5 entitled to call upon federal an foundation funds for unrestricted support.

16.11. 78 Delhi (Deportație)

Nu se intră, ca străin, sub nicio formă, în Jaghanath Temple. Nici dacă aș fi reîncarnarea lui Alecu Ghica. M-aș arunca de pa Jantar Mantar.

(The phrase thirty three – seven times with different meanings:) Student: Page thirty three. Where’s thirty three? Tutor: Thirty three. S. Thirty three, is this thirty three? T: Thirty three. S: We were on page thirty three. Where is it? T: This is it. S: OK is this it? T: That’s what I said. S: I am rending it now.

18. 11. 78 Delhi

Sunt toată ziua în departamentul de antropologie, la Indera Singh et comp. Programul preliminar al Congresului are nume din toate țările, minus România.

Un peștișor și o vulpe argintie de la polul nord. Ghicitoarea peștilor i-a spus că-l va mânca un urs, o morsă, ori îl va prinde pescarul Ping. Ce se poate face? Să sară, la flux, într-o bălticică din ghețarul Bebe, pe unde trece Vulpea Argintie și să-l mănânce ea.

Peștișorul, bâldâbâc. Vulpea-l ia-n gură – îm, ce gustos e, dar să nu-l mănânc, cine știe. Peștișorul, disperat, bucuros, îi aduce prânz de meduze și alge. Dar într-o zi îl prinde pescarul Ping-Pong. Îl pune într-un vas cu apă, să se joace și copiii lui cu el.

Nansi și Nana vor primi biletele de despărțire, legitimarea impotenței statale, orientare oriental-fascist-anticulturală. Tărâmuri necunoscute subțiază granițele și gravitația. Băieți organizați, pușcării în familie. Sinucigași nesinceri. Yuvavani. Zăcământ deportat spre a fi.

Tov. Min…Eram remunerat cu 3400 lei lunar, ceea ce, împreună cu remunerația soției (pierdută prin însoțirea mea aici) și alocația copilului (și ea stopată) ne permitea să acoperim ratele la locuița amenințată de a fi scoasă la licitație, în condițiile detașării noastre oficiale.

Miercuri 22. 11. 78 Delhi (r)

Nansi primită direct la PhD în Calcutta. Se lasă greu, va avea de muncit, acasă.

Singura soluție, greva foamei? Amuză ca un OZN? Bacterie sub microscop, ai a te scălda în conștiința universului? Mediul constrângerilor totale e omogen, etajele se sprijină pe o temelie negativă din care faci parte. Exteriorizarea oricărei trăiri posibil acceptabile compune o sumă nulă. Punct de vedere și de orbire birocratic. Marfă cerebrală neprocreată. Veacul nu mai seamănă, de la o clipă la alta. Pasiunii de a fi îi răspund râuri stinse.

Leo făcu scandal după-amiaza aceea. Devenise de nerecunoscut. Bolborosea înjurături ce-l făceau ridicol, mai ales că el se lua în serios, se temea singur, în numele clanului, striga câtă dreptate are, că e sănătos, iar criminalii s-au înmulțit – de ce? Păi de ce, dragă Leo, calmează-te și stăm de vorbă, lua-te-ar mama dracului de bulache. Ți s-a suit sperma la cap și curvele astea își bagă rujuri între craci, fără să te întrebe ce duci tu în palmele bătătorite.

Secretariatul însă știe ce și cum. Nu ne facem griji de proveniența surprinzătoare a membrilor unei expediții morbide. Se ia act de punerea ei în mișcare. Se urmărește pe hartă simbologia emică. Ce zice de hegemonismul tribal? Oleacă de periculozitate le vom atribui și dumnealor. Dezorganizați cum sunt, nici ladino, nici indiano, nimic, se vor autodecima. Gust îndoielnic. Viroză asiatică. Nimic de zis. Drepți! la re vedere.

Fetele udă bananierii. Tunsul ierbii se face cu forțe din afară. O pisică ispășește prea-îmbuibarea și la prima bătaie sucombă. Geamăna se tăvălește prin toată grădina și miorlăie gonind fetele în cotloane intime.

Suntem trei zile în munți, apoi ne întoarcem fiecare unde vrea. Cei născuți între aceste vârfuri n-au coborât niciodată în localitățile de la poale. Studiul lor va fi studiul nostru. De ce râdeți?

To the President of Delhi University Women’s Association. Dear Mrs. President, As homage to India we propose the organization of an exhibition entitled Indian Flowers painted by a Romanian girl from Romania – Alexandra-Maria Anca, student in the school of Association. We are happy to remember that she has received the first prize in drawing competition, last year.

24.11. 78 Delhi

Gura asta mare mi se traduce într-un surâs-plasă pentru trapeziști absenți. Mulțumită formalismului guvernant, vom crește de la mic la mare ca un scepticism familial de implicație folcloric-național-antinațională. Ne vom ruga îngenuncheați patriei să ne primească eșecurile. Nansi a promis că se sinucide pentru o rupie cu care a păcălit-o proprietarul de photostat. „Simboluri și reprezentări ale lui Șiva în arta indiană”, proiectul ei de doctorat, se mai amână cu o vestă.

25.11. 78 Delhi (r)

Mi-au scris Sorinache și Pricop, ultimul mi-ar fi dedicat o poezie în cartea lui Patima muntelui, primul dorește de Eliade și de noi. Puterea mistică a prieteniei nu și-a făcut literatura. Identificarea cu celălalt e un nume al infinității.

Inginerul ambasador umple table negre cu nemaiamintite formule. Cu automatism psihologic, interzisese La steaua și alte recitări în românește ale studenților indieni ca neatingând armonia lălăită de excrescența sa.

Ea e din Kashmir, îi zic, va recita în hindi „Șah”, de Sorescu. – despre ce e poezia? – despre șah, albe contra negre – dar care e ideea poeziei? – are o anecdotică a luptei, l-am auzit citit de autor, e dramatic, șahul e joc național indian – toate bălmăjelile alea copiii să-le spună înainte de a recita în englezește (atât de prost!) M-a întrebat ce zic de „interpretările! lui, care a fost profesor – sunteți tare, puteți fi combătut, dar sunteți tare.

Sunteți în delegație? – curierul. Scriu repede o scrisoare către Miu. Îmi promite că i-o dă. Îmi recită strofa cu frunza care a făcut explozie, din Topârceanu. E trist că n-aș avea timp să discutăm poezie. Marin Sorescu, unu, Nichita Stănescu, doi – nu vă plac? – ba da.

Costică. – Hello, Mister. N-am zis minister (?) Îi spusesem cu public mixt: faci România de căcat, îi dai bani lui Seth. – nu i-am dat – de, muncește ca mine, pe gratis. – Acum așteptăm după tine? sărise când îi apăruse bosul, și eu mă întrețineam cu Beri despre poemul lui dedicat României.

Amărăciunea mi-era relativă. Un mort înfășurat în galben era purtat fără jale, pe la Kashmeeree Gate.

Oare va fi sensibil Eliade la ideea mea de a scoate în India o nouă serie (măcar un număr) din Zalmoxis? El ar da un articol. I-aș evoca și eu Calcutta, Rishikesh, plus eminescian-brâncușiana mea de toate zilele. Șora și Noica ar reuși să-mi trimită ce și ce. India nu dacă are azi – cred că nu – un Komaraswami, dar poeticieni în sanscrită, da. Joshi ar colabora. Poate chiar Sahytia ar tipări numărul. Nu străin de un anume vag aer testamentar. Cum începutul revistei va fi fost profetic spre istoria religiilor, ori poetică?

Ceva mă solidifică. Mă cam uit după statui, oricât de boccii. Sunt totuși nume, Shivaji, Tilak. Satendra insistă pentru târgul de câini, eu îl întreb de film, el îmi zice de cutare că e bun, îmi închipui.

Au ales comitete și comitagii în deptt., totuși. Am uitat – precis, mai bine – de întrunirea aia. Sunt și așa în afara blocului. Cine ce-o să-mi facă. Vilele se confiscă deocamdată. O să mi se naționalizeze la licitație, în deportare, apartamentul? Ducă-se. Zece mii de polonezi în Varșovia contra opresiunii ruse îmi sună mai bărbătesc.

comitagii dar nu români indorusificată șfară mă duc cinzeci de săptămâni apoi acasă pe afară mă uit de Vlaicu pe Carpați mai lasă-te de gravitații bă munte tot descreierații în sine vulturi învârt na-ți-i o nație pronaos îngenunche femeile în față malii iar popa dulce la rărunche arată ca medievalii pe râul invadat imperiala aurărie lemn câinesc se pierde toată socoteala acuma când mă prinosesc.

încet să nu te dezrostești

cuvântule de templu vid

statuile prea muierești

rugându-le la muced zid

tăcere până-n Negrilești

de a ta umbră Baiazid

ocean îți sunt pământ îmi ești

fudulule ladinoid

când ora bate iar profană

de viață-n arc săgetul bleg

și câine și mușcată rană

prietenește îl întreg

pumn țeava labei de emană

pe curierul Ali Beg

muște sugeți leii mai cu milă vă rimez că-mi sunteți de prăsilă pline vă întoarceți peste mine în amoruri încă arhipline păsările zboară iar agale dar să nu ne ducă în greșale burțile funcționare chiorăie ia aminte cine sforăie sfoara peste sărituri țânțare că strivii biata reîncarnare

sâmbătă și morții mimeni cu o tuse

apasionată apa Sion US

înzăpezitoare himalaizantă

primită scrisoare vândută bacantă

catolică nu e că e protestantă

aversă zidită sâmbătă în pantă

îmi descriam auzul văd o cămilă concentrată asupra cocoașei ori eu înăuntrul centrului caravană părăsindu-se deșert munte aducere pe după lauri a unui cap numai tristețe se lasă o noapte oprită pe dungă ascult o vreme de copii trăim de mult în joacă parcă ne pare rău după o vale verde

a fi un sat C A Rosetti

în baltă și pe harta fetii

în Eminescu ferentară

călătorire-ai pe afară

păi facem noi literatură

și râurilor arătură

ascultă-ți indiana zodioară

în Eminescu ferentară

și prea târziu copilă pictor ți-e tată șarpele constrictor sicilian odată nu a înveninat țărâna sua păduri muntene doar slănicul călugărlor i-a zburat nimicul o viață bântuit de nime s-a strecurat prin dricărime și cât îl vezi de mort de-o viață se trezea dis de dimineață

a doua zi deodată tristețe ilustrată hârtie manescrisă neauzită missă o amintire parcă pe sine se încarcă olară piriformă o namilă de dor mă sub spumele de veghe somn îmbrăcată zeghe trezește dinainte de acoperăminte mai jos de somn în viciu insulă Mauriciu prietenii mă plâng din muntele Parâng

și iar și iarăși și iarăși

la samsar fără samsară-și

pedepsit împărtășitu

lutul smuls în cange și tu

tu iar tu iartă tu iartă

kamă mokșă dharmă artă

26.11. 78 Delhi(r)

Hindustan Times: Indo-Romanian Society – Sixtieth anniversary of the formation of Romania, India International Center, Lodi Estate, 5.30 pm. Indo-Soviet Cultural Society – Fifth anniversary of Brezhnev’s visit to India, public meeting. Articol despre economia deschisă a Ungariei.

Mihai Eminescu: Revedere (recită Kashyap Manica); Vasile Alecsandri: Cântecul gintei latine (recită Yogindra Vadwa); George Coșbuc: Trei, Doamne, și tiți trei (recită Devesh Mohan); Mihai Eminescu: La steaua (recită Charanjit Singh); Marin Sorescu: Șah (recită Veena Rani Gupta); Ashok Beri: Gândul meu (hindi:)

gândul meu sub arc de munte limpezit de râuri sfinte peste-a ierburilor frunte izvorâtele cuvinte România gândul meu

păsări treze veșnic zboare inimii neînfricare peste iarbă până-n zare un pământ sub raza primă diamant se însenină România inimă

păsările-n clar de lună „pe la cuiburi se adună” de-aș fi pasăre spre ea din iubire aș zbura România dragostea

Întorși de la IIC, pe mine mă doare capul, Nansi e conciliantă, Nana aproape bine-dispusă. Mă risipesc în înțelegerea amănuntelor. Au plăcut Manika recitând Revedere și Ashok Beri cu al său Jae. Yogindra și Satendra s-au descurcat. Cine știe cât de românesc le-o fi destinul, dar astă-seară ne-am lăsat de-o amintire. Vorbire despre noua ordine – înconjurat de propria groapă – ne deranjam unul pe altul – însănătoșire în păreri – nu ne venea în minte nimic de încredere – pas căzut într-un abis mai familiar – chiar cu galoane – unde e țara noastră – paninginerie gol căpos.

27. 11. 78 Delhi (r)

Mai pot fi pentru creatori somnul și visele secularizate? Drumuri de intuiție amarnic ignorate, buluc de replici și ieșiri din stână, la lupi mai blânzi, în haite separate. Plus viitorul și hotarul spre mai rău, la infinit. Numai pe dinăuntru.

28. 11. 78 Delhi (r)

Pe la 10.30, poștașul aduce o invitație în Maharani Bagh, la o mundani ceremony. Curând, în Mudrika. Scriu dodii pe invitație. Peste o oră, urc pe terasa vilei. Vinod îmi face cunoștință cu Stephen Gill – îmi spune că m-a ascultat la „Către o teorie a comediei” – „conferința unui german, a spus ce-a spus ăla, ăla, dar nu părerea lui” spune lui Vinod, adaug și eu, confunda pe Shyllok cu Shakespeare.

Curând, Gill îmi spune că trăiește în Canada, s-a întors după 20 de ani, Delhi e același. A ascultat, în Canada, un dramaturg român, oarecum gras și, într-adevăr, chel, da Everac. Are și un prieten în România. Vrea să-i traduc un roman, să ne vedem, stă la Tourist Hotel, lângă stația de tren din ND, are și whiskey, dacă mă interesează. Dacă merg seara, mă așteaptă, că am idei bune. Se retrage.

Vinod mă conduce să mănânc, iau câte ceva, îmi curge nasul. Mă pune să mai iau.Vreau să dau telefon lui Joshi, mă duce la terasa din spate, unde se află mesele, trecem zidul cortului, văd cazanele cu delicatese. Castroanele excitante de dincoace sunt umplute cu mâna, bucătarul se spală, la felul următor, în aceeași găleată. Urcăm o scăriță, coborâm, pătrundem într-o altă vilă. În camera telefonului, un moș și două babe. Una scoate un geamăt intermitent. Le spun namaste și parcă-și amintesc de viață.

Îmi răspunde cineva în hindi, luându-mă peste picior. Închid, sun iar, aceeași voce, în engleză, Joshi nu este acolo, nici p.a.-ul lui. Mă întorc sus pe terasă în casă, apoi în partea de la stradă. Vinod mă lasă în compania lui Kapoor, tatăl cumnatei sale, colecționar de artă din Calcutta, neam de giuvaergii, atras de școala Kangra, devot al lui Krishna, mestecând tot timpul din câte două-trei cutii mirodenii diferite, alternate cu o Dunhill. Ochii de lotus, culturile vechi ale Chinei, Egiptului, Indiei – dragoni prima, monștri a doua, Dumnezeu a treia.

În Calcutta se poate avea companie, bun transport, artă, prietenie – Lingraj și Konarak în Orissa – Shantiniketan, cel mai bun loc pentru mine – bunicul, giuvaergiu al familiei Tagore – simplu, bătrân – Maytreyi Devi, faimoasă, și Sukumar Sen și, și – cine-o să aibă grijă de colecția sa, fata i s-a măritat – s-o doneze, nu e ca în România – sub influența rușilor – India încă are resurse – toți au luat opere de aici pe nimic.

Vinod apare cu înghețată și bețe de bambus pe post de linguriță. Vreo trei ore rămânem singuri pe terasă, el deșirându-și gândurile, mai luându-mi câte-o fotografie (mă impresionează lumina blitz-ului său) – congresualismul universal, un guvern al întregii lumi – funcționalismul religios al estului, materialismul doctrinar al vestului – estul (China, Egipt, India) înrobind spiritual vestul, vestul înrobind material estul – împotriva oricărei națiuni – eternul fascism, ori comunism – văile fertile și calde – apariția mijloacelor – cetățenie pentru maimuțe – șase luni în pușcărie – de ce, după mii de ani, 18 luni de emergency – ajutor străin – eu și vacuumul pe care-l ocup – a nu fi jurnalist pentru a rămâne sau a fi luat drept poet – un câine cară femurul poetului mort – ceilalți văd poetul femur – metalele armelor n-au naționalitate – Krishna Srinivas – zoroastrian – guild, preguild – prieteni sunt cei ce pleacă – cu frații trăiești împreună și nu te înțelegi, cu prietenii te înțelegi și nu trăiești împreună – din Puri la Trivandrum.

Mai vin musafiri – se întreabă cât vorbim, curând ne despărțim. Străbat pe jos tot New Delhi, în linie dreaptă, din Maharani Bagh, la India Gate și Connought Place – puține trotuare, schela moscheei, Max Muller Bhavan, o blondă și o grasă, C.P. , cele două. Se apropie, caută gara, sunt creștine, umblă prin toată lumea, vin de pe lângă Sidney. Ar merge cu clasa I. Maria și Frazy. Tourist Hotel, modest.

Gill credea că nu mă mai duc. Bea lapte. O să aștepte și o să luăm dintr-o sticlă mare, purtată ca o bombă pozitivă, whiskey. Sosește și un publisher hindi, Jain – n-o să ia alcool. Am în față cărțile lui, ceva poezii, Why, The Immigrant, studiu despre Wells. Le răsfoiesc, văd India printr-un exilat al ei ? O să-mi dea permisiune scrisă de a-l traduce, trece poimâine la 5 pm pe la mine. Face un discurs despre operle lui, să audă – dar cască – și Jain. E zece.

Rătăcesc drumul către C. P. Trecusem pe lângă șirul de adormiți de pe trotuarul de vizavi de gară. Șopulețe luminoase, Ramakrishna Mission. Disperat, întreb un solitar tânăr, în costum, despre Maurice Nagar – chiar e stația lui 100 aici. Vine, urcăm. E recepționer la Claridges Hotel – când am timp să trec să-l văd „in my hotel”. Coboară.

Mi-aprind de la vecinul din față ultima țigară. Merg spre coborâre. Șoferul cu basma își dă drumul. Oprește autobuzul, cobor, sunt aproape. Nansi fumează ultima țigară din casă, mai dondănim, povestesc, mănânc, dorm după 12.30 aproape bine, mă trezesc buimac. Improvizez asanas, un acord economic româno-indian. Băieții de la Khalsa de mă căutaseră ieri, împreună cu o fată, îmi spusese Nansi, reapar. Aranjăm conferința mea pentru mâine la 12.

Străbatem mai apoi prin Probyn spre Kingsway Camp. Apoi departe, în Tagore Park și petrecem patru ore, cinci feluri de mâncare. Un tablou al doamne Zberea, plus un portret al d-nei Chaudhuri, gazda. Fetele lor, biblioteca, dorința de a-l revedea pe Theban. Sărăcia (5000 lei) din București, servitor o dată pe săptămână (și nu 24 ore), greutăți de transport, boala de rinichi a doamnei (infirmată în India de cel mai bun radiologist).

Poeții, proști poeticieni (T. S. Eliot?). Poeții – supremii. Cel mai bun poetician sanscrit este S. Dasgupta. Fiecare suntem Dumnezeu. Nu e nimic misterios. Toată poetica, prin raționamentul cauză-efect. Aici s-a născut Dumnezeu, aici i-a plăcut. La noi i-a fost frică de Ceaușescu. Indranath citește „Shakespeare” de Sorescu. Nu te uiți la tv? A, ești Mannix. Greimas. Mama Kali este Ceaușescu.

29.11. 78 Delhi(r)

Ieri, la 2.15, în Deptt. of history, invitat de P. S. Gupta, șeful deptt, mi-am susținut, în catedră, seminarul despre Unire (1918) – conferința de pace de la Paris, aprecierea evenimentelor interne, ecoul în India. Unirea din 1859 îi este familiară profesorului Gupta.

Azi, la 12, în sala colegiului Khalsa, țin conferința „Cultura română și idealul unității naționale”. Prezenți, mai mulți profesori și 80 de studenți. Prof. Lamba s-a referit la latinitatea limbii și culturii române. S-au pus întrebări despre stadiul dezvoltării istoriei și culturii contemporane în România, despre elementele sanscrite în limba română, despre poziția românei între limbile romanice.

Țiganii, persecutați? – Ion Budai-Deleanu – dăm fier, primim… Poemul a plăcut și profesorilor de istorie. Câțiva studenți s-au dat francezi (din Mauritius?) Mi-au cerut să recit în franceză – maudit soit a jamais le reveur… la ou n’est qu’ordre et beaute… – allons, vieux capitain. Tajinder a făcut reclama dulceții limbii ca și a leacurilor reumatice de la Marea Neagră.

Am recitit romanele lui Gill. Seara am discutat. A scris despre Wells, dar autorul lui e Kafka. Ca autor și editor, mi-a permis în scris să traduc din cărțile lui. A scris o copie și pentru el. A oferit o reducere de 40%. Portretul lui făcut de un canadian îl dezindianizează, ca și al domnei Chaudhuri de madam Zberea.

Profesorul de punjabi zice că trei românesc și tre punjabi sunt cele mai aproape de sanscrită. Mergea la sigur cu orange. Vede în spaniolă nirank. Nirankar, da.

dacă tu ești frumoasă

eu cum sunt

șoptește dar nu acasă

pe pământ

ba în Maharani Bagh

dodie

la Mundan copil cu drag

Vinod e

tulbure de-o noapte fa

All Italia

la Lombardi se gândea

toată falia

reparație mogulă

cupolată

până către cea rotulă

nu de fată

Delhir Nou pe iarbă

cârpe uscă

radere de barbă

cu o muscă

nostalgic maidanul

la zoologie

eu aștept mundanul

din copilărie

dacă mai am la trei cenuși pe vetre-n iarbă fum de uși ce praf să trec din zidul bou să mă împungă în cavou nesigură ceremonie îmi adumbrește coada vie pereche câinii roșii tandri cum grădinarii taie leandri neîncurata-ne cireadă gândește jugul de zăpadă constrâns de ochii vitaliști ai gospodarilor cu briști sezoane sarbede la sobă vă dau de dezbrăcat o robă în schimb davai o ghilotină fără păcate în surdină doar latră candizii suspecți de-a fi tot câini de subiecți cu emic ton și o salivă savanților deopotrivă șipată-n fusta ruptă luna la noapte face pe nebuna cu nicio sexuală rază că nu ne mai îndoliază fie-ne anii fum nevastă trei vetre de cenușă vastă din două într-a treia fiecine să vadă ora stinsă cum îi vine apoi care la soare se chiorăște să dea să fie dat la pește duminica în șapte șapte în apele până la noapte buldogul negru ne anunță că ne acceptă de grăunță dar botului se dă pământul frunzele ronțăie cuvântul fii liniștită o secundă și se dărâmă valea mundă mă jur fumat de la orchestră cu dragoste abia terestră

30. 11. 79

să-i scriu biografia Margaretei căutător al rimei Mead cu marijuana-n Samoa încete-i din viață bătrânescul rid examen jumătate vor amicii din blocuri așchii la cicloane invită noaptea licuricii schițând biografii americane

Dear Sir, in connetion with your letter No. MEL/ 4877 dated 29/11/78, I propose Mondy 11^th December (8.00 a.m. to 9.30 a.m.) as date for conducting the IInd Term Test for Certificate in Romanian.

mă latră câini se sting lumini la Ararat mi te închini modernul în Carpat bătut ți se arată petrecut pe viitor ne-or recunoaște roșite ouăle de paște ci înainte de crăciun pe la fereastra lui Arun din noapte ora unu fix amicul vinde hindu viks minuscul un armurier insomnios se dă de cer de ciochidarii gemeni cată și viața e înfrigurată

Vă rog. Clasicii dumneavoastră? Da? Aveți o limbă proprie? Vreau să-mi amintesc propoziții. 2 milioane în țara lor, 15 în lume, 1 în capitală. Nu Asiei. Mulatrul spune oare nu albului din el? Prin nevastă, unul era dravidian, altul canadian. M-a înjurat într-o limbă necunoscută. Jur pe yoga. Răspund propriilor întrebări din naștere, ca un mut. N-aveți a vă teme de mine, poate de voi. Sofistichez de dragul nici unei cauze extra. Mă cunosc de undeva. Destinele ni se găsesc fără limbă. Ne putem întâlni din întâmplare.

Individul sperie grupul, înțeleg. Amici imposibili și totuși funcționali. Jocul de-a marșul pe după canapele. Să lăsăm gemenele să fie soldați. Statuie în fiecare regret. Pustiul așteptării claustrate.

Comaraswani, Selected papers (1977). „Wallace Brockway, Joseph Campbell, Mircea Eliade, I. B. Horner, and Stela Kramrish have all contributed their mature judgment regarding both selection and editing”.

1. 12. 78 Delhi(r)

Nemaiinhibată de detalii. În jurul distrugătorului îndrăgostit. Va gira oare profesorul din Calcutta până la capăt formal destinul acestei șaivite? Lingraj și Konarak vor rămâne mereu permeabile gândurilor unei femei în dans? Atâtea disperări își vor lua la revedere.

Nu un român așteaptă la clasă studenți indieni, un neindian așteaptă neromâni în competiție sine qua non.

În timpul grevei dintre 10 și 12, pe Chhatra Marg, o competiție făcu zgomot, atrăgând public din case, câini de prin curți. Băieți și fete călări pe măgari îi conduceau autoritar. De lene, măgarii se lăsau îmboldiți. Obrazul unui colegiu sau al altuia se disputa în ochii privitorilor, nu și al celor călări. Victorie Ramjas College? De ce nu?

Cum sunt castele? milenare, indiene, ermetice. Backgroundul întunecos al acelei caste îl vezi după zece mii plus treizeci de ani. Lasă niște secole să mai vină. Lasă tot. Adio universurilor închise expulzându-și indezirabilii în exterioare casteiste. Lumina învățăturilor străbate prin frigul ucigător. Eh, întuneric, ascunzându-ne de flăcări și morminte. Vom nemuri cu totul altceva decât adevărurile de o ființă.

Ploaie rece, sezon contrastiv. Fanfară, step, lumini de nuntă. Oglinzile se fericesc sub convoiul bătăuș al dansului. Un copil, de vreo zece ani, jubilează, fără franjuri, împreună cu ginerele călare. O fi frig? Ploaia a trezit amintirea căldurii. Un nasture desfăcut la cămașa cerului. Nunta se prelungește și în a noastră Chhatra Marg pe seară, când Thirta, sfântul, a așteptat cu noi să-și dea drumul la filosofie – cei vechi au spus ce spun eu – după un pas mai încolo al nuntașilor, mii.

Subiectele de examen au ceva solipsist. Paper-ul secund cred că se va încheia cu Soorya namaskar. Lasă-l pe Mar să fie de la orice poliție secretă. Nu te răpși la el. Ai grijă să păzească vreun student holul. Vezi ce-ți dorești, nu prea concret, și nu o schimbare de la cei doi protagoniști. Vei fi mare pentru o oră, dezamăgit a doua zi. Mergi de luni, zi-i: proletcultist, umanitate – Veda se va tăia. Să nu amintească de papă ori de secretarul de state.

Oli nu se putea amesteca. Se fotografiase iar într-o toaletă diplomatică și nu-și mai făcea documentarea obișnuită la mai marii lui Mar. Pe băcan îl bârfise că i se vede cioaca, după ce acesta comunicase un fel de plângere în termeni asemănători: călătorind în autobuz către voi, un ins băgăreț m-a căutat la cioacă.

Se spune, de partea binevoitorilor, că atâta-i mai rămăsese după chixul cu nevastă-sa în curul gol: ce minciună, prin gaura fustei nu se deslușea nimic, se va stopa la întoarcere și o s-o poarte și la televiziunea internațională.

Și Oli se gândea câte femei mai mult goale… fotograful oficial… banii schimbați … vodcile… cancelaria. Se stopa într-o oarecare proză de oboseală, de la burtă, o, cu puțină glorie, ce-i mai rămăsese, căci avea să înceapă, nu, nu în zona asta, căci băcanul se păzește, cicloane, inundații, îl propun, îl ajut, mâine la ședință. Și Oli se scărpină în buric îngropându-și în stofă paiul de băut Torino.

Zafar, în fața lui Oli, își mișca barba fără să vorbească fixându-o-l prin ochelari și obsedându-l-o cu bindi-ul natural din creasta frunții. Ălaia avea idee că băcanul ar da faliment și rumega ajutor sângeriu, anonim, turnător, ecuând dușmănii exterioare hermafroditismului său de succes, evident carierist, de proletcultă violență și prostească trădătorie apatizantă.

Se gândi la Italia. Auzise, pe filieră, și de Saba, numele mic Franco i se amestecă în capă cu al lui Mao absurd hispanizat simpatizând cu știrile despre Dalai Lama pe acea sete vampirică de a-l fărâma pe băcan. Ăsta ar fi și scris: Caro professore Saba, … Ho sentito che all’Universita di Roma e all Magistero c’e bisogna di professori di romeno. Aspetto un segno da Lei. Con gli migliori ricordi e saluti…

Oli amestecase abil „Tehnologia trestiei de zahăr însoțită de considerațiile unui băcan” cu o teză de doctorat paneuropeană – probabil nu-și încărcase memoria cu numele lui Pascal, dar ar fi fost în stare să-l recunoască în mai multe persoane, pe rând. Pe calea propagandei, l-ar fi aprobat și ca dac, prevalându-se sporit împotriva lui Mit.

Mit însuși glumea cu numele inginerului de șosele Dante. Din Orientul subdezvoltat la creier, cum se exprimase androginul nostru, al cărui destin ni se va părea odată shakesperian de trist, umbrindu-l pe Shyllock, alesese un Kama camuflat funcționărește, ceva pentru ciochidari, la urma urmei.

Băcanul, cărunt peste noapte, luase ticul „să trăiți”, dar vechiul „vă salut, domnul meu” reînvia absurd uneori, făcându-l inabordabil mai ales lui Mit. Casele necunoscute, lifturile, căutările, interioarele populate anticivil îl făceau, a doua zi, agreabil oricum lui Mit pe băcan. Obsesia cafelei, de băut neamestecată cu lapte – iată că ura laptele, avea și el pasiuni -, se lăsă peste toate subiectele, situația transporturilor, fondurilor, cititul fără bani, invitarea „noastră”.

Campionul momentului bătea-n podea Hora Unirii. Purta cornet acustic numai înainte de culcare și-l împrumuta umanitar unui amic de suferință: guvernele nu cunoșteau această deficiență comună lui Beethoven și Vallathol. Marea cucerire se realizase în tăcere: naționalizarea caselor licitate șase luni, pe argumente aproape extraterestre..

Nu admiteau, cei din combinație, chestii de genul „ai auzit”. Evreii rămâneau „spanioli”. Conspirațiile internaționale, evreiești. Hegemonismul, universal. Probabil poveștile federaliste le-ar fi deslușit chiar pe altă cale decât a auzului. Diferențele între culturi și sloganele dezvoltării din gura lui Mit îi lăsase surzi.

Păcat de știință și de muncă, excelență. Suntem o echipă ca un ins bătut de vecinii lui Ismail. (Spune mata) cu ce inimă să mai crezi dincolo de idee. Sistemul prezentat cu ani în urmă e depășit. Informațiile domniei voastre n-au de ce să ne rănească vanitatea. Ce pierdem noi acum, ai noștri tot n-au avut niciodată.

Eu cred că au posedat totdeauna, replică Mit. – Se poate, auncă Baros lui Bun. Se serviră răcoritoare. Discuțiile se duc în dialoguri, unul cu altul, băcanul rămânând uneori în meditație, parcă gelos pe vorbitul celorlalți, fără haz și sens, după cele întâmplate, adică neîntâmplate. Oricum, descrierea situației va marca un pas.

A suporta un eșec de proporții, cu motivații bine concepute, vorba lui Oli, tot o pâine. Căci ce e viața? Ascultați aici, am inimă cu douăzeci de ani mai tânără, voi cu tot atâția mai bătrână. Din punctul meu de vedere, ați murit și încă prostește, fără luptă, săpați la rădăcină prea adânc. V-am ridicat prestigiile degeaba. Se mai miră dânsul, cu totul vizibil pentru campion, tolerat tocmai din motivul senioriei lui. Acesta se putea distra visător în tăcerea absolută a ultimilor zece ani pierduți cu atâta fără gălăgia ședințelor de agenție.

Avea dreptate sardarul cu istoria și repetarea ei, la fel ca și băcanul – s-o știi tocmai pentru a o repeta, de ce nu. Spectacolul se încheie oricum. Nu suntem ultimii. Nu suntem deloc, de la primul rege la prima adunare, în ruptura miilor de ani, cu săgeata tinerilor vânători de demult pătrunzând în craniile semenilor, întorcându-ne cinematografic printre ruinele tranzitului istoric, chipuri atât de tranzitorii însă, culturalizând cumva revolut, imperial, rostind șoapta numelor mari, unirilor, latinei, poeziei, mângîierii diminutivate, nemărginirii sufletului, bunătății bucatelor galbene, recitând călătorii galice în insule și înapoi, luxul, calmul, voluptatea, începuturile de carieră…

Campionul dormea. Ochii îi priveau cu aceeași expresie terenul operațiunilor nule, vitaliste. Predecesorul său revenise în floarea de cavou a apartamentului central din celălalt continent, nativ. Numele i se lustruiește pe creștetul ascultătorului prin excelență. Câte deșarte proiecte în fața rezoluțiilor, da, domnilor, vă dă mâna să săriți la umanizare, să vă alegeți reîncarnarea viitoare scociorând cu oase prizoniere minții, asta z’că faceț’, țțț.

Se trezi. Repetă: da. Pe fereastră copacul anonim împuținat la frunze întrista amintirea pădurilor pustiite, simularea continuității vieții – astea nu se scutură niciodată, aha, nici morții, nici viii, nimeni, cum adică toamna-iarna, mă învață pe mine un fragment ce e alt fragment, nu ține, un viciu chiar, un absurd, altfel de optimism, de orice, ăștia mai vorbesc sub păsări călătoare?

O iritare excesivă, adică epidermică, îi producea amintire „băcanul a trecut la cărți”. Atâtea trusturi care îl băgau în seamă pentru oarecarele său farmec nu atârnau cât niște pagini fără glas. Și totuși gloria i se oferea aceluia ca nimic și nimicul ca o glorie.

Peștișorul vorbise. Adevărat, cu bun simț, în schimbul unui somn fără vise. Mal nesurpat, domnule. După cartea cu tehnologia, băcanul se aflase în audiență și-i strânsese mâna iezuit, că, vezi, doamne, oricine vorbește. Parcă ar citi considerațiile și ar ieși la raport pe tema lor.

Să fim serioși, tinerii înjurau mai puțin națiunile, fie și unite, decât puterile, impotența comuniunii decât finanțarea armată, asta adulmeca băcanul cel neverosimil și, culmea, pentru propria informare, într-o doară, sportiv, ostentat, fără carnet (îl aveam la mine, lângă telefon, doar nu i-l furase nimeni să i-l strecoare lui, pe șest, din respect și nemuritoare considerație).

Peștișorului i s-a adus în loc de mulțumire un „cu plăcere” aiurit. Cei ce stătuseră în picioare nu mai erau. S-au topit și câțiva premiați. Certificatul de merit l-a luat vântul. Sau băcanul? Pizda mă-sii.

Zilele următoare descinse din veșnica lui călătorie – toți am venit la fel, înjurând Mumba, doctorul Macbeth. Gambetta îi ținea de frig – ce sezon mondial, mai blând aici, piatra colea. Avu chef de teorie, îi merse, dar Oli se roși aflând de conjunctura respectivă din care nu lipseau până nici băcanul și peștișorul.

Încercă o tactică pasivă, indiferentă, totuși teoria doctorului îl impresiona fără voie, într-un chip ce-i impunea anturajul pricăjit, mult mai greoi în încâlceli și năbădăi decât noul venit. În plus, un obicei străvechi, izolaționist, se excepta. Contactele automat rupte se votau sudate. Își trase flegmele din nas și le înghiți. Fotografia îi ieșise politic, ăsta bate câmpii frumos, trece și milităria.

De exemplu, examină un toc primit de la blocari, linia, ce linie, mutrele, una, două – Macbeth ajunsese la Mircea Eliade, interesant, nimic nou – ălora de prin universitate – ce porcărie, mirosuri, greve, acte normative nix – balcanicul zice, italieniza doctorul – nu-i era de dumnealui că o va lua pe cale întoarsă, dar grupul turului (era vorba de turul lumii, dar el se gândea la propria muladhara incert vacuumată dinainte, doar se dădea domn și chiar era, mânca mult, vorbea la telefon, avusese șofer, cârtea prin acoliți – poți să știi ce și cum, obosise dirijând suspiciuni spre centru și unghere, nutrea o canibalică oboseală de viața altora – plăcinta și zahărul i se strepezeau în creier, se făcuse ora ordinului către Baboi să se dea emoționat de o veste neașteptată, evidentă o vizită, să declame din ușă chiar în fața lui Macbeth cum stă treaba – în fond, măgarul ăla mereu își dă aere în asemenea situații, mai bine că nu toarnă gaz pe foc, mă voi uita chiorâș la ceas…

Grădinarul a tuns și celălalt stufos copăcel de mango, să i se vadă tulpina și lumina. De-a lungul zidului, un papaia după luni de creștere a suferit aceeași soartă. Ca și goa, mai ales junglierul, alunul, apoi leandrul și trandafirul japonez. De dragul ierbii, mima malik-ul. Nicio curte vecină nu mai era înconjurată de copaci, dar de gard viu și câte un câine.

Furnica despre drum cu greierele în drum spre Paris își făcuse un ideal să cadă toți copacii cu minunate flori mai tot timpul. Iarba chelește oricum. Tufănicile și florile toate de brazdă se perpetuează casnic îngrijite de fantoma pustnică râzândă, asemănându-se poate singur unui copac condamnat, fără revoltă, cu forța cuțitului său răsărind în inspirații matinale, în scene pictorice, de Renaștere creștină, ridicându-se spre namaste.

Am purtat și eu cândva un costum din stofă ca asta, i-am spus conferențiarului de germană. Lectora rusă mă întrebase dacă îmi doresc să am zece studenți în loc de opt, număr foarte bun, zicea. Șeful cutreiera coridorul dimineața printre slavi, n-avea gânduri. Publicul funcționar se afla în grevă și n-avea să primească salariile în acest întâi.

6. 12. 78 Delhi(r)

Frig însorit. Maimuțele n-au somn. Toba Nanei crapă și de frig. Idealul uman excelează în negativul religios. Californii de virginitate ale Andamanului. Franco Mauriciu ne însoțește nu ca un vultur ci ca un cititor al lui Kalidasa, ori măcar știrile despre Yeti, sus în munți, într-o dezastruoasă expediție purificatoare – ei și?

Franco se bucura cu puștimea că Himalaia crește an de an cu centimetri buni și-și realiza talia înaltă la cafeneaua antialcoolică. Aparenta mândrie corporală îl condusese în compania sikh-ilor. Pletele lui n-aveau decât să insinueze turbanul apropiaților din Khalsa.

El se va simți în Tibet ca în Vygyan Bhavan sau în ashramul lui Rajneesh. Riturile federaliste celebrate de unii în claustrări de emergență și lunile de pușcărie îi montase a gândi împotriva națiunilor luate în parte, în favoarea tuturor luate la un loc. Să se opună doctrinelor pentru câte-o reminiscență până la Dumnezeu.

Plăcerea cu care atâția se declară atei părea a întări religiozitatea indiferentă a unor întregi culturi. Și a-și procura libertăți moderne îl prindea și pe el. Refuzul psihologiilor se corela cu studiul refuzului. Apoi, să refuzi pe dumnezeu în termeni proprii conferea o decență infernală neobișnuită demonilor, o originalitate în gândul celor trei lumi.

Se simțea un om întreg, minus el însuși. Din voință, dar și din educație, pe care și-o refuzase complice. Totdeauna a trecut drept un elegant, până la enigmă, în fața pedanților și a truiștilor. Amănuntele mizere bârfite în sanscrită îl ocoleau datorită tactului unui Kirk Douglas, unui film mut de Lodi.

Înapoi, înainte, drumuri comune, cu anonimi confrați, spre convivi neîmpărtășitori. Destine sfărâmate zgomotos, compensând brusc lungimea zilelor și generozitatea neprevăzutului, dar și această nonșalanță a absenței în act, nu timidă ori mândră, cât insulară, numită și realizată fără menajamente de ambele părți „mai târziu”, toată viața.

Poveștile ereditare încălecaseră pe o șa. Povestitorii, înecații, lupii de mare însângerată contrastau cu liniștea munților abordați rațional ori în expedițiile aderente. Dacă și-ar fi spus gândurile ar fi putut fi stimulat spre un minus Kyserling, spre spirit german, spre surpriză peninsulară.

7. 12. 78 Delhi(r)

Matheus nu e persoana întâi în ultimul timp. A fost vreodată? Oricum, va fi. Însuși Prem găsise putere să-i vorbească într-un chip straniu, aproape pasionat. Apaticul Matheus vădea totuși ceea ce, dacă numim eternitatea viitorului, ni-l poate face inamic.

Mahendra observă, sanscritic, urma Rigvedei în versurile lui Eminescu, apoi „jumătatea” tantrică, traduce chiar cu Șiva, Matrishanti, bindu versurile. Înțelege, spune, mai bine poetul. Începutul Rugăciunii e, încă, hindu. Odată mergând din Delhi la Ahmedabad, în stația Rajput, i s-a făcut rău, a simțit că moare, peste zece minute era bine. Să fi fost un astrolog? Fratele lui i-a confirmat că în acele momente trecuse pe deasupra Rajputului planeta Saturn.

Era la colegiu, studia dreptul. Citea Marshal Low, ajunsese la pagina 375. Ceasul din turn a bătut două noaptea. Pe zid a apărut un gentleman. (I-am dat să citească Se bate miezul nopții.) Umashankar Joshi i-a spus să înceapă un roman așa.

Tatăl său nu cerea douăzeci de paise rest de la un copil. Odată a plătit exact, a ieșit scandal, copilul s-a revoltat. Tatăl i-a zis să nu-și piardă armonia, că va trăi o sută de ani, și i-a oferit unceai, „ia”.

Lord Shiva e în creier, mama Shakti e în muladhar. El e sedentar, numai în unire cu ea este totul. Dumnezeu ne dă toate instrumentele, în afară de cele pentru a-l cunoaște pe el. Ești nebun dacă nu cunoști viața asta, spune Gita. Făcându-ți munca ta slujești adevărul, nu în ashram.

R. V. Joshi îmi lăsase versurile lui Eminescu în versiune sanscrită cu alfabet latin. Pe la trei a apărut și Anujan cu ele în malayalam. Dr. Dave m-a luat apoi la seminar, referat asupra dramei punjabi. Scaunele de Ionescu s-a jucat la Amritsar, o dată, cu public profesor, intelighenție. O s-o aducă și-n Delhi. Spre sfârșit, sunt invitat să-mi spun concepția despre dramă – comentez Orghast in Persepolis de Peter Brook, lumea ca teatru în Shakespeare și alții, moartea teatrului în luptă cu filmul. Mă ofer să prezint un referat „India în drama românească” – se primește.

8. 12. 78 Delhi(r)

Publicul strâns în seara aceea în cortul imens al teatrului în aer liber avea să petreacă patru ore în atmosfera propriilor amintiri înnăscute. Când ultimul vorbitor întrebă cu o voită bâlbâială, „nu știu, acum e mai bine să vorbesc în arya?” un tumult nu străin de dojană răspunsese, „în arya, în arya!” O bunădispoziție vorbăreață îi încălzi pe cei tineri. Rândurile oficiale nu se zguduiră. Speakerul o dă pe englezește.

Cam în aplauzele oferite pentru a-și fi încheiat adresa, patru scaune din rândurile trei și patru se ocupaseră și ele. Cei veniți de afară întârziaseră în pavilioanele din sud – în amurg, bazinul central fusese gol, un corp imobilizat, înfășurat în alb, cu gura căscată de bumbac, zăcea sub începutul întunericului la margine, pe fund. Curând, când programul va fi în floare, bazinul se va umple.

Și cei patru se lăsară purtați în cultul lordului Krishna. Urmară dansul Moksha – de ce ar mai fi salvați așa – avatar fiecare pe rând spre a se întâlni în amintirea lordului Ganesh, Durga Puja și-n războiul sfânt al lui Vishnu. Rămăseseră curând trei dintre ultimii veniți, acum scaunul vacant era ocupat.

Bazinul era plin de mult. Pe două dintre scaunele acelea mai stătea târziu în noapte, printre spații amuțite, în fața scenei defuncte, un cuplu vădit străin de Arya. Nu mai aveau cui atrage atenția, iar la un timp femeia rămăsese singură suspinând.

Bărbatul zbură în noaptea aceea în insulă, să-și vadă tatăl bolnav. Nimeri înainte de a fi incinerat. Murise înecat seara la lansarea întunericului, înconjurat de corul pescărușilor.

Încă spre dimineață, femeia se plimba pe bordura bazinului scrutând apa. O stafie albă dispărea în umbra nenorocită a lunii.

La ziuă, poliția de pe continent raportase banalități și cazuri de rutină, iar presa din insulă publicase, pentru prima oară, numele domnului Paul aflat într-un trip în capitala Aryei.

Fiul său, într-adevăr, se întorsese să-și culeagă nevasta din pavilioane. Au trecut împreună să vadă bazinul.Nu mai avea apă. Era complet gol. – Ce zici de dansurile indiene? – Nu le-am văzut, parcă. – Nu vrei să mergem în India? – Ce legătură vezi? – Poate mai apucăm să… – Potolește-te, nu s-a întâmplat nimic, am dat un anunț la ziar, acasă, aici am citit despre patru persoane din rândul trei și patru, aseară, hai, suntem așteptați.

Pictă din nou. Se privi în oglindă, rânjind. De fapt, surâdea. Nu se văzuse în ultima vreme – a experienței bărbătești. Poate i se făcuse dor de părinți. Era sigur că autoportretul e o crimă, în cazul lui Velasquez, o eternă sinucidere. Își pieptănă barba cu pensula. Călătorise atâta să picteze din nou.

Își scufundă capul în găleata cu apă, junghie pânza indigenă, glisă pe coridoare. Moderatorul vorbea politicos, arătând o ușă. Înăuntru, cuplul cu aer străin îl înfie de la prima cunoștință. – Ce faci? întrebă, cumva, bărbatul. – Pictez.

Femeia le dădu să bea. Între toți trei, din mână în mână, o poză de dansatoare, sub care scria „al meu”. Chipul fetei i se părea cunoscut. Ce-or fi vrând ăștia de la el, să picteze fotografia? Refuză un nou pahar de limonadă artificială.

Curând, dormea pe terasa din spate, nu prea mult. Cuplul cobora strada spre port. Se văzu umblând în urma lui. Femeia îl salută. Bărbatul vociferă surd. Nu se mai întoarseră. Fotografia căzuse însă pe asfalt.

Pictorul o ridică, o privi când se află sub o lumină, nu mai urmări pe nimeni, își căută prietenii în munți, excelând în cumpărarea legumelor și grăunțelor pentru preparat mâncarea, meditând, cu toți laolaltă și singur, îngândurat de trecerea timpului însorit spre vremea ploilor neîntrerupte.

Se construia un templu nou și asta încă îi punea probleme de conștiință, de acomodare, grijă de lucrători, de proiect, de bani. Într-o dimineață văzu chiar cuplul din sectorul sudic. Își mută sufertașul cu supă cumpărată în dreapta, scoase forografia din buzunar și i-o dădu femeii.

De ce nu înveți lmba? – Nu pot. – Sunt cursuri rapide. – Nu vreau să învăț așa, așa ceva. Existența îi era datornică necuvântătoarelor. – Vrei? – Da. Acest fel de a cerși numai de la egali îl încuraja uneori să spună nu.

O fată mai nu se ploconise, nu știa pentru ce o observase fără voie a i se asemăna întru totul. După refuzul lui neprevăzut, ajunseseră prieteni și chiar se iubeau însingurându-se noaptea uneori, pe iarba din curte.

Fata era atrasă de băieții locului, dar ei o pipăiau în văzul străinilor și se intimida, formal. Vorbea în limba localnică spre a-și justifica adevărata vocație ce-o mai asimila, fără voia ei, unei națiuni, decât unui sex.

Se cântau în cor silabele tronate ca în Arya de Om. O bubuitură zgudui zidurile, geamurile cedară, tabloul din spatele dirijorului căzu lovindu-i țeasta. El continuă să cânte. Corul, împuținat, la fel. Tabloul își reluase locul și habotnicii care-l puseseră se confundaseră unii cu alții în mulțimea în rugăciune.

Ploaia răzbătea înăuntru prin spărturi. Circumambulară.„Mane, mane”. Ieri-noapte, zidurile nu se știrbiseră, solidare cu munții. Văicărelile, absențele de dimineață îi eliberaseră pe băieți și îi luaseră fetei mâinile și sânii în mâinile lor în schimbul unei cărți pentru care ea mulțumise intelectual.

Împins de panica de cutremur, pictorul era una cu ea și-i ceruse cartea. Ea nu auzise, mai apoi întrebase: Vrei și tu? El își vedea acum de ale lui. Plecară împreună. Ploaia turna. N-aveau umbrelă. Stăteau pe terasa mare. Norii îmbucaseră vârfurile din stânga, jos, orașul devenise o baltă.

Nici ea n-are umbrelă. Cocoana însărcinată are și de soare. Nici el… Băieții ăștia sunt mai buni decât noi sau mai răi. Ușa monumentală zăngăni ca trăznită. Bubuitura se auzi din nou accidentată de pornirea circumambulară a zidurilor. Ieșiră instinctiv izbindu-se unul pe altul pe portiță, își prăvăliră pașii pe trepte sub puhoiul ploii.

Corul de după cursul filosofic de limbă iar nu s-o fi întrerupt. Zidul de la manuscrise căzu spre ei. Plafonul se prăbuși cam în același timp. Bucăți de cărămidă împroșcară tabloul din spatele dirijorului. Țâșni peste gâtul pictorului. Fata îl trase inutil departe de bibliotecă. Ploaia spăla sângele băiatului, ea îl târa pe dalele topite în jos, în trepte, spre balta din vale, spre încăperile monarhice, oriîncotro.

Vânzătoarea de țigări își pierduse copilul, gesticula, îi întreba dacă nu l-au văzut. Ei începură să-și amintească, să se uite în jur. Copilul apăru suind treptele. Fata luă pictorul în brațe.

     A f o r i s m e

S-a demonstrat cu dovezi imbatabuile că două picioare sunt mai sigure decât patru roți.

X

Rușinea este un sentiment strict omenesc. Dar mulți se feresc să  recunoască.

 X

Viiitorul este plin cu butoni. În școlile de mîine se va învăța un singur suviect: butoniada.

X

Frumusețea de azi depinde în mare măsură de arta bisturiului.

X

Ne plac animalele cît mai sălbatice. O  fi o chestiune de gust sau de înrudire genetică?

X

Cel mai frumos cadou este cel pe care îl faci ție însuți.

X

Florile au graiul lor…înflorit.

X

Pe măsură ce avansăm, sentimentele au unde tot mai scurte.

X

Dacă oamenii ar fi slobozi la gură, nimeni nu ar sta să-i asculte.

X

Există o boală a citatelor. Privine din lipsă de gândire proprie sau, cine lștie, dintr-o dorință ascunsă de mangleală.

X

Trăim cu speranța cu nu vom muri niciodată. Întrebarea este: căt poate supraviețui această speranță?

X

Jaful e o modalitate de a-ți rotunji averea cu sacrificiul libertății sau chiar al vieții.

X

Jocul de societate este foarte distractiv, dar nu la cazinou.

X

Adorăm glumele, cu condiția să aibă măcar un strop de umor.

X

Instinctul nu judecă, taie în carne vie.

X

Romanii au fost mari cuceritori. De pe urma lor a rămas o cizmă, care face furori în moda feminină.

X

Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut, dar toți cred în El.

X

E trist că marile fdureri ale omenirii  se află în atenția călăilor, nu al medicilor.

X

Nici un război nu construiește, doar rănește.

X

Istoria este cea mai sângeroasă povestire care ne-a rămas de la strămoși.

X

Tinerii se îndrăgostesc spontan. Și tot așa se despart.

X

Porcul este singurul animal care disprețuiește…Crăciunul.

X

Tinerețea este scurtă și plină de neprezăzut.

X

Nu doar arheologii, ci și tîlharii sunt căutătri de comori.

X

Tradițiile au supraviețuit cel mai bine în arta culinară.

X

Statele se înarmează pentru a apăra pacea cu cele mai performante arme de război.

X

Viața are socotelile ei. Ceea ce îți dă astăzi, mâine îți ia înapoi îndoit.

X

Ar fi vremea să apară niște proiecte pentru sporirea fericirii pe cap de locuitor.

Harry Ross

Israel

„Cine va pleca primul – Putin sau Rusia?”

(A. Piontkovskij. Jurnalist)

În ultimul timp Republica Moldova se află tot mai mult în vizorul Rusiei. Tot soiul de aşa zişi jurnalişti (de fapt, emisari ai Kremlinului), de mercenari ruşi vin nepoftiţi pe capul nostru. Unii sunt prinşi şi deportaţi, dar câţi din ei activează nestingheriţi pe teritoriul Republicii Moldova. Deunăzi m-a şocat comentariul unui „mare specialist rus în lupta cu fundamentalismul islamic” despre cazul celor câţiva presupuşi islamişti, adepţi ai Statului Islamic, arestaţi la Chişinău. „Pe hărţile Statului Islamic Republica Moldova este în culoare verde”. Să înţelegem această

grijă rusească că într-un fel, Rusia ar fi gata să ne apere de invazia musulmană. „Când mâța nu e acasă șoarecii joacă tananica pe masă” spune o veche zicală românească. După atâtea găinării politice şi economice conducerea de la Chişinău este practic inexistentă, iar acest lucru este deosebit de grav acum în preajma alegerilor locale generale. Acest interes dintotdeauna în ultimii 200 de ani este legat şi de apropiatele alegeri generale locale, în care Putin are planurile sale. Este în stilul Rusiei: având mari probleme de divers ordin, cea mai mare este cea de integritate a conducătorilor ei. Să încercăm să aducem puţină lumină în acest plan.

Pe parcursul istoriei sale (de altfel, nu prea lungi, puţin depăşeşte un mileniu şi aceea este a ucrainenilor fiindcă istoria Rusiei porneşte de la Kiev!) Rusia deseori a fost condusă de unii conducători duşi bine cu pluta. Să-l luăm, de exemplu, pe Ioan cel Groaznic. În nebunia sa a tăiat, schingiuit, spânzurat atât încât la un moment dat se săturase de atâta sânge, dorind să abdice de pe tronul Rusiei. Poporul însă, l-a rugat în genunchi, să rămână să taie, schingiuiască, spânzure mai departe. Poporul rus, probabil este cel mai  mult supus aşa numitului sindrom Stockholm când victima își venerează călăul. Acelaşi lucru se întâmpla şi pe timpul lui Stalin când ultimele cuvinte ale unor condamnaţi la moarte erau „Trăiască Stalin!”, adică trăiască călăul. În nebunia sa Ioan cel Groaznic şi-a ucis propriul fiu.

Mai târziu după moartea ţarului Alexei Mihailovici Romanov în 1676 pe tron este urcat fiul său, Fiodor, care abia împlinise 15 ani. La 27 aprilie1682, țarul Fiodor al III^-lea moare fără să-și aleagă urmașul - Ivan, fratele său de 16 ani cu mintea tulbure, sau Petru, fratele său vitreg de numai 10 ani? În urma uneltirilor țarinei Sofia, sora bună a lui Ivan și sora vitregă a lui Petru, are loc ciudata încoronare a celor doi țari ai Rusiei, dintre care unul bolnav și fără minte, iar celălalt un copil îngrozit. În 1696 moare ţarul Ivan IV^{-le a} Petru rămânând unic ţar al tuturor Rusiilor. De la prima soţie Evdokia, surghiunită în mănăstire, are un fiu Alexei, pe care însă îl ucide  prin tortură (ca şi Ioan cel Groaznic!) la 26 iunie 1718. După 21 de ani de război, drept „recunoştinţă” pentru teritoriile rupte de la Turcia şi Suedia şi alipite Rusiei Senatul, prin cancelarul Golovkin, rostește o cuvântare mișcătoare la adresa lui Petru. „Senatul găsește de cuviință s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai adâncă umilință, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile”.

Petru al III^-lea (21.02.1728 – 17.07.1762), nepot al țarului Petru I, a fost împărat al Rusiei pentru șase luni în 1762. Era imatur mental și a fost asasinat ca rezultat al conspirației condusă de soția sa, care i-a succedat la tron, Ecaterina a II^-a.

Nici perioada sovietică a Rusiei nu a dis lipsă de conducători imaturi mental. Primul conducător al Rusiei sovietice V. Lenin, iacobinul şi teroristul rus care a uzurpat puterea printr-o lovitură de stat în cel mai răşchirat imperiu din lume, a fost unul dintre aceştia. Drept confirmare sunt ultimii 4 ani ai vieţii sale când a intrat în cea mai avansată fază de nebunie. Succesorul său, I. Stalin, bântuit de accese de paranoia, şi-a ucis propria soţie, i-a lichidat pe toţi potenţialii pretendenţi la postul său (Troţki, Zinoviev, Kamenev, Kirov, Buharin ş.m.a.), de asemenea, milioane de oameni au fost ucişi sau trecuţi prin închisori şi lagăre de concentrare pe parcursul celor 29 de ani de „împărăţie”. Şi moartea i-a fost pe potriva faptelor comise: paralizat s-a bălăcit singur în agonia morţii într-un mod animalic. L-au ajuns blestemele milioanelor de victime.

La sfârşitul celui de-al doilea mandat al lui B. Elţin cele două clanuri – serviciile secrete şi oligarhic, îl aduc la putere pe colonelul de securitate, necunoscut până atunci, Vladimir Putin. Venirea lui Putin reprezintă o continuitate logică în destinul Rusiei. Perioada lui Elţin fiind considerată catastrofală pentru Rusia Putin a venit ca un „salvator al Rusiei”. Din primele luni ale guvernării lui a demonstrat că este urmaşul fidel al predecesorilor săi din perioadele ţaristă şi sovietică. Şi-a trimis diviziile în Caucaz pentru a-i îmblânzi pe ceceni (vă mai amintiţi îndemnul de odinioară al lui Putin „Zamocit’ (pe ceceni – n.n.) v sortire (a-i lichida în WC-uri)”. Şi ia îmblânzit, înjumătățind numeric poporul cecen prin folosirea aşa numitei tactici a pământului pârjolit, fiind şterse de pe faţa pământului localităţi întregi cu tot cu locuitorii lor (femei, copii, bătrâni, bărbaţii fiind prin păduri în detaşamente de rezistenţă). A organizat atentate (împotriva propriilor cetăţeni: Moscova, Volgodonsk, Beslan ş.a.) pentru a argumenta începerea celui de-al doilea război cecen. A pornit cel de-al doilea război caucazian în perioada guvernării sale împotriva Georgiei, iar mai recent şi împotriva surorii sale (de fapt mamei sale, luând în consideraţie că Rusia a pornit de la Kiev!) Ucraina, rupându-i Crimeea şi pe cale de aşi satisface dorinţele sale maniacale de creare în estul şi sudul Ucrainei până la gurile Dunării a mult jinduitei Novorosii. Putin nu ar fi el însuşi dacă nu va face următorul pas. Scriam odinioară cu amestecul lui Putin în evenimentele de la Comrat şi Taraclia fac parte din acest plan – crearea unei aşa numite republici în componenţa Novorosiei. Drept argument vine crearea la Odesa la 6 aprilie a aşa numitei „rade populare basarabene”, la adunarea de constituire participând „reprezentanții a 7 etnii de bază” - bulgare, găgăuze, ruse, ucrainene, ţigăneşti, moldoveneşti şi poloneze. Printre ei s-au aflat Garbuz şi Petrenko, cunoscuţi moldovenişti! la Chişinău. „Suveranitatea, independenţa, integritatea Rusiei sunt inalienabile. Aceasta este linia roşie, peste care nimeni nu are dreptul să treacă” declara Putin în faţa clubului său de la Valdai. Dar liniile roşii ale Republicii Moldova, Georgiei, Ucrainei pot fi călcate!!! Este un mod anapoda de gândire. Mai mulţi ruşi treji la minte şi analişti politici străini aduc tot mai multe argume nte că şi Putin este afectat de aceeaşi boală a unor predecesori de-ai săi.

Chiar în titlul articolului am făcut o paralelă între Putin şi Rasputin. Ce au în comun cei doi. Pe lângă rădăcina comună în numele de familie şi naţiune (de menţionat că rasputin în traducere din limba rusă înseamnă destrăbălat fapt ce ia caracterizat pe ambii) şi unul şi altul au apărut în prim plan din necunoscut drept salvatori ai Rusiei. „Istoricii s-au întrebat adesea ce   s-ar fi ales din Rusia în secolul al XX^-lea dacă nu ar fi existat Rasputin” scrie jurnalista americană Victoria Klark. „Asemenea Jane d’Arc, care a salvat Franţa Rasputin a apărut într-un moment potrivit al istoriei când oamenii păreau că îşi pierduseră speranţa” (C. Micu. Stareţul Rasputin de la curtea ultimului ţar). În realitate controversatul şi neadecvatul Rasputin a accelerat căderea țarismului şi venirea dictaturii teroriste a lui V. Lenin.

Şi Putin este privit drept salvator al Rusiei. Mitul lui Putin a cunoscut punctul culminant în a. 2014 după anexarea Crimeii. Acum a luat naştere un nou mit despre un Vladimir Tavriceskij, „adunător al pământurilor ruseşti” (cum visează V. Prilepin), un nou Stalin (cum visează ultranaţionalistul A. Prohanov), despre un Hitler bun (cum îl vede A. Dugin), care legitimează conducerea pe viaţă a „unsului lui Dumnezeu” antihristul V. Putin. Cât de asemănătoare sunt cu cuvintele kneazului Golovkin la declararea lui Petru I „împărat al întregii Rusii, adunător al pământurilor ruseşti”. Îngrijorător este faptul că 75% de cetăţeni ai Rusiei susţin rezolvarea militară a problemei ucraineşti. Aceasta este diagnoza stării societății, supuse iradierii foarte dure cu porno-propagandă televizată.

Făcând o analogie între Kim Cen În care, având doar câteva

rachete nucleare a impus toată lumea să danseze după regulile sale, „comportamentul lui Putin (Krîm Put În) nu este doar o nebunie ci o nouă realitate, asemenea cu ultimele luni ale vieţii lui Stalin (oct. 1952-martie 1953) când a zămislit pregătirea către al treilea război mondial. Atunci Dumnezeul rusesc s-a implicat în ultimul moment fatal pentru Rusia…” (A. Piontkovskij). În cuvântarea lui Putin dedicată anexării Crimeii (nu s-a aşteptat la un aşa succes. Iniţial avea de rezolvat o problemă pragmatică concretă: să violeze frăţeşte Ucraina, nepermiţându-i în niciun caz să se rupă din plasa criminală euroasiatică) de la 18 martie au fost auzite aceleași cuvinte ca şi în cuvântarea lui Hitler în Reichstag după anexarea regiunii Sudet „adunarea pământurilor nemţeşti (ruseşti), al Treilea Reich (Russkij mir (Lumea Rusă), al Cincilea Imperiu)”. După anexarea Crimeii la o întâlnire „cu poporul” la 17 aprilie Putin a aruncat poporului un nou ţel – crearea Novorosiei. Pentru prima oară în istoria putinismului Putin este privit ca „Ivan Kalita, Dm. Donskoj, Ivan cel Groaznic, Petru I, Ecaterina a II, Iosif sângerosul într-un singur flacon. Krîmnaş. Russkij mir” (A. Piontkovskij). În raport cu oponenţii săi Putin procedează ca şi I. Stalin: a dispărut omul şi problema a dispărut. Metodi şi-a lichidat oponenţii – A. Politkovskaia, V. Novodvorskaia (indirect) şi ultimul, cel mai serios opozant, Boris Nemţov. Democraţii ruşi îşi dau seama de pericolul mare a putinismului pentru destinul de mai departe al Rusiei dar ei sunt puţini la număr. Iată opiniile unora dintre ei. „AmPutinarea sau gangrena. Patria sau moartea ei…Putinismul – a treia cale spre robie…Ultimii 100 de ani ai istoriei Rusiei noi am trecut pe cercul de zăpadă în viscol, rătăcindu-ne fără nicio şansă în juvăţul timpului…”(A. Piontkovskij. Jurnalist). „Moartea naţională a poporului rus - acesta este cursul, pe care conduce ţara Putin, scenariul  extinţiei naţionale, caracterizată prin pierderea obiceiurilor de muncă, alcoolizare, căderea natalităţii şi aducerea în masă a migranţilor de muncă…” (M Dmitriev. Expert).  „Eu citesc în ochii lui un amestec de frică, puţină minte, lipsă de talent şi unele complexe reprimate, care-l fac o personalitate foarte pericukuloasă…El este un bandit. Şi Stalin a fost bandit, iar om nu era, nu avea emoţii omeneşti. Iată în acest sens este comparabil cu Stalin…Eu nu aştept nimic bun de la el, iar rău aştept – dacă se sperie tare poate să înceapă să împuşte, să, să bage în închisori…” (V.V.Ivanov. Enciclopedist, culturolog şi vizionar). „În realitate astăzi Putin este învingător nu prezident, iar puterea lui este puterea învingătorului” (G. Pavlovschi. Osoboe mnenie (Opinie specială)). Rușii (cei treji la minte) cer să fie realizată amputinarea Rusiei bolnavă de gangrenă. Tot mai mult se aude întrebarea „Cine va pleca primul – Putin sau Rusia?”

Prin acţiunile sale timide se pare că Occidentul nu este în stare să se opună nebuniei lui Putin.

Valeriu Dulgheru

Fascinația povestirilor din cartea Exilul românesc la mijloc de  secol XX – ,,Pașoptiști” români în Franța, Canada și Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, aparținând  scriitorului și publicistului Octavian Curpaș, cade sub incidența darului povestirii, originalității și genialității spiritului artistic autohton, specific românesc, revelând ecouri din universul nuvelelor lui Caragiale, cât și din universul povestirilor lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu. Prin harul povestirii, prin intuiția psihologiei oamenilor, scriitorul întemeiază ontologic destine, universuri biografice, rezultate din relatările ample ale ,,povestitorilor” care, ca și în Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu, vin la ,,hanul”, de suflet al lui Octavian Curpaș,  să-și istorisească propriile vieți din existența lor în lumea exilului pe meleagurile exotice ale făgăduinței promise, ale aspirațiilor împlinite, să-și mărturisească dorul de patria-cuib, de țara natală păstrată cu sacralitate în ,,casa”, sufletului.

Cartea  Exilul românesc la mijloc de secol XX   se constituie,  metaforic vorbind, ca un ,,HAN”, ca o narațiune – cadru, ca o povestire în ramă, deoarece narațiunile de sine stătătoare, subcapitolele, sunt încadrate într-o altă narațiune, prin procedeul inserției. Cartea este un fel de centru al lumii, loc de întâlnire al diferitelor destine care nu se izbesc însă de zidurile hanului-cetate din povestirea sadoveniană, ziduri care au valoarea simbolică a granițelor dintre lumea realului și lumea povestirii. Toamna aurie din Hanu Ancuței a devenit toamnă târzie în jurnalul nostalgic al „pictorului” Nea Mitică, pe numele adevărat Dumitru Sinu: ,,Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din țară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârșit de toamnă  târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926”(Cap.1. subcapitolul Satul meu, grădină dulce).

Spațiul povestirii, la Octavian D. Curpaș, nu mai este mitic, nu mai este o imagine a paradisului pierdut din opera sadoveniană, ci cade sub incidența realității, sub semnul paradisului descoperit, ,,regăsit”, în lumea exilului. Spațiul e bine precizat chiar din titlu: Franța, Canada, Statele Unite. Aici s-au exilat și de aici vin ,,pașoptiștii” – povestitori care, spun ca și la Sadoveanu, ,,o poveste cum n-am mai auzit” (după cum promite, la Sadoveanu, Comisul Ioniță), originală, personală, reală: ,, La ora stabilită am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitică mă aștepta  deja. Ne-am așezat la o masă și am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog plăcut, deschis, care parcă prevestea că vor mai urma multe astfel întâlniri între noi. Așa a și fost! Din vorbă în vorbă, am ajuns la vremurile de demult. (…) Intuiam că ceea ce voi afla va fi interesant și pentru mine, dezvăluirile sale vor fi inedite. (…) Aveam în fața mea un român, care viețuia de mulți ani dincolo de granițele României, și căruia îi simțeam dorința sinceră de a-mi dezvălui lucruri, poate neștiute de nimeni, despre viața și experiența sa din exil” (cap1. subcapitolul Un prânz cu nea Mitică). Povestirile au valoarea unor documente, fiecare povestire este echivalentă cu un jurnal autobiografic care cuprinde istoria unor vieți. Timpul povestirii nu mai este magic, nu mai reconstituie o lume care stă sub semnul vârstei de aur, ci este real: ,,la mijloc de secol XX” . Nu mai este utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spațio-temporale relativ precise îndărătul unor imagini care par să țină de fabulos. Faptele epice din cartea autorului Octavian Curpaș evocă experiențe profesionale, de familie, de dragoste, de căutare a sinelui, experiențe reale relatate cu bucuria  împlinirilor în universal exilului.  Personajele nu sunt fictive, ci sunt ipostaze epice ale oamenilor reali cu o viață personală autentică.  Nea Mitică pare a fi un personaj caragialian metamorfozat într-un erou cu o biografie complexă în lumea americană.  În istoria vieții sale apar ,,prieteni”, care, din oameni reali, cu propria viață autentică, devin personaje de poveste. Legăturile  de prietenie ale lui Nea Mitică par să se explice  caragialian ,,Las’că rezolvă domn Mitică!”. Exilul nu înseamnă pentru nici un personaj o înstrăinare  de țara de suflet și din suflet, de România.  Exilul din secolul XX nu este un exil propriu-zis, dar, poate, amintește de diaspora românească din timpul lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Petru Dumitriu. Nu poate fi vorba nici de o ,,autoexilare” din spațiul cultural mioritic, nici de o ,,părăsire” a „patriei-cuib”, ci, mai degrabă, de o ,,plecare”, din plaiul însuflețit de dorul românesc purtat peste oceane în inimile românilor. Îndepărtarea de România  îmbină dorul de țară cu dorul, sau, mai exact, cu dorința de afirmare a personalității zămislite în spațiul doinei, spațiu ondulat mioritic – în accepția lui Lucian Blaga – între deal  și vale, cu voința a ceea ce Mircea Eliade numea ,,aflarea de sine”: ,,…nu te poți întrece fără compromitere. A fi compromis înseamnă a fi  viu, tânăr , harnic, neliniștit cu ochii fascinând a țintă, cu pumnii strânși, cu genunchii palpitând în așteptarea semnalului de fugă.(…) Compromiterea e rezultanta celor două linii cardinale de forță din câmpul magnetic  al Republicii noastre: libertatea și originalitatea.”

E cel dintâi pas către aflarea de sine: ,,Dacă în suflet se frământă acel aluat al personalității, dospit cu acel prea plin care izbutește întotdeauna să înspăimânte mediocritatea, oricâte negații te vor epuiza, pentru că negațiile izvorâte dintr-un efectiv omenesc, sunt ele înseși afirmații, creații pozitive” (Mircea Eliade – Profetismul românesc, vol. I., Editura Roza vânturilor, București, 1990, p.84). Modele ale  avântului profetic eliadesc, personajele cărții lui Octavian Curpaș mărturisesc acest prea plin sufletesc care i-a determinat să plece, împlinind profetismul românesc,  dintr-o țară în altă țară. Confesiunile amintesc de ceea ce, prin trecerea de la o religie la alta, Steinhardt numea ,,Primejdia mărturisirii”: „Să vorbești despre trecerea de la o credință la alta, să lămurești prin semne sau semnificații ceea ce ține de har, inefabil și taină este oare cu putință? Să spui de ce, să dai un răspuns precis și clar?  (…) S-ar  zice că e o chemare încă nedeslușită, încă îndepărtată, care totuși se face din ce în ce mai perceptibilă mai descifrabilă, mai urgentă, până ajunge a se preschimba în goarna  mobilizării generale” (Nicolae Steindhardt – Primejdia mărturisirii, cap. Mărturisire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002,p.171). Cred că primejdia constă în înțelegerea raportului dintre aspirații și împlinirea lor, între cerere și ofertă sau, mai degrabă, în înțelegerea a ceea ce criticul Paul Cornea numea raportul dintre ,,modele mentale” și ,,iluzii cognitive” (Paul Cornea – Interpretare și Raționalitate, Editura Polirom, 2006, p.438). ,,Aflarea de sine” demonstrează că experiența plecării  din țară nu este o dezamăgire, nu este o ,,iluzie cognitivă”, ci întâlnirea cu ,,modelul mintal”, o împlinire a prea plinului sufletesc, o regăsire a sinelui.

Personajele demonstrează, în variatele lor confesiuni, că orizontul așteptării a fost pozitiv, că experiența exilului nu e o aruncare în neant, ci o ,,chemare” în labirintul existențial, în sensul căutării acelui centru care să dea un sens real vieții, să anuleze hazardul, nonsensul, să facă din viață un potențial de neogeneză, de noi semnificații care să aducă existența emigranților la adevărata ei lumină și valoare. Exilul  românesc în secolul XX devine o regăsire a sinelui ,,pașoptistului”- mărturisitor, care rămâne cu nostalgia și ,,chemarea” ,,patriei-cuib” și care înțelege că ,,Dumnezeu s-a născut în exil”.

Cristina Maria Necula